Bizanţul – monocultural, nu şi monoetnic

23 July 2013

newego_LARGE_t_641_10314282

Cu toate că pretextul convorbirii noastre cu Eleni Glýkatzi-Arhweiler a fost aniversarea Căderii Constantinopolului, am considerat acest interviu o ocazie unică pentru a-i adresa şi alte întrebări, cât mai diverse, despre Bizanţ.

Ceea ce este cu adevărat special în ce priveşte pe Eleni Glýkatzi-Arhweiler, bizantinolog celebru în întreaga lume, este energia cu care urmăreşte evenimentele actuale, în cazul cărora experienţa bizantină are de oferit foarte mult. De aceea, doamna Ahrweiler nu ezită să ofere şi soluţii. Aşadar, aventurile Greciei contemporane au intrat şi ele în discuţie, ca şi oportunitatea, poate deosebită, de dezvoltare a Tesalonicului.

Care sunt elementele care pun evidenţă continuitatea vechii lumi elene în Bizanţ?

Conservarea limbii greceşti şi, poate, şi cunoaşterea lui Homer. Pe la mijlocul secolului al XI-lea, atunci când amanta împăratului Constantin Monomahul, frumoasa Sklīrena, a trecut printr-o piaţă din Constantinopol, un şmecher i-a spus celebra frază din Homer: „oú némesis” (literal: nu sunt de condamnat [Aheii şi Troienii]). Adică, fraza pe care au rostit-o bătrânii Troiei atunci când au văzut-o pe frumoasa Elena (şi care, în traducere liberă, ar însemna „ce femeie!”). Care dintre şmecherii de cartier mai cunoaşte astăzi pe Homer?

S-ar putea spune că din Bizanţ lipsesc filozofii şi şcolile şi chiar poeţii. Părinţii Bisericii, intelectualii şi savanţii, precum şi imnografii pot fi comparaţi prin analogie cu filozofii şi poeţii Antichităţii?

Fiecare epocă are un anumit duh. Nu pot face comparaţie. Anticii au devenit un bun al întregii omeniri, în timp ce bizantinii rămân un model de urmat pentru creştini.

Cu toate acestea, în ultimii ani, studiile bizantine au cunoscut o evoluţie favorabilă iar adjectivul „bizantin”, care la început avea o valoare negativă, pare să fi căpătat între timp alte dimensiuni şi un conţinut cu totul deosebit. Dovadă stau şi marile expoziţii internaţionale, organizate în ultimii ani care poartă titluri precum „gloria” sau „strălucirea” Bizanţului… Şi tot ceea ce pot spune este: din fericire!

DSCN5372

Tesalonicul, cu istoria sa, cu edificiile sale bizantine (castre, biserici) şi hinterlandul său duhovnicesc, Athosul, nu ar trebui să „investească” în aceste studii? Sau, cel puţin, să pună în valoare acest aspect al istoriei sale, pentru promovarea turismului în zonă?

Bun Tesalonicul, desigur, în lipsa inegalabilului Constantinopol. Tesalonicul a fost realmente al doilea oraş al Bizanţului, după Constantinopol. Şi continuă să păstreze un loc privilegiat datorită excelentului şi remarcabilului Muzeu bizantin pe care-l are şi care, cred că ştiţi, a câştigat premiul muzeelor pe care-l acordă anual Uniunea Europeană.

Nu ar putea, prin urmare, Tesalonicul să se afirme ca oraş bizantin şi să provoace în acest fel şi o redeşteptare a interesului turistic pentru această zonă?

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, este singurul lucru pe care trebuie să-l facă. Aşa cum, spre exemplu, a făcut Atena prin unificarea spaţiilor sale arheologice, aşa Tesalonicul trebuie să promoveze şi să evidenţieze ipostasul său bizantin. Oraşul are, de asemenea, aşa cum am spus, şi Muzeul Culturii Bizantine, care se numără, realmente, printre cele mai bune [din lume]. Fosta directoare a muzeului, Anastasia Toúrta, a avut enorm de mult de muncit.

Lucrurile pe care le spun acum le voi spune şi pe 5 iunie când voi vorbi la Tesalonic. Este unul din lucrurile pe care trebuie să le facă în calitate de cel dintâi oraş european. Deoarece Tesalonicul nu are numai o istorie antică şi romano-bizantină, ci şi o istorie proto-creştină, fiind vizitat de însuşi Pavel.

GRX20378z

De altfel, cred aceasta că ar trebui să fie preocuparea noastră de căpetenie, nu-i aşa? Să punem în evidenţă continuitatea lumii antice în cea bizantină.

Da, trecând printr-o lume pe care nimeni nu o cunoaşte sau pe care nu vrea să o cunoască şi pe care Grecia a pus-o între paranteze. Plecând, adică, de la Roma. Dacă nu facem cunoscută măreţia Romei, nu putem evidenţia nici măreţia Tesalonicului. Tesalonicul avea palat roman, hipodrom şi multe altele. În ciuda faptului că Atena încetase atunci să existe şi în pofida faimei lui Alexandru, după cum scria Élios Aristídis în secolul II d.H., nimeni nu voia să fie fiu al Pellei sau urmaş al Pellei. Toţi vor să fie fii ai Atenei.

Ce elemente din ideologia politică a Imperiului Bizantin ar putea fi încă de folos conducătorilor din Grecia zilelor noastre sau conducătorilor contemporani în general?

Poate expresia „ne ungem iconom şi nu împărat”, frază pe care a rostit-o Mihail Paleologul la mijlocul secolului al XV-lea! În tot cazul, ca să răspund mai serios întrebării dumneavoastră, două sunt elementele de care conducătorii de astăzi ar trebui să ţină seama: multinaţionalismul ca pârghie pentru un nou început, dar şi ataşamentul faţă de tradiţie, ca plămadă pentru încorporarea străinilor într-o cultură unitară.

Uniunea Europeană, care constituie o uniune mai largă de naţii, popoare, state, ar putea găsi câteva exemple de urmat în ideologia şi practica politică a bizantinilor?

Efortul constantinopolitan constituie şi începutul construirii unei noi identităţi. Aceasta, în ciuda diferenţelor, naţionale şi altele. Deoarece Bizanţul a fost un stat multinaţional şi nu uninaţional. Era monocultural, datorită limbii elene care era limba oficială, dar nu uninaţional.

În ce situaţie se aflau cultura şi educaţia Imperiului Roman de Răsărit în vremea căderii Constantinopolului?

În divizare şi antagonism între unionişti şi anti unionişti, într-o încercare de reînviere a vechii grandori. Într-o asemenea măsură, încât pe turcii, cu care bizantinii se aflau în război, îi numeau perşi şi ahemenizi, ca şi cum ei (bizantinii) ar fi fost urmaşii celor care au luptat la Marathón împotriva perşilor. Se aflau, de asemenea, într-o stare de superstiţiozitate, care caracteriza Bizanţul în acea vreme.

Cum era guvernat statul în acea vreme? Era o chestiune ce privea în mod exclusiv pe un singur om, adică pe împărat?

Biserica este aceea care modelează opinia comună. Prin urmare, nu numai oamenii politici sau împăratul, ci şi oamenii Bisericii poartă greutatea dar şi răspunderea, dacă vreţi, a acelei vremi. Bizanţul este considerat şi chiar era creaţia raţiunilor de natură religioasă, prin acceptarea credinţei creştine. Dar şi moartea lui a survenit probabil tot din motive religioase, din pricina neacceptării unirii cu latinii.

În ce stare se aflau cetăţenii capitalei în anii de dinaintea căderii Constantinopolului?

Voi aminti faptul că e vorba despre un oraş condamnat din pricina nenumăratelor asedii pe care le-a suportat înainte de 1453, aflat într-o stare de istovire economică generată în mod precis de privilegiile veneţienilor şi genovezilor şi ale altora care au adus cu sine propriile războaie în porturile Constantinopolului, dar şi de disensiunile dinastice. Trebuie să amintesc ceea ce scria Palamás: „Desfrânat Oraşul (Constantinopolul), şi aştepta pe măcelar, aştepta pe turc să vină ca să-l ia”.

Pe lângă textele cunoscute, cum ar fi cele ale lui Gheórghios Sphrántzes sau Barbarossa, ce alte surse de informare referitoare la zilele Căderii Constantinopolului sunt puse în valoare de către istorici?

Cântecele de jale şi destule povestiri din corespondenţa celor care au fost implicaţi sau au suportat consecinţele evenimentelor din acea epocă. Există multe opere ale vesticilor, printre care şi cele ale lui Elio Silvio, ulterior papă al Romei.

După cum aţi amintit, Grecia este singura ţară balcanică ce s-a constituit fără eliberarea capitalei sale, adică a Constantinopolului. Este acesta unul dintre motivele pentru care imediat după eliberare şi-a făcut simţită prezenţa această încercare de conectare cu antichitatea? În ce măsură încă ne mai afectează aceste două evenimente?

Consider că aceasta este una dintre cauzele schizofreniei de care suferă naţiunea noastră şi care se vede, de pildă, în sistemul nostru educaţional. Vorbim despre scriitori antici la şcoală, dar nu predăm nici un bizantin, iar copiii merg apoi acasă şi văd Bizanţul reînviat, fie în numele creştine pe care le poartă ei înşişi sau cei din familie, fie în iconostasul din casele lor etc.

Şi, în plus, rămâne întrebarea: aparţinem, prin urmare, Apusului sau Răsăritului? Zouráris scrie despre cei sătui de zona euro, alţii scriu despre eurosceptici, alţii despre eurolátri. Prin urmare, se pune încă întrebarea: Unde ne aflăm? În mod cert, între cele două, uitând că Vestul Răsăritului este Răsăritul Vestului.

O altă educaţie ne-ar putea aduce mai aproape de firea noastră istorică şi culturală, mai aproape de neeliberata noastră capitală? Nu vorbesc dintr-un punct de vedere rasist, naţionalist, nici nu implic vreo izolare a noastră, ci [din necesitatea] de a trăi şi a exista ca greci europeni, oameni ecumenici (universali). Aşa cum, îmi imaginez, trăiţi şi dumneavoastră…

În mod cert, da. O altă educaţie. Dar cum trebuie să arate acest sistem educaţional, aceasta nu e o problemă strict grecească. Aceasta înseamnă că lumea noastră nu se mai poate limita la hotarele greceşti, nici măcar în domeniul educaţiei.

Ce a însemnat Căderea Constantinopolului pentru restul lumii?

Un polonez scria: „creştinătatea a rămas chioară”. În Vest, atunci când bizantinii au semnat Unirea la Sinodul de la Ferrara, din 1438, preoţii considerau că au devenit deja o comunitate şi pentru aceasta, venea deja rândul lor. Asta în ce priveşte Vestul. Ruşii, care atunci erau cu totul antiunionişti şi erau împotriva politicienilor bizantini care acceptaseră unirea, rămân destul de detaşaţi faţă de evenimentul Căderii Constantinopolului. Constantin XI semnase Unirea cu latinii în Sfânta Sofia chiar pe 12 decembrie 1452. [În cronografia rusească există] o singură însemnare cu caracter memorial, ce notează: „a căzut Oraşul”. Abia apoi se trezesc [ruşii] şi plâng, mai ales atunci când vor să sublinieze faptul că Moscova este a Treia Romă.

În ce-i priveşte pe bizantini, căderea Constantinopolului a însemnat sfârşitul lumii. Conform profeţiilor, sfârşitul lumii trebuia să vină ani şi ani mai târziu. Ca să vă daţi seama de atmosferă, s-a păstrat scrisoarea unui constantinopolitan care îi scrie prietenului său în Creta şi îi spune: „Trimite-mi cutare carte cu profeţii, căci am nevoie neapărată de ea acum când aşteptăm sfârşitul lumii”.

allosi

Vestul nu a ajutat Imperiul din motive eclesiastice, din pricina antagonismului dintre Biserici, sau din raţiuni pur politice, de hegemonie?

Aici este o greşeală. Vestul nu era o uniune politică, nu exista un singur stat, aşa cum era imperiul Bizantin, un singur stat care ar fi putut să ajute Răsăritul. Problema se poate pune în aceşti termeni numai în ceea ce-l priveşte pe papa, singura putere unitară a Vestului. Cu toate acestea, papa de atunci, Nicolae V, cu ocazia sărbătoririi jubileului său, a anunţat că toate indulgenţele pe care le dă, iertările adică, care atunci se plăteau gras, vor fi folosite pentru campania contra turcilor. Prin urmare, Antoninos, episcopul Florenţei, e singurul care spune în acea epocă „lasă-i să piară, din moment ce sunt şi schismatici”, deşi atât din partea papei cât şi din partea conducătorilor micilor state de atunci s-au făcut pregătiri pentru campania contra turcilor. Prin urmare, acesta este unul din lucrurile pe care trebuie să încetăm să-l spunem copiilor, anume că Vestul nu a ajutat. Vestul a făcut ce a putut şi trebuie să spunem că nu putea să facă prea multe în acel moment.

Cum apreciaţi opinia potrivit căreia dezrădăcinarea grecilor din Asia Mică reprezintă o catastrofă mai mare chiar decât Căderea Constantinopolului?

Din punctul meu de vedere, acest moment constituie o încheiere a aceleiaşi istorii, adică a istoriei care a început cu Căderea Constantinopolului. Dar acesta este deja sfârşitul, un eveniment fără întoarcere, este soluţia ireversibilă. Atunci desigur, a fost îngropat, într-un fel, Împăratul transformat în stană de piatră (Constantin al XI-lea Paleologul, n.tr.). Prin urmare, din acest punct de vedere, reprezintă, poate, un dezastru mai mare decât Căderea Constantinopolului.

În criza care macină astăzi Grecia, ce am putea învăţa de la bizantini?

Evitarea dezbinării ar putea fi, poate, singurul lucru care ne-ar putea ajuta să nu ajungem cum au ajuns bizantinii la sfârşitul Imperiului. În rest, trebuie să păstrăm neclintita credinţă a bizantinilor în măreţia trecutului lor. Puţin mai devreme am spus că bizantinii îi numeau pe turci perşi şi ahemenizi, nu fiindcă ar fi crezut că turcii sunt urmaşi ai perşilor, ci pentru că bizantinii înşişi considerau că lupta lor împotriva turcilor este o continuare a luptei de la Marathon şi Salamina.

Interviu realizat de Stelios Koúkos

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB