Sfintele canoane despre monahism – 2. Intrarea, tunderea şi ieşirea din mănăstire
25 August 2013
Nimeni nu este împiedicat de păcătoşenia sa să îmbrace schima monahală câtă vreme „s-a pocăit în mod sincer” (43, Trul.). Este cerută însă o încercare de trei ani înaintea tunderii, care poate fi redusă însă până la şase luni „dacă este bărbat evlavios şi a purtat vieţuirea călugărească şi în timpul petrecerii sale în lume” (5, I-1I). În caz contrar, egumenul este alungat din egumenie şi cel în cauză este mutat în altă mănăstire. Iconomia de la acest Canon este îngăduită în caz de boală. Se mai cere, de asemenea, prezenţa unui părinte experimentat căruia sa-i fie încredinţat noul călugăr şi care să-l iniţieze pe acesta în viaţa călugărească. Cel care călugăreşte fără un astfel de părinte este ameninţat cu caterisirea: „căci cei care au făcut tundere fără judecată şi nu în deplină siguranţă, şi schima monahicească au necinstit-o, şi numele lui Hristos au făcut să fie blasfemiat” (2, I-II).
Sfintele Canoane prescriu elementele de siguranţă în interiorul cărora călugării sunt în afara pericolului lepădării. Astfel, monahul nu poate să se lepede de calitatea sa călugărească, nici să părăsească mănăstirea de metanie din voia proprie (după Canonul 34 al lui Nichifor al Constantinopolului, călugărul care îşi leapădă schima se anatemizează, se îmbracă cu schimă şi este readus chiar cu forţa în mănăstire). Pentru a se muta în altă mănăstire i se cere permisiunea egumenului său (21, VII). Dar nici să iasă din mănăstire nu poate decât în caz de mare nevoie şi având permisiunea egumenului (46, Trul.). Tot astfel, şi pustnicii care „cutreieră cetăţile petrecând printre bărbaţii laici şi printre femei […] să fie cu desăvârşire goniţi din cetăţi şi să locuiască pustiurile” (42, Trul.).
În ceea ce priveşte monahiile, nu li se îngăduie să iasă din mănăstire decât în caz de nevoie şi însoţite de una dintre bătrânele rânduite de egumenă, neîngăduindu-li-se sub nici o formă să doarmă în afara mănăstirii (46, Trul.).
Unii părăsesc mănăstirile lor ,,ca unii ce năzuiesc să stăpânească şi nevoind să asculte” (17, VII). Monahului i se îngăduie să părăsească mănăstirea doar în cazul în care „se vătăma cu adevărat”, „chiar dacă a fost legat de egumen să nu plece” (6, Nicolae al Constantinopolului). Sfântul Nichifor al Constantinopolului deosebeşte următoarele pricini de vătămare: a) dacă egumenul este eretic; b) dacă intră femei în mănăstire; c) dacă în mănăstire sunt copii care învaţă lucruri lumeşti care se predau şi în afara mănăstirii (Canonul 17). Sinodul 9 de la Constantinopol acceptă faptul că mutarea monahilor din mănăstirea lor poate să se facă şi de către episcop „în scopul statornicirii mănăstireşti, sau şi în casă lumească, dacă va socoti spre mântuirea celor ce locuiesc într-însa, sau altundeva…, această împrejurare neînvinovăţindu-i nici pe cei ce-l primesc, nici pe monahi” (Canonul 4).
Monahul nu poate să rămână în mănăstire de maici, nici să vorbească în particular cu o monahie, ci, în afara mănăstirii, să vorbească doar în prezenţa unei monahii bătrâne sau a rudelor (20, VII). Alte Canoane interzic monahilor să mănânce împreună cu femeile sau să rămână în hoteluri în afară de mare trebuinţă (22, VII), iar atunci când vor face aceasta să o facă cu evlavie, îmbăierea şi scăldatul împreună cu femeile sunt interzise, ca de altfel şi laicilor şi clericilor (30, Laodiceea). „Conjuraţia, ortăcirea (facerea de ceată) împotriva episcopului şi a clericilor sunt pedepsite cu îndepărtarea din treaptă” (18, IV). Clericii şi monahii nu au voie să meargă la „alergările de cai sau să fie de faţă la jocurile de teatru” (24, Trul.). Se interzice, de asemenea, colportarea cărţilor apocrife şi eretice (mincinoase) şi nepredarea lor Patriarhului de Constantinopol (9, VII). Mai există, de asemenea, şi alte Canoane ale Sfântului Nichifor al Constantinopolului care privesc păstorirea în mănăstire a călugărilor.
Aceste rânduieli au fost stabilite în cea mai mare parte de către Sinoadele Ecumenice şi nu au ca scop limitarea libertăţii în Hristos a monahilor, ci de a-i păzi pe aceştia şi Biserica de căderi şi de reaua întrebuinţare a libertăţii. Canoanele menţionează greşelile şi căderile călugărilor pentru care păstorii Bisericii, adunaţi în Soboare Ecumenice, s-au îngrijit de vindecarea acestora. Sfintele Canoane dau mărturie nu despre duhul legalist şi despotic al acestor Sfinţi Părinţi, ci despre grija şi interesul lor pastoral.
Astăzi, multe dintre aceste Canoane continuă să fie actuale şi necesare, în vreme ce altele, neavând corespondenţă în problemele contemporane, ne slujesc drept exemple pentru formularea unor noi Canoane, pe baza principiului analogiei, în vederea rezolvării situaţiilor contemporane.
Continuare:
Sfintele canoane despre monahism – 3. Răspunderea pastorală a egumenului în mănăstire
Sursa: Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, traducere de ieromonahul Agapie, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003.
