Fundamentul și perspectiva vieții creștine

3 June 2013

Viața creștină este fundamentată pe Sfintele Taine. Acestea nu reprezintă niște ceremonii magice, care-l schimbă în mod mecanic pe om și viața lui, ci reprezintă daruri ale lui Dumnezeu, care îi înnoiesc existența, cu condiția ca omul să-și dea consimțământul și să conlucreze cu ele. Tainele Bisericii sunt mijloace create prin care se transmite harul necreat al lui Dumnezeu. Botezul, Mirungerea, Sfânta Euharistie, aceste Taine de bază, care îl introduc și mențin pe om în Biserică, trupul lui Hristos, inaugurează un nou mod de viață pentru om.

Participarea la Sfintele Taine sugerează angajamentul benevol al omului de a-L urma pe Hristos și de a-și conforma viața după viața și voia Sa. Acest angajament, care se manifestă la nivel etic, capătă conținut ontologic și perspectivă eshatologică. Cu alte cuvinte, omul se înnoiește și capătă o nouă perspectivă a vieții. Este chemat să pășească pe cărările unei vieți noi, să-și însușească – ca persoană – noua ontologie în care îl inițiază tainele Bisericii, să rămână unit cu Hristos și să devină părtaș vieții Lui, prin participarea la smerenia Lui și prin pregătirea pentru arătarea Sa întru slavă (a Doua Venire).

Rămânerea în trupul lui Hristos nu reprezintă o stare pasivă, ci un proces dinamic. Nu se realizează numai prin participarea la tainele Bisericii, ci și prin dragostea față de Hristos și prin ținerea poruncilor Sale. De altfel, dragostea față de Hristos se manifestă prin ținerea poruncilor Sale. Iar ținerea poruncilor îl menține pe credincios în dragostea lui Hristos. Numai cel care ține poruncile lui Hristos «rămâne în Hristos și Hristos în el».

Christ-1024x975

Unirea cu Hristos presupune, însă, ruperea de lume. Viața creștină nu se împacă cu viața obișnuită a lumii. În ochii lumii, ea pare ciudată și, în general, contrară cursului vieții lumești. Atașarea față de viața lumii acesteia îl îndepărtează pe om de Hristos. Creștinul trebuie să-și conformeze propria viață cu viața și voia lui Hristos, ca unul care aparține trupului Său. Dacă nu va face acest lucru, nu va putea rămâne unit cu trupul Său. Așa cum afirmă sfântul Nicolae Cabasila, trebuie să avem voință comună cu Cel cu care avem și trup comun, fiindcă nu se cade ca într-o privință să fim uniți, iar în alta să fim despărțiți. Dacă nu-și conformează viața și voința cu viața și voia lui Hristos, creștinul rămâne «încorsetat» în limitele vieții lumești.

Neconformarea vieții omului la viața și voia lui Hristos nu se limitează numai la nivel etic, ci se extinde sau, mai bine zis, se «înalță» și la nivel ontologic. Această neconformare reprezintă un fel de schizofrenie duhovnicească, lucru des întâlnit, mai ales în viața creștinilor de azi. Desigur, într-o anumită privință, schizofrenia aceasta este o boală generală a omenirii, de vreme ce majoritatea oamenilor, deși au fost creați «după chipul lui Dumnezeu», nu trăiesc în conformitate cu voia și viața Sa.

Desigur, conformarea voii omului la voia și viața lui Hristos nu este un lucru ușor de înfăptuit. Cu toate acestea, este absolut necesar pentru rămânerea în trupul Său și pentru menținerea identității de creștin. Fără o luptă crâncenă – din partea omului – împotriva păcatului și un efort susținut de împlinire a voii dumnezeiești, harul care se revarsă prin Sfintele Taine nu va reuși să dea roade și astfel, încet-încet se va risipi. Prin urmare, asceza reprezintă un factor esențial pentru viața creștinului, iar morala un element component al învățăturii creștine.

Creștinismul are caracter empiric. Nu reprezintă o simplă teorie concepută la nivel intelectual, ci un adevăr care trebuie trăit la nivelul experienței. Adevărul creștinismului se vădește prin trăirea voii lui Dumnezeu, iar trăirea voii lui Dumnezeu adeverește obârșia dumnezeiască a adevărului: «De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre învățătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine însumi» (Ioan 17, 7). Dumnezeu, Care este inaccesibil în ce privește esența Sa, Se descoperă lumii ca Dumnezeu viu prin energiile Sale. Iar energiile dumnezeiești dezvăluie nu numai existența, ci și ethosul lui Dumnezeu.

Așa cum sugerează gheronda Sofronie, poruncile lui Hristos, «în esența lor, sunt proiecția vieții dumnezeiești în plan teluric». În aceste porunci este ascuns Însuși Hristos, Care îl cheamă pe om la experiența unei relații personale și nemijlocite cu El. Logosul lui Dumnezeu «este ascuns în mod tainic în fiecare din poruncile Sale… Așadar cel care primește poruncile dumnezeiești și le împlinește, Îl primește pe Însuși Logosul lui Dumnezeu ascuns în ele. Iar cel care Îl primește pe Logos prin intermediul poruncilor Sale Îl primește pe Tatăl și pe Sfântul Duh, Care există în mod firesc în El».

Dogma și ethosul se află într-o legătură și unitate indestructibilă. Referindu-se la botez, ca taina integrării în Biserică, și la implicațiile sale morale în cadrul vieții credincioșilor, sfântul apostol Pavel subliniază că «ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții». Apoi continuă: «Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui» (Rom. 6, 4-5).

Botezul reprezintă cea mai esențială incizie în istoria vieții umane. Prin el se pun bazele unei noi stări ontologice, care este pecetluită cu harul Sfântului Duh. Omul se face părtaș morții lui Hristos, pentru ca mai apoi să devină părtaș și învierii Sale. Este vorba, desigur, despre moartea omului vechi și despre învierea omului nou în Hristos. Astfel credinciosul este așezat într-o nouă perspectivă a vieții, adică în perspectiva vieții dumnezeiești.

Această perspectivă se întinde, în mod evident, dincolo de limitele umane, depășind clar posibilitățile omului. Se pune așadar următoarea întrebare: cum poate reuși omul să răspundă perspectivei vieții dumnezeiești? Cum va reuși să trăiască ca părtaș al morții lui Hristos și să umble «întru înnoirea vieții», de vreme ce continuă să trăiască sub imperiul morții și al stricăciunii? Participarea la moartea lui Hristos înseamnă acceptarea de bună voie a morții. Cu alte cuvinte, creștinul alege și acceptă de bună voie moartea tocmai întrucât ea se înfăptuiește în Hristos. Prin aceasta, de fapt nu alege moartea, ci viața, pentru că Hristos este viața cea adevărată. Prin devotamentul său față de Hristos și față de viața în Hristos, credinciosul, deși alege să moară în fiecare zi (în privința păcatului), în esență alege viața și, cu harul Sfântului Duh, alege să umble «întru înnoirea vieții».

Această nouă viață se manifestă într-un nou ethos – ethosul iubirii. Este vorba despre iubirea lui Dumnezeu, care ni se descoperă în diverse chipuri, mai ales prin însăși întruparea Logosului lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că toată viața creștinului de după botez – care reprezintă taina întegrării în trupul lui Hristos – trebuie dedicată trăirii și împroprierii vieții și dragostei dumnezeiești, pentru care a și fost creat de la bun început. Viața dumnezeiască, care i se oferă în dar, trebuie alimentată și activată neîncetat în Biserică prin rugăciune și prin împărtășirea cu Sfintele Daruri.

Desigur, în cadrul acestui proces de activare a vieții dumnezeiești, un rol primordial îl are voința omului, fiindcă harul lui Dumnezeu nu i se oferă niciodată cu forța. Așa cum afirmă cuviosul Marcu Erimitul, harul Botezului îl eliberează pe om din sclavia păcatului, însă nu-i anulează acestuia libertatea de a alege modul de viață pe care îl dorește (iubește). De aceea, omul trebuie să se osârduiască să evite orice alunecare spre rău, să-și conformeze viața după viața cea nouă dobândită prin botez și să insiste în săvârșirea binelui. În orice caz, trăirea unei vieți creștine reprezintă un subiect care depinde de voința și libertatea omului.

Voința omului trebuie să rămână conectată la viața libertății care i-a fost oferită prin harul Sfântului Duh și care se exprimă prin împlinirea poruncilor. Atunci când ține poruncile dumnezeiești, credinciosul nu face altceva decât să-și conformeze propria voință la voia lui Dumnezeu și să-și arate iubirea față de Dumnezeu și față de sine, contribuind astfel la lucrarea propriei sale mântuiri, prin străduința sa de a se asemăna Creatorului său.

Chemarea la o nouă viață morală reprezintă consecința firească a noii stări ontologice, care ia naștere prin lucrarea harului Sfântului Duh și care este activată prin forța credinței. Acest nou mod de viață este consfințit printr-o bogăție de virtuți – bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, blândețea, cumpătarea și altele asemenea – care reprezintă roadele Sfântului Duh. Omul (vechi), care se lasă dominat de egoism și iubire de sine (filavtía), împiedică revărsarea harului lui Dumnezeu. Dimpotrivă, omul (nou), care se smerește și își golește inima de egoism și iubire de sine, se pregătește de venirea și acțiunea înnoitoare a harului Sfântului Duh.

Ruperea voinței omului de voia lui Hristos și justificarea însușirii de creștin numai printr-o acceptare teoretică a credinței și printr-o participare formală la tainele Bisericii sunt semnele abaterii de la viața dumnezeiască. Dacă această abatere se datorează slăbiciunii umane și se manifestă din când în când, atunci avem de-a face cu fenomenul inconsecvenței morale. Dacă însă se datorează și se manifestă ca stare permanentă, atunci avem de-a face cu fenomenul ereziei morale. În primul caz, abaterea respectivă poate fi vindecată cu ajutorul pocăinței, pe când, în cazul celălalt, este vorba despre o stare care nu poate fi vindecată decât printr-o schimbare radicală a concepțiilor teologice.

Modul de viață ortodox nu se limitează numai la acceptarea dogmei ortodoxe și participarea pasivă la manifestările cultului creștin (slujbe). Acestea reprezintă condițiile necesare înfăptuirii faptelor credinței și cultivării unui ethos asemănător celui dumnezeiesc în viața de zi cu zi a credinciosului. Înlăturarea moralei din cadrul poziției sale organice pe care o are în Ortodoxie nu se vede numai în practică, ci, în ultima vreme, este propovăduită de anumite cercuri teologice și la nivel teoretic. Asistăm astfel la promovarea – emfatică pe alocuri – a unei învățături ortodoxe referitoare la înnoirea și îndemnezeirea omului, care nu face nici o referire la aspectul ascetic și la necesitatea nevoinței duhovnicești în cadrul vieții creștine. Cu alte cuvinte, adevărul Ortodoxiei este promovat numai ca o chestiune teoretică, ignorându-i-se complet dimensiunea practică. În consecință, adevărul este transformat într-o simplă ideologie sterilă, secătuită de viață.

În trecut, orice tentativă de contestare totală sau parțială a adevărului referitor la înnoirea și îndumnezeirea în Hristos a omului era considerată drept erezie și condamnată ca atare de către Biserică. Avem, de pildă, cazul lui Arie, Eunomie, Macedonie, Nestorie, Eutihie, etc. Același rezultat, adică contestarea adevărului referitor la înnoirea și îndumnezeirea în Hristos a omului, îl are și ruperea dogmei și cultului creștin ortodox de morală. Așadar avem de-a face din nou cu fenomenul ereziei, numai că, de data aceasta, este vorba despre o erezie morală.

Morala Bisericii Ortodoxe reprezintă punerea în practică a învățăturii dogmatice. Dumnezeu nu le-a descoperit oamenilor adevăruri teologice pentru a le satisface curiozitatea sau pentru a le îmbogăți cunoștințele, ci pentru a li Se face cunoscut pe Sine și a-i convinge să-L imite. Nu există dogmă care să nu aibă și o dimensiune morală. De aceea, nu există erezie dogmatică care să nu aibă și consecințe morale. De cealaltă parte, erezia morală diferă de erezia dogmatică prin faptul că nu contestează dogma, ci consideră că dogma nu are nici o legătură cu viața. Cu alte cuvinte, vede dogma numai ca pe o învățătură teoretică, iar nu ca pe un îndreptar al vieții. Astfel, erezia morală nu se referă la falsificarea vreunei dogme, ci, în esență, consideră dogma ca fiind inutilă, deschizând astfel calea secularizării. De altfel, aceasta este tendința larg răspândită în lumea protestantă, unde secularizarea nu este văzută drept deviere sau îndepărtare de duhul creștinismului, ci o continuare firească sau, dacă vreți, o fază în cadrul evoluției acestuia. Avem de-a face, în ultimă instanță, cu ideologizarea completă a teologiei și subminarea moralei, sau cu desconsiderarea aspectului soteriologic al dogmaticii și moralei.

Legătura strânsă a moralei și a vieții sociale, în general, cu credința religioasă sau cu dogma teologică nu reprezintă un simplu principiu teologic, ci și o constatare de natură sociologică. De altfel, viața religioasă și socială sunt strâns legate între ele, ca expresie a sociabilității înnăscute a omului pe ambele direcții: atât pe verticală, cât și pe orizontală. Demn de remarcat este faptul că primii mari sociologi: E, Durkheim, O. Simmel și Max Weber, și-au dezvoltat teoriile pornind de la cercetarea religioasă, pe care au văzut-o ca fenomen central al vieții umane. Așa cum se știe, Max Weber a relaționat nașterea capitalismului de Protestantism, mai exact de calvinism.

Religiozitatea, ca sociabilitate «verticală», influențează sociabilitatea omului în plan orizontal, adică viața socială și morală a omenirii, și, la rândul său, este influențată de aceasta. Credința într-o anumită învățătură religioasă nu lasă indiferentă viața omului de zi cu zi, ci se reflectă în activitatea și comportamentul său moral și social. Astfel, prin învățătura sa dogmatică, Ortodoxia cultivă modul de viață ortodox. De aceea este interesată mereu nu numai de corectitudinea dogmelor, ci și a ethosului. Dogmele greșite duc la o viață depravată, așa cum un mod de viață depravat nu poate da naștere decât unor dogme greșite.

În ce constă însă caracterul deosebit al Ortodoxiei? Identitatea creștinismului se rezumă în dogma treimică. Fără aceasta, nu există nici creștinism, nici Ortodoxie. De aceea, păzirea cu sfințenie a acesteia de către Biserica Ortodoxă nu ține numai de credință, ci reprezintă o chestiune de viață. Principiul fundamental al moralei creștine este iubirea. Acest principiu apare în forma sa desăvârșită în cadrul dogmei treimice, unde Dumnezeu – unul în esență, dar întreit în Persoane – reprezintă iubirea cea adevărată. Prin urmare, dogma treimică promovează – în cel mai desăvârșit mod cu putință – principiul fundamental al moralei creștine, iubirea, care reprezintă plinătatea vieții creștine.

Cunoscuta erezie Filioque are consecințe directe asupra modului de concepere a persoanei, a societății și a relațiilor interpersonale. Mai exact, această erezie, care reprezintă rodul gândirii și teologiei occidentale, recomandă subordonarea persoanei la esență. Astfel, asistăm la subestimarea noțiunii de persoană și la subordonarea acesteia la întregul impersonal. În acest context, poate fi interpretată ușor tendința generală de a aduce la același nivel întreaga societate, precum și polemica îndreptată împotriva noțiunii de persoană prin promovarea drepturilor individuale, care denaturează adevărul persoanei.

Ortodoxia combină credința cu faptele, adevărul cu viața, integrarea în Biserică cu trăirea harului. De aceea se manifestă ca «viață în Hristos» și, în același timp, ca «viață după Hristos». «Viața în Hristos» reprezintă o ontologie cu totul nouă, iar «viața după Hristos» reprezintă o etică și o ascetică nouă. «Viața în Hristos» nu este altceva decât aspectul interior al «vieții după Hristos», temeiul și indicatorul său. De cealaltă parte, «viața după Hristos» reprezintă expresia (ad extra) «vieții în Hristos», trăirea și manifestarea ei. Fără o viață după Hristos, adică fără imitarea vieții lui Hristos, și fără îndeplinirea poruncilor Sale, credinciosul nu poate trăi o viață în Hristos, adică nu poate rămâne în trupul Său, care este Biserica.

Imitarea vieții și ținerea poruncilor lui Hristos nu trebuie văzute drept simple manifestări ad extra sau drept un act formal, ci trebuie considerate ca fiind evenimente de trăire, exerciții ale credinței, care presupun conlucrarea benevolă a omului cu harul dumnezeiesc. Omul este chemat să lupte pentru a-și subordona complet voia sa proprie la voia lui Hristos, așa cum Acela, ca om, Și-a subordonat voia sa umană la voia dumnezeiască. Ceea ce s-a înfăptuit în persoana lui Hristos trebuie să se înfăptuiască – într-o anumită măsură – și în persoana fiecărui credincios. Aici se vede importanța deosebită a dogmei hristologice pentru morala creștină.

Combaterea monofizismului, monoenergismului și monotelismului constituie un exemplu grăitor în vederea combaterii ereziilor morale care decurg din aceste erezii dogmatice. Așa cum Hristos și-a subordonat firea, lucrarea și voința umană firii, lucrării și voinței dumnezeiești, tot așa și creștinii, care vor să devină «părtași dumnezeieștii firi», sunt chemați să-și subordoneze voința și lucrarea lor omenească la firea și lucrarea dumnezeiască. Sunt chemați să lupte pentru a-și modela propria viață în conformitate cu viața dumnezeiască și pentru a-și conforma voința și acțiunile în funcție de voia și lucrarea dumnezeiască.

Adevăratul sens al vieții creștine constă în sfințirea omului și desăvârșirea sa în spațiul comuniunii prin iubire – Biserica, care reprezintă preînchipuirea Împărăției cerurilor. Acolo sfinții nu numai că văd slava dumnezeiască, ci și participă la ea, trăind în comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. Așadar credinciosul este chemat să-și învingă păcatele și slăbiciunile, să se lepede de sine și să-L urmeze pe Hristos «oriunde ar merge», pentru a se putea bucura de această unitate de neconceput (pentru mintea omenească) cu Dumnezeirea și de măreția neasemuită care decurge din ea.

Urmarea lui Hristos înseamnă de fapt împlinirea poruncilor dumnezeiești. Omul Îl iubește pe Dumnezeu în măsura în care împlinește poruncile Sale. Neascultarea poruncilor dumnezeiești reprezintă dovada îndepărtării de Dumnezeu și alipirii de lume și de plăcerile lumești. Cu cât sporește iubirea credinciosului pentru Dumnezeu, cu atât mai completă devine și împlinirea poruncilor Sale.

Trebuie specificat, însă, faptul că împlinirea poruncilor nu anulează păcatul, ci îl menține pe credincios în trupul lui Hristos, făcându-l să respire atmosfera de libertate, pe care i-o oferă harul Sfântului Duh. Cuviosul Marcu Erimitul accentuează faptul că poruncile lui Dumnezeu «păzesc condițiile libertății cu care am fost înzestrați». Participarea tainică la moartea și învierea lui Hristos îl eliberează pe om de păcat și îl introduce în sfera libertății Duhului. Însă rămânerea în trupul lui Hristos și desăvârșirea vieții sale în sfera libertății Duhului depind de voința acestuia.

De multe ori vedem că voința umană nu este consecventă în această privință. Deși vrea să împlinească poruncile lui Dumnezeu și să trăiască în libertatea Duhului, de multe ori credinciosul nu reușește acest lucru. Atracția lumii și înclinația spre păcat îi slăbesc voința și îl fac să săvârșească răul, astfel încât omul nu face binele pe care îl voiește, cu răul pe care nu-l voiește. Cărui fapt se datorează oare acest lucru?

Cauza acestui fenomen trebuie căutată în «atmosfera ambiantă» din jurul păcatului, în deprinderile păcătoase, precum și în lipsa voinței credinciosului de a se detașa de duhul lumii acesteia. De obicei, credinciosul este botezat din frageda pruncie, fapt pentru care mărturisirea de credință este făcută de către nașul acestuia. În continuare, crește într-o societate predominant secularizată, care a renunțat la multe din valorile vieții creștine. Educația sa este asumată de instituții de învățământ a căror integritate spirituală este pusă sub semnul întrebării, astfel că nu există nici o garanție că va fi instruit în spiritul credinței creștine. Prin urmare, omul care devine membru al Bisericii prin botez, deprinde de mic copil un anumit mod de viață, crește într-o societate predominată de «valori» străine sau contrare vieții creștine.

În ochii lumii, viața creștină – care se desfășoară sub oblăduirea harului Sfântului Duh – pare ciudată și incompatibilă cu viața lumească. Tocmai de aceea atașarea de viața «despiritualizată» a lumii crează condiții negative atât pentru formarea unei conștiințe creștine, cât și pentru conformarea voinței omului cu voia lui Dumnezeu. Îndepărtarea omului de noul mod de viață, inaugurat prin botez, îl înstrăinează de Dumnezeu și îl induce într-o stare de ateism relativ, care, numai prin pocăință și prin «atașamentul» sincer față de Hristos și de voia Sa, poate fi vindecată.

Pocăința și străduința credinciosului de a reveni pe drumul poruncilor lui Dumnezeu reprezintă principalele metode de vindecare a modului de viață artificial. Creștinul care uită sau, mai grav, nu-și conștientizează identitatea religioasă, ci se dedă unui mod de viață neduhovnicesc, trebuie să lupte pentru a se regăsi pe sine și pentru a renaște prin harul primit la botez, har care nu a încetat nici o clipă să lucreze în el. Mai exact, trebuie să se reîntoarcă în inimă, care reprezintă centrul existenței sale și locul întâlnirii cu Dumnezeu.

Această întoarcere întâmpină numeroase dificultăți și necesită o luptă dură și dureroasă, în funcție de dimensiunea și gravitatea «pagubelor» spirituale produse. Credinciosul trebuie să lupte ca să-și învingă patimile și pornirile spre păcat care au pus stăpânire pe el. În ultimă instanță, credinciosul trebuie să ajungă la starea de nepătimire, care nu înseamnă omorârea părții sensibile a sufletului, adică anularea funcțiilor sufletești, ci reorientarea spre săvârșirea binelui. Firea umană a fost creată de Dumnezeu «bună foarte». Patimile și pornirile spre păcat reprezintă stări împotriva firii, cauzate de folosirea greșită a posibilităților sufletești. Așadar credinciosul care a fost cuprins de aceste stări trebuie să caute să-și vindece sufletul și să-și activeze acele funcții sufletești după fire. Adevărata stare de nepătimire poate fi atinsă numai atunci când omul și-a mobilizat toate funcțiile sufletești spre săvârșirea binelui.

Un rol decisiv în atingerea stării de nepătimire îl joacă din nou voința omului. Dacă i se dă frâu liber, voința individuală limitează considerabil dezvoltarea omului ca persoană, interpunându-se ca un zid de netrecut între acesta și Dumnezeu. Îl încorsetează pe om în limitele propriei sale persoane, împiedicând procesul de lărgire a inimii, inimă care nu mai poate să-L cuprindă pe Dumnezeu și pe aproapele. Dacă nu este înlăturat acest obstacol, este cu neputință înnoirea omului și trăirea libertății Duhului. De aceea viața creștină este strâns legată de asceză. Postul, privegherile, rugăciunea, introspecția, ascultarea, lupta împotriva patimilor și, în general, toate nevoințele duhovnicești nu trebuie să caracterizeze numai viața monahilor, ci și viața tuturor creștinilor, fără nici o excepție.

De altfel, în tradiția ortodoxă, asceza creștină este strâns legată de liniștire (isihia), fapt pentru care ascetica ortodoxă poate fi numită isihastă. În concepția ortodoxă, isihia nu reprezintă o simplă atitudine pasivă și sterilă, ci o stare deosebit de activă și productivă. Este vorba despre liniștea lăuntrică, liniștea inimii, la care se ajunge numai «prin multă nevoință și trezvie» și care este absolut necesară celui care ia în serios problema mântuirii. Dacă nu se străduiește să se coboare în inimă, să și-o curețe și să-și adune în ea mintea împrăștiată, astfel încât să-și unifice existența dezbinată de păcat, credinciosul nu se va putea regăsi pe sine și nici pe Dumnezeu. Dacă însă se va coborî în «cămara» inimii sale, atunci nu numai că își va afla adevărata identitate, ci Îl va cunoaște și pe Dumnezeu, întrucât cămara inimii sale și cămara cerească este unul și același lucru, având «intrare» comună.

Această atitudine isihastă, care constituie chintesența vieții duhovnicești, a devenit în zilele noastre extrem de dificil de adoptat, nu numai pentru credinciosul care trăiește în lume, ci chiar și pentru monahi. Zarva vieții cotidiane, viteza amețitoare cu care evoluează lucrurile, dereglarea sistemului de relații sociale, atmosfera generală a secularizării, toate acestea duc la formarea unui nou tip de om, «omul sociologic» (homo sociologicus), care se lasă ghidat de instinctele societății, pentru ca, într-un final, să fie epuizat de mecanismele și rolurile sociale. Secularizarea a păstruns adânc în conștiința omului, influențând decisiv structura acesteia. Omul, a cărui existență a fost dezbinată și împrăștiată, se înstrăinează de căutarea adevărului universal, limitându-se la adevărurile utilizabile pe care i le oferă știința și tehnologia.

Viața creștină are o profunzime, o înălțime și o dimensiune nelimitată: este fundamentată pe profunzimea inimii, se înalță spre infinitatea vieții dumnezeiești și îmbrățișează întreaga dimensiune a creației. Depășește orice bariere naționaliste, filetice, sociale, culturale și politice, evidențiind universalitatea și valoarea persoanei. Nu se depărtează de la nimeni, ci, dimpotrivă, îi căută îndeosebi pe cei umili, sărmani, disprețuiți… Nu vede valoarea omului în funcție de poziția sa socială, ci în funcție de răspunsul dat de acesta la chemarea eshatologică.

Consolidarea secularizării în epoca noastră face extrem de grea trăirea Evangheliei lui Hristos de către om, fără ajutor divin. În orice caz, Evanghelia nu poate fi «adaptată» sau redusă în funcție de cerințele omului, ghidate de duhul lumesc. Întruparea Logosului nu poate fi interpretată cu ajutorul studiilor științifice sau a tratatelor teologice, oricât de utile ar fi ele, mai ales în zilele noastre. Ceea ce are nevoie omul contemporan este trăirea evenimentului ca experiență, comuniunea cu ceilalți oameni care încearcă să rămână fideli adevărului Evangheliei.

În apoftegmele părinților pustiei găsim următorul dialog: «Părinții de la Skíti ne-au întrebat cu ce ne ocupăm în viața de zi cu zi. Atunci avva Ishiríon le-a răspuns:

– Încercăm să împlinim poruncile lui Dumnezeu.

– Dar cei care vor trăi după noi cu ce se vor ocupa?, au întrebat iar.

– Cu o parte din îndeletnicirile noastre, a răspuns din nou avva Ishiríon.

– Dar cei care vor trăi după aceștia?

– Aceia nu vor putea face nimic, căci vor avea multe ispite. Iar cei care le vor birui vor avea plată mai mare și decât noi și decât părinții noștri».

Sursa: revista Theología, 1/2011, pp. 65-76.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB