Vizita

11 September 2013

raphael-karelin

Un preot se afla în chilia sa şi îşi tria corespondenţa. Deodată, fără a cere voie, în chilie intră femeia care îngrijea biserica şi îi şopti, ca şi cum i-ar fi spus vreun secret pe care nu trebuia să-l audă nimeni:

– Un domn necunoscut, care pare a fi de rang înalt, doreşte să vă vorbească. Nu l-am mai văzut aici, la dumneavoastră, şi nici la biserică. Se află, probabil, în trecere.

– Lasă-l să intre! spuse preotul.

În chilie intră un bărbat înalt, cu o statură impunătoare şi alură de militar. Era îmbrăcat impecabil, şi, în acelaşi timp, decent. Costumul, parcă fusese călcat pe el înainte de a ieşi din casă. Străinul privi iscoditor camera ca şi cum ar fi vrut să înţeleagă, din felul în care era mobilată, firea şi caracterul celui care locuia acolo. După ce salută, îşi scoase pălăria şi se opri în uşă, aşteptând invitaţia părintelui de a şedea. Se putea remarca cu uşurinţă educaţia aleasă, aristocratică, a străinului, educaţie care se dobândeşte şi se cultivă din generaţie în generaţie şi se moşteneşte precum blazonul. În ciuda vârstei, se putea spune că era un bărbat frumos, dar era acea frumuseţe rece a statuii neatinse de trecerea timpului şi de căldura soarelui. Preotul i-a arătat vechiul fotoliu ponosit, destinat vizitatorilor, şi i-a spus:

– Luaţi loc, vă rog! Cu ce vă pot fi de folos?

Vizitatorul se aşeză, sprijinindu-şi lejer mâinile pe fotoliu. Nu începu să vorbească imediat, şi, astfel, preotul apucă să-l cerceteze cu privirea. Simţea că acest om îşi cunoştea propria valoare şi era obişnuit să-i conducă pe oameni cu „mână de fier în mănuşă de catifea”. Era manierat şi reţinut, iar pe chipul său se distingea politeţea înnăscută. Se vedea că se trage dintr-o familie aristocrată şi sângele neamului Rurik curgea în venele lui. Doar ochii lui sticloşi, stinşi, nu erau în armonie cu înfăţişarea lui. Arătau ca şi cum ar fi fost acoperiţi de un văl întunecat şi ascundeau, parcă, o taină a sufletului său. Privirea cu care vizitatorul îl săgeta pe preot semăna cu o lovitură fulgerătoare de sabie, însă, foarte repede se stingea, îşi pierdea vioiciunea, iar preotul putea vedea în faţa lui două găuri în locul ochilor.

– Ce problemă v-a adus la umila mea chilie? întrebă preotul. M-aş bucura tare mult să vă pot ajuta ce ceva.

– Ceea ce am eu este mai mult decât o problemă, răspunse vizitatorul. Simt că sunt prins ca într-un laţ şi balansez între viaţă şi moarte. Mă chinuieşte frica ce mi-a pătruns în inimă de mai mulţi ani. Este frica aceasta că, poate, Dumnezeu într-adevăr există. Gândul că L-am abandonat pe Dumnezeul Cel Viu mă urmăreşte ca o nălucă ce se răzbună pentru uciderea tatălui. M-am născut într-o familie în care credinţa era doar o tradiţie exterioară, asemănătoare unui sunet mut şi surd al unei clopotniţe îndepărtate, ce străbate negura timpului, continuă vizitatorul. Niciodată nu m-a interesat religia. Încă din tinereţe credeam că această chestiune nu merită nici un fel de atenţie. Nietzche are o povestire stranie despre un nebun care alerga pe străzi şi striga:”Dumnezeu a murit! L-aţi ucis!”. Nebunul deplângea moartea lui Dumnezeu şi nimeni nu reuşea să-l mângâie. Pentru mine, această poveste este simbolică: nebunul îşi plânge, de fapt, nebunia lui. Nu am avut niciodată sentimente asemănătoare, cred că m-am născut ateu. Însă, odată, am avut un coşmar: visam că eram într-o navă spaţială pe care nu o conducea nimeni, şi ştiam că nu mă voi mai putea întoarce vreodată, că sunt rătăcit în spaţiul nemărginit, printre stele gigantice de foc şi gheaţă. Spaţiul acesta a devenit ca o capcană, un labirint fără ieşire. Am simțit gerul năprasnic, ucigător, şi sentimentul fricii nesfârşite chiar şi după ce m-am trezit. Mult timp după aceea, încă îmi mai venea în minte imaginea navetei spaţiale care se îndepărtează de pământul ce începe să semene cu un mic punct luminos.

