De când ne tutuim voievozii şi Sfinţii?!

„Personalitatea omului de stat providenţial se evaluează nu numai în lumina actelor din timpul vieţii, ci mai ales după efectul lor în posteritate. (…) La sfârşitul secolului XIV şi începutul celui următor, când cuceritorii otomani au atins linia Dunării în expansiunea către centrul Europei, Sublima Poartă a aplicat noilor vecini (Ţările Române) un statut diferit de acela impus până atunci creştinilor din Orient, Imperiul bizantin sau Bulgaria. (…) Întâmpinând, la nord de Dunăre, o rezistenţă neaşteptată din partea lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, apoi a Moldovei lui Ştefan cel Mare, otomanii au preferat să aplice acestor ţări statutul de «Ţinut al înţelegerii». Pentru raţiuni diverse, de ordin geografic, militar, economic, cucerirea acestor ţări trebuia, temporar, amânată. Dar nu abandonată!”

Acad. Virgil Cândea,
Respublica Christiana, „Magazin istoric” nr. 7/iulie 2004

„Poporul l-a privit şi judecat pe Ştefan cel Mare în lumina învăţăturii credinţei noastre creştine: omul greşeşte, dar recunoscându-şi greşeala şi mărturisindu-se cu căinţă în sfânta taină a spovedaniei, dobândeşte iertarea, căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, «ci să se întoarcă de la păcat, şi să fie viu» [Iez. 33, 11].

Marele Voievod şi-a mărturisit păcatele sale nu numai în sfânta taină a spovedaniei, ci şi public, aşa cum a făcut-o în scrisoarea către Senatul Veneţiei din 8 mai 1478, socotind înfrângerea de la Războieni ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele sale.”

Î. P. S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor,
Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în cronică,
Sfânta Mănăstire Putna, 2004

„Nu se poate trece cu vederea locul cu totul excepţional pe care Ştefan cel Mare îl ocupă în cronistica otomană (…): este evident că figura principelui Moldovei a polarizat interesul cronicarilor Imperiului Otoman din generaţii diferite. În frazele lor înflorite, întreţesute cu versuri, se simte unda de admiraţie pentru «ghiaurul» viteaz şi şiret, ager şi iscusit, de care s-a împiedicat cuceritorul Constantinopolului. Ştefan al Moldovei şi sultanul Mehmed au fost doi adversari demni unul de celălalt.”

 Ştefan S. Gorovei,
Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în cronică,
Sfânta Mănăstire Putna, 2004

*

„Într-o broşură tipărită în 1948, N. Grigoraş a remarcat că, în  covârşitoarea lor majoritate, ctitoriile lui Ştefan cel Mare au fost înălţate în răstimpul 1486-1504, iar acest masiv efort constructiv presupune o epocă de linişte şi prosperitate economică, pe care numai înţelegerea dintre domnul Moldovei şi turci o putea garanta. (…) Anul crucial 1486 pune aşadar în relaţie directă două fenomene din domeniul istoriei culturii medievale româneşti: pe de o parte, «tăcerea» cronicii interne despre Ştefan cel Mare, iar pe de alta, inaugurarea vastei campanii de edificare şi împodobire a ctitoriilor marelui domn. Iar stabilirea unei asemenea relaţii nu poate decât să ne îndemne la o adâncă meditaţie, fiindcă avem de-a face cu momentul în care epopeea voievodală, a cărei expresie epică este cronica oficială, de curte, a lui Ştefan, cedează locul sufletului, demersului spiritual, ce a lăsat moştenire urmaşilor, pe lângă comoara Păcii, şi un nepreţuit tezaur artistic.”

 Ştefan Andreescu,
Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în istorie,
Sfânta Mănăstire Putna, 2004

 „Cred că sanctificarea lui Ştefan Vodă de către Biserica Ortodoxă a fost un gest potrivit. Biserica de la Roma a purces de veacuri la asemenea sfinţiri ţinând seama doar de valoarea şi nobleţea înfăptuirilor celui sanctificat şi iertându-i păcatele mai omeneşti. De altfel acesta a fost demult şi simţământul norodului care i-a spus lui Ştefan Vodă «Cel Mare şi Sfânt».”

 Neagu Djuvara,
Ancheta „Contrafort”: Ştefan cel Mare între omagiere şi interpretare,
nr. 3-4/martie-aprilie 2004

 *

„Ştefan îşi pregătise însă soclul şi lespedea funerară cu mult înainte, iar călugărirea sa formală în ajunul morţii era menită, desigur, să înlăture existenţa, după 30 iunie 1504, a doi domni în scaun în acelaşi timp. Ca atare, deşi în interior mormântul era cel al unui călugăr, fiul său Bogdan III l-a îngropat cu podoabe şi mantie domnească, având pe piept brodată o cruce de aur, iar pe acoperitoarea de mormânt i-a trecut doar numele domnesc, nu şi pe cel de călugăr, care, potrivit ipotezei părintelui Marcu Petcu de la Mănăstirea Putna, ar fi putut fi Simion, după cel al sihastrului Simion, preotul de la Pângăraţi, mort pe la 1476, care i-ar fi fost duhovnic şi învăţător întru cele sfinte; poate însă, şi după cel al Sf. Simeon Stâlpnicul din secolul VI, ale cărui moaşte de la Mănăstirea Neamţ le-a împodobit în 1463 cu o cunună de argint aurit.”

Constantin Rezachevici,
Până când a domnit Ştefan cel Mare?, „Magazin istoric” nr. 7/iulie 2004

 *

„După cum au demonstrat cercetările mai multor istorici (M. Costăchescu, N. Grigoraş, L. Şimanschi), mai cu seamă cele ale lui Constantin Rezachevici, toate încercările de a demonstra că Vlaicul şi sora sa Maria-Oltea sunt originari din Ţara Românească devin tot mai puţin credibile. (…)

“În opinia lui Leon Şimanschi, tatăl lui Ştefan cel Mare era fiul legitim al lui Alexandru cel Bun de la a treia soţie, Marena. Din căsătoria, considerată nelegitimă, a lui Bogdan II cu Maria-Oltea, sora lui Vlaicul, s-a născut, pe la mijlocul anilor 30 ai aceluiaşi secol, aproximativ în 1435-1438, Ştefan, viitorul voievod al Moldovei. Apropierea dintre cele două spiţe, una domnească, iar cealaltă boierească, s-a produs, după cum admit cercetătorii problemei, prin părţile Borzeştilor, Trotuşului şi Bacăului, unde cele două familii de nobili moldoveni aveau moşii.”

 Andrei Eşanu,
Vlaicul pârcălab – unchiul lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2001

*

 „Avea meşteşugul cuvântului şi ştia ce şi cum să spună într-o scrisoare, la întâlnirea cu solii străini sau în mesajele pentru urmaşi, fiind capabil să vorbească, în acelaşi timp, şi ca oştean, şi ca diplomat, şi ca mare voievod şi domn al ţării sale. Iar ironia este o notă caracteristică a personalităţii lui, moştenită, de altfel, şi de Petru Rareş. (…) Consemnarea evenimentelor deosebite în pisaniile bisericilor şi în inscripţiile pietrelor de mormânt, ca şi faptul că, la porunca sa, în Moldova se scria cel dintâi letopiseţ al ţării, mă îndreptăţesc să-l consider pe Ştefan cel Mare creator de memorie istorică.”

Maria Magdalena Szekely,
Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în istorie,
Sfânta Mănăstire Putna, 2004

 *

„Într-o vreme când în Europa occidentală unificarea statală se apropia de sfârşit, iar în cea răsăriteană Ivan al III-lea punea bazele viitorului imperiu rus, considerându-l ca cea de a treia Romă, la poalele Carpaţilor crescânda presiune otomană şi necontenitele defecţiuni interne au anulat orice şanse de succes ale procesului. Idealul unificării nu va dispărea totuşi. El va fi preluat de Petru Rareş, care întrezărea posibilitatea confederării Moldovei, Ţării Româneşti şi Ardealului, cu o dietă comună, şi înfăptuit, este adevărat, efemer, de Mihai Viteazul, la 1600. Paternitatea i-a aparţinut însă Marelui Ştefan, a cărui personalitate olimpiană a conferit tuturor manifestărilor creatoare ale societăţii moldoveneşti de atunci atributul perenităţii.”

Leon Şimanschi,
Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în istorie,
Sfânta Mănăstire Putna, 2004

 

„Stephanus ille magnus”

La fiecare o sută de ani, unui cercetător al operei ştefaniene i se revelează acele scheme, topoi ce aparţin spiritului vremii, un fel de gramatică a formelor de care vorbeşte Paul Veyne, când ajunge să definească istoria „în profunzime”. Subiectul căruia i se recompune viaţa, în cazul nostru Ştefan cel Mare şi Sfânt, va fi socotit ca fiu al veacului său, dar şi veacul în care a trăit va fi citit prin grila marelui om politic. Pluralitatea lecturilor face ca suta de ani în plus să conteze de fiecare dată în economia „bibliotecii” voievodului român.

Pelerinaje, Sfinte Slujbe de pomenire, simpozioane naţionale şi internaţionale, sesiuni de comunicări, expoziţii itinerante, foto-expoziţii şi expoziţii tematice, gale de film istoric şi documentar, editări de monografii şi albume, de repertorii şi bibliografii tematice – toate aceste „capitole” ale comemorării vor fi avut loc, unele dintre ele împlinite nu cu aerul ci cu „aurul cucerniciei adevărate” (Theodor Baconski), într-o lume asurzită deja de propria ei rumoare.

Anul Ştefan cel Mare şi Sfânt – 2004 rămâne cel mai potrivit prilej pentru desăvârşirea proiectului Fontes ad Stephani Magni pertinentes, pentru realizarea căruia s-a apelat, acum vreo două decenii, la istorici şi filologi din Bucureşti şi din Iaşi. E opinia distinşilor cercetători Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, la capătul unui şantier încheiat cu succes: şase volume apărute la Sf. Mănăstire Putna, cu binecuvântarea Î. P. S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor; e vorba despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în istorie (613 pp.), Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în cronică (375 pp.), Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în legendă (242 pp.),  Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie (265 pp.), la care se adaugă un volum dedicat Bibliografiei, plus monografia propriu-zisă: Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, scrisă de aceiaşi Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely. De la izvoare româneşti la cronici poloneze, ungureşti, germane, ruseşti, bizantine şi turceşti, de la studii semnate de P. P. Panaitescu până la cercetări mai recente semnate de D. Năstase, Constantin Rezachevici, Ştefan S. Gorovei ş. a., completate cu aura legendelor populare despre „Sveti Ştefan vodă” – toate aceste portrete în filigran vin să refacă profilul (necorodat de vreme) al celui numit de papa Sixt al IV-lea „verus christianae fidei athleta”.

Pe acelaşi raft întâi vom aşeza şi contribuţiile editoriale rezervate cercetătorului străin, între acestea Stephen the Great, Prince of Moldavia (1457-1504). Historical Bibliography – un instrument de primă mână în materie de bibliografie tematică, semnat de un colectiv de cercetători format din Ştefan Andreescu, Tatiana Cojocaru, Ovidiu Cristea, Mariana Mihăilescu, Anca Popescu, Adrian Tertecel –, şi Stephen the Great and His Reign de Eugen Denize, o contribuţie esenţială la delimitarea „geografiei” tactice a marelui nostru strateg şi diplomat, ambele lucrări fiind publicate de Editura Institutului Cultural Român în 2004 (traduceri din limba română de Ioana Voia, respectiv Stela Tinney).

Şi pentru că cercetătorii medievalităţii noastre au fost chemaţi să fie ei înşişi creatori de eveniment, simpozionul internaţional Ştefan cel Mare şi Sfânt, atlet al credinţei creştine, care a avut loc la Putna (18-25 aprilie 2004), precum şi simpozionul Unitatea românească medievală. Epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (500 de ani de la moartea marelui Voievod), desfăşurat la Institutul Cultural Român (5 mai 2004), urmate de Sesiunile solemne ale Sfântului Sinod (16 iunie 2004) şi Academiei Române (30 iunie 2004), au prefaţat sărbătoarea de la Putna din 2 iulie 2004 şi au înscris-o într-un registru al exerciţiului erudit şi mai puţin encomiastic.

Plecând din Moldova spre Vatican sau spre New York, spre Londra sau spre Paris, dar şi dinspre Istanbul venind spre Bucureşti, unele dintre obiectele de mare valoare culturală şi simbolică aparţinând lui Ştefan Voievod – sabia cea cu două tăişuri, steagul militar de paradă sau acoperământul de mormânt al Mariei din Mangop – au circulat prin lume în tot acest răstimp, ca nişte ambasadori care-şi recapitulează solia ori de câte ori pisaniile ctitoriilor domneşti sunt recitite cu glas tare spre dreaptă aducere-aminte.

Istoria evenimentelor de acum 500 de ani este, cum se spune, actualitate politică răcită. Şi, cu toate astea, obişnuinţa de a ne tutui strămoşii, indiferent de gradul de rudenie şi de rang, e un bun câştigat cu preţul a 50 de ani de comunism, dar şi cu dezinhibarea inoculată de o cultură a dispreţului în care ne drapăm astăzi ireverenţa. Ne tutuim părinţii fondatori, eroii, Sfinţii. Şi, din păcate, nu simţim în asta un privilegiu. Dacă lui Caragiale i-am spus tu din reflex (doar Miticii săi ne sunt veri primari, dacă nu chiar mai mult), acum, că i-a venit rândul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, reflexul s-a transformat în excesivă intoleranţă. „Festivism inflaţionar”, „trecere în nefiinţă”, „suprasaturare”,  „spectacol costisitor” şi alte asemenea sintagme au fost vehiculate şi în anul comemorativ 2004. Prea puţini îşi aduc aminte însă cum a fost comemorat Ştefan cel Mare în 1904, aşa cum prea puţini îşi vor aminti, probabil, cum au fost comemoraţi în 2004 cei 500 de ani de la mutarea Marelui nostru Ştefan la Domnul. Şi totuşi istoricul, singurul delegat de comunitate să afle adevărul despre trecut, va căuta să gestioneze cumva amintirea, înlăturând formele repulsive dar şi pe cele excesiv de idealizante, punând laolaltă tipăriturile, enciclopediile, în general textele benigne, pentru a putea înlocui cu un montaj de documente o istorie trăită…

„Cu surdină şi în forme specifice, sever dozate – îşi aminteşte istoricul Alexandru Zub –, Ştefan cel Mare a fost omagiat şi în România comunistă, la 450 de ani de la moarte, adică în 1954, când ne aflam în plin stalinism, deşi tiranul roşu nu mai era în viaţă. S-au scos atunci câteva broşuri de popularizare, s-au iniţiat unele proiecte ştiinţifice, mai ales de caracter documentar. Gestul s-a repetat în 1957, când se împlineau cinci secole de la suirea pe tron a marelui domn. Numai că iniţiativele regimului au rămas atunci fără ecou, pe când manifestările organizate de studenţi, la Iaşi sau la Putna, au avut un anume răsunet, cu repercusiuni grave pentru unii…”

După 50 de ani de omagii, românii au ajuns să nu le mai suporte decât în doze homeopatice. Onestitatea oricărui gest de reverenţă (de la latinescul reverentia=respect profund, consideraţie) e suspectă în România începutului de secol XXI; o maree neagră aduce brusc la ţărm un discurs insultător, blasfemiator pe alocuri, agresiv.

Sărbătoririle (fie ele aniversări, comemorări sau alt gen de celebrare) transformă, aşa cum bine observa cineva, o colectivitate într-o comunitate. „Toate comunităţile au nevoie să trăiască, periodic, asemenea clipe, necesare fortificării sentimentului de solidaritate, indiferent dacă celebrările au drept pretext personaje tutelare sau simboluri de alt tip.” (Alexandru-Florin Platon)

A reuşit sărbătoarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt să solidarizeze – ca-n vremea lui Eminescu – tineri şi vârstnici într-un conventus (de la care s-ar trage, în opinia unora, cuvântul), într-un mod superior şi demn de „antologat”?! 

Sursa: Revista „Cultura”, an I, nr. 40, 2004, Institutul Cultural Român