Cele mai importante lucruri din viaţa mea au fost matematica şi fizica, pe care le-am studiat şi pe care le-am şi profesat. Aici, în acest domeniu, am cunoscut imediat succesul. De tânăr am obţinut toate titlurile academice şi am fost directorul unui foarte important institut de cercetare. Cea de-a doua pasiune a mea, pe care mi-au insuflat-o părinţii, a fost literatura. Au trecut astfel mulţi ani fără griji dar, mai apoi s-a întâmplat ceva neaşteptat şi de neînţeles. Era ca şi cum începuse să se cutremure pământul sub picioarele mele. Un gând obsesiv a început să mă urmărească: “Dacă, într-adevăr, există Dumnezeu?” Nu găseam nicăieri răspunsul. Ecuaţiile matematice erau fără grai, iar literatura, care este, în mod normal, un izvor de emoţii şi pasiuni, nu reuşea să dea răspuns unor probleme existenţiale. Odată cu apariţia primelor gânduri de nelinişte în legătură cu existenţa lui Dumnezeu, am început să citesc literatură antireligioasă, doar ca să mă încredinţez şi mai mult de inexistenţa lui Dumnezeu, numai că acest lucru mi-a produs o dezamăgire şi mai mare. I-am citit pe Bauer, Renan, pe Kautsky, însă m-am plictisit de ei repede. Nu m-au convins în nici un fel. Mă întrebam: “Cum puteau, oare, să accepte intelectualii noştri asemenea scrieri?”. Nu mă refer aici la ateism ca ideologie, fiindcă sunt şi rămân ateu, ci la argumentele pe care se fundamentează. După aceea m-am ocupat cu filosofia, însă nu găseam dovezi nici acolo, argumentele de ordin logic nu erau convingătoare. Toate tratatele de filosofie mi se păreau ca nişte turnuri fără bază, suspendate în aer… Petreceam nopţi întregi citind cărţi complicate de teorie a fizicii şi matematicii, dar nici acolo nu am găsit răspuns. Scriitorii foloseau destul de des cuvântul Dumnezeu, dar nu scriau acest cuvânt cu majusculă. Era dumnezeul ştiinţei şi al numerelor, substanţa care stă la baza lumii, materia inteligentă din univers, principiul armoniei din univers, vreun spirit primar sau vreo formă de inteligenţă a universului, dar şi acestea erau doar ipoteze. M-au atras toate aceste scrieri fiindcă am apreciat îndrăzneala cu care mintea omului a încercat să înţeleagă începutul şi sfârşitul lumii, mi-au plăcut toate acele ipoteze ce semănau mai mult a nebunie. Trebuie să spun că am admirat întotdeauna frumuseţea matematicii. Pentru mine este ca o poezie în numerele îmi par ritmuri şi rime ce creează versuri şi strofe, iar ecuaţiile cântă precum corzile viorii, calculele matematice luminează precum constelaţiile pe cerul nopţii. Einstein era pentru mine un Dostoievski al fizicii, iar Lobacevski, un Hlebnikov al geometriei. Însă începusem să fiu fermecat de acest joc al minţii, parcă mă găseam în spatele unei oglinzi şi mă roteam în cerc înconjurat de umbrele ascunse ale adevărului. Mă gândeam că această admiraţie este un fel de dependenţă intelectuală, o încercare de a suprima frica în faţa posibilităţii existenţei lui Dumnezeu.

– Aţi venit la mine, zise preotul, ca să vă încredinţaţi încă o dată că nu există dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, şi să vă uşuraţi conştiinţa? Eu o să vă spun ceva cu totul diferit: dacă aş fi putut dovedi existenţa lui Dumnezeu, aceasta ar fi însemnat inexistenţa Lui, cel puţin pentru mine.

– Nu înţeleg ce înseamnă cuvintele dumneavoastră, spuse vizitatorul: evitarea unui răspuns direct, o vorbă de duh în stilul lui Oscar Wilde sau un citat din dialectica lui Hegel despre asemănarea contrariilor?

Preotul răspunse:

– Aş dori să subliniez mai întâi că teoria despre asemănarea contrariilor nu aparţine profesorului berlinez, ci este, în realitate, o învăţătură ocultă a preoţilor cultelor de mistere din Efes. Primul care a făcut cunoscută lumii această învăţătură şi a scos-o la lumină din templele subterane ale Artemidei, în galeria filosofilor, este Heraklít, descendent al preoţilor cultelor de mistere din Efes, cel care a renunţat la preoţia păgână în favoarea filosofiei. Această învăţătură afirmă că binele şi răul, lumina şi întunericul, existenţa şi nonexistenţa, „da” şi „nu”, Dumnezeu şi diavolul, sunt strâns unite. Marxiştii susţin că această asemănare este „sufletul” dialecticii. Prin urmare, putem spune că hegelianismul şi marxismul au o bază ocultă şi o latură demonică. Secretul dialecticii constă în flacăra însângerată a revoltelor şi masacrele din timpul revoluţiilor.

Voi încerca, continuă preotul, să răspund întrebării dumneavoastră. Cum ar fi fost, oare, dacă aş încerca, cu raţiunea mea şi cu ajutorul cunoştinţelor dobândite de-a lungul mai multor zeci de ani, să cuprind, să definesc şi să înţeleg Absolutul? Ce neînsemnată şi demnă de compasiune trebuie să fie acea fiinţă pe care o pot cuprinde şi înţelege cu mintea mea limitată şi lipsită de perfecţiune! Înţelegeţi ce înseamnă cuvântul credinţă? Credinţa ţine de domeniul tainei. Când există dovezi nu mai există credinţă, iar locul credinţei este luat de cunoaştere, descoperirea este înlocuită de logică, silogismele iau locul dogmelor, fizica înlocuieşte metafizica, mistica este înlocuită cu concepte banale. Ceea ce este evident nu mai este credinţă, ci doar constatarea unor evenimente.

– Dumneavoastră spuneţi că credinţa nu are nevoie de dovezi, spuse vizitatorul, nefiind de acord cu preotul. Atunci, continuă el, în ce anume să credem: în întunericul absolut al scepticismului, acolo unde negarea continuă ajunge la negarea însăşi a negării, ca în cazul lui Sextus Empiricus?

– Credinţa are dovezi indubitabile şi de necontestat, însă de altă natură, răspunse preotul. Este vorba de pătrunderea intuitivă a lumii imateriale de dincolo de logică, este legătura omului (fiinţă limitată) cu Dumnezeu (Fiinţa absolută), este adevărata experienţă tainică ce se dobândeşte prin contact direct cu lumea spirituală, este un sentiment interior al sufletului, este cunoaşterea subiectivă, pe care aş numi-o şi intimă. Aici se realizează legătura cu Dumnezeiescul Har, care, în limbajul oamenilor de ştiinţă poartă numele de energii ale naturii superioare. În această legătură cu Dumnezeu, omul însuşi suferă o schimbare, ca subiect al cunoaşterii, iar orizontul său duhovnicesc se lărgeşte considerabil. Trebuie să ne amintim că sufletul omului este mai profund decât raţiunea lui, iar cunoaşterea ocupă sfera sentimentelor, acolo unde Dragostea revărsată este una dintre puterile de bază, inteligibile, care uneşte pe Cel Infinit cu cel creat, pe Dumnezeu Cel Viu cu omul.

– Recunosc că sunt surprins, spuse vizitatorul. O să reflectez la ceea ce mi-aţi spus, dar am nevoie de timp. Am avut de curând o discuţie cu un alt preot, un coleg al dumneavoastră, pe care l-aş caracteriza drept „intelectual în rasă”.

A încercat să-mi dovedească existenţa Lui Dumnezeu bazându-se pe teoria relativităţii a lui Einstein, şi pe teoria mecanicii cuantice a lui Heisenberg. Vorbea foarte entuziast şi pe un ton triumfător, ridicând chiar şi degetul atunci când vorbea, asemenea unui profesor. Se încurca şi făcea continuu greşeli încercând să mi-l explice pe Einstein, ca şi cum aş fi fost un elev, fără să banuiască deloc că matematica şi fizica sunt profesia mea. Chiar îl compătimeam. Mai târziu, i-am trimis o scrisoare încercând să-i explic cât de superficial cunoaşte teoria relativităţii, şi l-am sfătuit să nu se mai ocupe cu Einstein ca să nu se încurce în atâtea …relativisme. La scurt timp am primit răspunsul lui în care îmi mulţumea pentru observaţiile făcute, care, după părerea lui, au avut un efect constructiv.

Vizitatorul îşi privit ceasul şi spuse:

– Permite-ţi-mi să vă adresez încă o întrebare: de ce nu se arată Dumnezeu în lume, pentru a risipi orice urmă de îndoială cu privire la existenţa Lui şi să-L vedem aşa cum vedem luna şi stelele? Multe probleme şi-ar fi găsit astfel rezolvarea, iar viaţa ar fi fost mult mai simplă.

– Dumnezeu îşi ascunde faţa Sa în nori pentru a nu-l lipsi pe om de posibilitatea liberei alegeri între a crede şi a nu crede, şi pentru a permite omului să rezolve problema existenţială în mod liber, spuse preotul. Dacă nu ar exista liberul arbitru, atunci nici credinţa, ca alegere liberă a sufletului, nu ar putea să existe, iar locul ei ar fi ocupat, evident, de etică. Dumnezeu nu ne-a făcut doar martori ai existenţei Sale. A vrut să fie Cel care sensibilizează din interior sufletul omenesc. Doreşte să Îl căutăm cu voinţă liberă, să tindem către El, să tânjim după El. Vrea să fie dragostea inimii noastre şi nu rezultatul analizei noastre cu ajutorul logicii. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a avea o legătură personală cu El. Acesta este lucrul cel mai de preţ care poate să existe între Creator şi cel creat. Relaţia dintre Dumnezeu şi om poate fi asemănată cu legătura dintre meşteşugar şi lucrul creat de mâinile lui. Dar omul nu este un lucru, el este reflexia lui Dumnezeu în lume. Dacă omul nu ar fi avut voinţă liberă, atunci el nu ar mai fi fost chipul Lui Dumnezeu. Fără libertate nu ar mai fi justificată existenţa binelui, ar exista numai necesitatea. Fără libertate personală nu există iubire, iar fără iubire duhovnicească nu ar putea să existe îndumnezeirea, ca unire a omului cu Dumnezeu. Sunteţi de acord, cred, că nici cel mai nefericit om nu ar vrea să îşi schimbe locul său cu un animal „fericit”.

– Într-adevăr, zâmbi străinul, în pofida necazurilor mele, nu aş vrea să mă transform într-un măgar care nu are nici cea mai mică grijă şi este mulţumit cu traiul său! Ce m-aţi sfătui, chiar dacă nu promit că o să vă urmez întru totul sfatul?

Preotul răspunse:

– Mie mi se pare că negarea Lui Dumnezeu, de către dumneavoastră, este, în realitate, dorirea ascunsă şi adâncă de Dumnezeu, pe care o simţiţi ca o durere, dar nu puteţi înţelege de unde provine. Inima dumneavoastră îşi plânge singurătatea aşa cum pruncul în leagăn tânjeşte după căldura maternă. Iar raţiunea dumneavoastră este împietrită în mândria ei, este vrăjită de strălucirea rece a lui Lucifer, şi împotrivindu-se impulsurilor inimii, îi răspunde acesteia:”Taci şi lasă-mă în mâinile demonilor celor răi care îmi conduc viaţa. Nu vreau ca Dumnezeu ori altă putere să mă conducă. Despre ce viaţă veşnică îmi tot vorbeşti? Viitorul universului este o gaură neagră în spaţiu unde, ca nişte umbre, vor dispărea lumea şi chiar materia însăşi, timpul îşi va găsi sfârşitul iar veşnicia nu va veni. Acesta va fi punctul culminant al Universului, care va sfârşi într-un mare Nimic”.

Vizitatorul rămase surprins şi spuse:

– Cumva aţi auzit pe ascuns dialogul cu mine însumi? Sau vi s-au făcut cunoscute visele mele?

– Nu, nu, pur şi simplu cunosc ideologia ateismului cu privire la sfârşitul lumii, răspunse preotul, este „planul” satanic al sfârşitului lumii. Şi, ca un sfat, vă rog să vă deconectaţi de la gândurile dumneavoastră măcar o dată pe zi şi să ziceţi din inimă:”Dumnezeule, dacă exişti cu adevărat, arată-mi-Te. Fără Tine, nu Te pot găsi!”.

Vizitatorul îi mulţumi preotului pentru discuţie, salută şi ieşi afară. De nicăieri apăru o maşină, şoferul deschise uşa şi, cu mult respect, îl invită pe vizitator înăuntru, ca pe un prinţ în trăsură. În clipa următoare maşina dispăru după cotitura drumului…

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB