Chestiunea Arhiepiscopiei Ciprului – partea a II-a

Cert este faptul că britanicii îi priveau pe Kitiști cu mai mult scepticism decât pe adversarii lor și, cu toate că tratau cu multă discreție chestiunea succesiunii la tronul arhiepiscopal, totuși o posibilă victorie a Kiriniștilor ar fi servit mai bine intereselor lor. O poziție asemănătoare avea și Sir George Hill, care recunoaște ca fatal faptul că autoritățile britanice, oricât de mult s-ar fi abținut să se amestece în conflictul dintre cei doi lideri ai Bisericii, erau împotriva episcopului de Kítion [83].

C. Chestiunea Arhiepiscopală din punctul de vedere al britanicilor

La prima vedere, opinia lui Hill, cum că britanicii erau oarecum siliți să adopte o politică de «simpatie» față de Kiriniști din cauza atitudinii ostile a Kitiștilor față de ei, pare absolut normală și previzibilă. Cu toate acestea, atunci când au avut ocazia ca – după opt ani de neînțelegeri, contradicții și tulburări – să pună capăt conflictului o dată pentru totdeauna, prin căderea de acord cu propunerea Patriarhiei Ecumenice de a-l numi arhiepiscop pe episcopul de Kyríneia (1908) [84], nu au făcut-o, înlesnind astfel viitoarea alegere a episcopului de Kítion. Sub aspectul acestor evoluții, se pun următoarele întrebări: În ce măsură erau implicați britanicii în conflict? Care era politica lor vis-a-vis de cele două formațiuni bisericești? Era oare politica lor una consecventă? Care era atitudinea lor față de factorii externi – patriarhiile și Guvernul grec – care puteau intervine în cadrul conflictului?

Să încercăm așadar să aflăm un răspuns la aceste întrebări, analizând în principiu validitatea argumentului lui Hill, care, la rândul lui, îl confirmă pe cel al lui Fílios Zannétos, care susținuse însă că britanicii, în persoana Marelui Guvernator, urmăreau să-l scoată din cursă pe episcopul de Kítion și să-i neutralizeze pe kitiști, «pe care mereu i-au antipatizat din cauza politicii lor naționale» [85]. Totuși acest argument nu este întru totul nefondat, întrucât atitudinea britanicilor față de cele două tabere s-a format, într-o mare măsură, în funcție de poziția acestora vis-a-vis de chestiunea unirii. Drept urmare, atitudinea ostilă pe care o adoptaseră Kitiștii, pe de o parte, pare să-i fi neliniștit inițial pe britanici, iar pe de altă parte i-a pus în dilemă, neștiind de partea cui să fie. Membrii Sfântului Sinod, care, după plecarea episcopului de Kítion, l-au susținut pe adversarul acestuia, adică pe mitropolitul de Kyríneia, sunt descriși de britanici drept «oameni cu o bună reputație», în timp ce, dimpotrivă, episcopul de Kítion este prezentat drept un conspirator incurabil, un om ambițios și neînduplecat, care ar face orice să-și atingă scopul. A creat probleme uriașe din cauza activității sale în cadrul Consiliului Legislativ și este principalul vinovat de tulburările provocate de mișcarea de unire [86].

În ciuda faptului că au evitat să ia partea fățiș vreunei formațiuni, totuși, prin reducerea la absurd, putem spune că britanicii au simpatizat cu Kiriniștii. De cealaltă parte, numeroasele referiri la Kitiști, raportate mereu la Kiriniști, certifică importanța și grija pe care o arătau față de atitudinea ireconciliabilă a Kitiștilor, pe care îi plasau în «tabăra adversă».

Într-adevăr, în concepția britanicilor, Kitiștii urmăreau să înfăptuiască cu forța unirea insulei cu Grecia, lucru pe care îl intrepretau prin prisma faptului că fuseseră stârniți de evenimentele petrecute în insulele ionice, precum și în Creta, evenimente prin care se crease un precedent [87]. În același timp, însuși episcopul de Kítion era caracterizat drept un «elenist înfocat și dușman al Guvernului» [88].

Drept de remarcat este faptul că această mărturie a fost luată dintr-o telegramă, care fusese trimisă în 1900, lucru care duce la concluzia că britanicii erau foarte bine informați în legătură cu intențiile celor două grupări, încă din primii ani ai Chestiunii Arhiepiscopale. În aceeași telegramă, Sir Haynes-Smith îi relatează Ministrului Coloniilor următoarele: «Am cinstea să vă informez că s-a instalat o mare tulburare în rândul locuitorilor greci ai insulei, din cauza procedurilor de alegere a unui nou arhiepiscop, subiect care rămâne nesoluționat de unsprezece luni. […] Spiritele politice s-au aprins foarte mult […] și cele două părți par hotărâte să continue să-și revendice drepturile. Se pare că există pericolul ca chestiunea aceasta să degenereze într-o luptă corp la corp» [89].

Ceea ce îl neliniștea de fapt pe Marele Guvernator era dimensiunea politică a conflictului. Iată ce spunea acesta într-un alt comunicat de-al său: «E posibil ca această tulburare să pună în pericol ordinea și liniștea publică. Dacă partizanii celor două tabere vor decide să organizeze adunări în masă, atunci va fi foarte greu de menținut ordinea publică» [90]. Aceste declarații arată clar intențiile sale de a închide porțile capitalei și de a nu permite nimănui să intre sau să iasă din oraș, decât numai celor autorizați în acest sens.

Cu o lună înainte, se gândise serios să mobilizeze unități militare, astfel încât să controleze mai eficient situația. În cele din urmă, însă, «poliția s-a dovedit capabilă să mențină ordinea și liniștea publică», astfel că a renunțat la intenția de a apela la ajutorul armatei [91]. În orice caz, inițial, britanicii doreau cu orice preț să pună capăt acestei stări de fapt, pe care o considerau a fi periculoasă pentru ordinea publică. Acest lucru venea în contradicție cu argumentul lui Zannétos, conform căruia guvernul britanic urmărea incitarea și continuarea schismei, «fiindcă, uniți, locuitorii insulei puteau da mari bătăi de cap autorităților britanice» [92]. De aceea, britanicii îi susțineau pe ambii candidați, care au apelat de bună voie la Guvernator, pentru «protecție» [93].

De asemenea, demn de menționat este faptul că, atunci când s-a aflat că guvernul britanic este împotriva oricărui amestec din afară, Kiriniștii au cerut în secret Guvernatorului să nu răspândească vestea că Sfântul Sinod l-a rugat pe Ministrul Coloniilor să se împotrivească unei astfel de intervenții [94]. Acest lucru denotă tactica adoptată de cele două grupări, aceea de a discuta în particular cu Guvernatorul și de a solicita sprijinul său, în timp ce, oficial, rămâneau fidele idealului național de unire cu Grecia și, implicit, politicii anticolonialiste. Firește, profitând de contactele sale cu cele două tabere, Marelui Guvernator îi era mai ușor să țină situația sub control și, dacă considera de cuviință, să intervină acolo unde era nevoie.

Principala preocupare a autorităților britanice era să evite implicarea unor factori externi în cadrul conflictului, care mai mult ar fi complicat lucrurile, decât să le fi rezolvat [95]. Cercetând cu atenție materialul original aflat în arhivele britanice, am constatat că Ministerul Coloniilor, în corespondența sa cu Guvernatorul, pusese în capul agendei cipriote chestiunea unei eventuale implicări străine. Aceasta se datorează faptului că, conform opiniei Guvernatorului, chestiunea nu era una strict bisericească, ci avea și implicații politice, dat fiind rolul de lider național (etnarh) al arhiepiscopului, care nu reprezintă numai capul Bisericii Ciprului, ci este investit și cu puteri politice executive [96].

De altfel, neliniștea britanicilor este confirmată de volumul imens de corepondență pe tema implicării vreunei forțe străine în miezul problemei. În acest scop, s-a desfășurat o foarte bună colaborare între Ministerul Coloniilor și Ministerul de Externe, care era responsabil cu toate problemele din afara insulei britanice. În cazul de față, Ministerul de Externe, prin intermediul trimișilor săi din Grecia și Imperiul Otoman, era în măsură să ofere atât Guvernatorului Ciprului, cât și Ministerului Coloniilor toate materialele și informațiile necesare. Lucru foarte important, dacă avem în vedere faptul că, în esență, «pericolul» implicării străine putea veni fie din partea Patriarhiei de la Constantinopol (Imperiul Otoman), fie din partea Guvernului de la Atena (Grecia). Posibila intervenție a Patriarhiilor de Alexandria și Ierusalim era considerată mai puțin importantă.

Acești parametri sunt expuși clar într-o telegramă confidențială trimisă în decembrie 1900 lui Chamberlain, Ministrul Coloniilor, în care se menționează că gravitatea situației a fost atenuată atât datorită declarației reprezentantului britanic de la Constantinopol, conform căreia Patriarhul nu dorește să-și trimită exarhul în Cipru, cât și declarației trimisului special la Atena, conform căreia Guvernul elen nu intenționează să intervină în cadrul conflictului cipriot prin intermediul Sfântului Sinod al Greciei. De asemenea, se pare că erau foarte mici șansele să se amestece cineva din cadrul celorlalte două Patriarhii, cărora le-a fost solicitat ajutorul (Alexandria și Ierusalim). «S-a comunicat deja în telegramele trimise la Constantinopol și Atena – Ministerul de Externe vede chestiunea mult mai serios decât ne propuseserăm inițial – că Guvernul britanic nu va permite nimănui să se amestece în treburile Bisericii Ciprului, care este autocefală. Prin urmare, chestiunea trebuie rezolvată pe plan local, fără intervenția și ajutorul vreunei Patriarhii din afară» [97].

Aceeași tactică a adoptat-o cu câteva zile mai devreme și Ministrul adjunct al Coloniilor, Francis Jertie, care, într-o telegramă confidențială trimisă lui Sir Haynes-Smith, subliniase necesitatea ca Londra să nu permită Patriarhiei Ecumenice sau oricărei alte patriarhii să se amestece în treburile interne ale Bisericii Ciprului, care, de veacuri întregi, este autocefală [98]. Așadar este clar și lesne de înțeles că britanicii se foloseau de autocefalia Bisericii cipriote [99], mai ales după cele petrecute în anul 1878 [100]. Probabil că acest lucru explică, într-o oarecare măsură, de ce Zannétos ajunsese la concluzia că Heynes-Smith, folosindu-se de argumentul că Biserica Ciprului, ca organism autocefal, trebuie să-și rezolve singură problemele, urmărea de fapt să mențină «dezbinarea și tulburarea în sânul poporului» [101]. Însă lucrurile erau departe de a fi așa, de vreme ce britanicii, în stadiul acela, depuneau mari eforturi pentru a împăca cele două părți și a găsi o soluție la conflict, prin organizarea de alegeri arhiepiscopale. În același timp, politica britanică, desfășurând o bogată o activitate diplomatică, se străduia să țină departe de miezul problemei orice influență din afară, mai ales din partea Patriahiilor.

Într-adevăr, neliniștea autorităților britanice nu era nefondată: în decembrie 1900, Patriarhul Ecumenic, Constantin V, trimisese o telegramă Sinodului Ciprului, în care își exprima intenția de a trimite o delegație patriarhală în Cipru, cu scopul de a găsi o soluție la problema alegerii unui succesor la tronul arhiepiscopal [102]. Răspunsul mitropolitului de Kyríneia, pe atunci președintele Sinodului, nu a întârziat să apară, acesta refuzând cu promptitudine implicarea vreunei autorități străine. Reacția sa a fost copiată și de autoritățile britanice, care aveau toate motivele să se opună unui asemenea demers [103]. Într-adevăr, încă de la începutul anului 1900, Marele Guvernator declarase categoric că «autoritățile administrative din Cipru nu ar trebui sub nici o formă să accepte această propunere venită din partea Patriarhiei Ecumenice, fiindcă prezența unei delegații patriarhale în insulă, în situația de față, nu ar face altceva decât să provoace și mai multă tulburare» [104].

Vehemența cu care britanicii insistau ca Patriarhia Ecumenică să nu se implice în treburile Bisericii Ciprului este, cu adevărat, impresionantă. Mulțimea de telegrame, precum și corespondența bogată cu Ambasada britanică de la Constantinopol certifică faptul că necesitatea împiedicării oricărei implicări străine era de o importanță capitală. Britanicii erau deciși să recurgă la orice mijloc, numai să nu permită eventualitatea unui amestec străin. Dacă însă această eventualitate era inevitabilă, atunci se adresau patriarhilor, cerându-le «să-și limiteze acțiunile de implicare» [105]. De multe ori, Guvernul de la Londra, prin intermediul Ministerului Coloniilor, a dat poruncă atât Guvernatorului din Nicosia, cât și Ambasatorului britanic de la Constantinopol să impiedice orice intenție a Patriarhiei Ecumenice de a trimite delegații în Cipru, sub pretextul că prezența acestora ar provoca mai multe necazuri [106]. Într-adevăr, cele spuse de Guvernatorul Sir Haynes-Smith într-o telegramă de-a sa trimisă în decembrie 1900, s-au dovedit a fi într-o oarecare măsură justificate: «Orice tentativă de a trimite reprezentanți patriarhali ar avea consecințe nefaste pentru insulă, pentru mulți ani de acum înainte, și ar ascuți și mai mult conflictul pe care, până în clipa de față, Guvernul reușește să-l țină sub control» [107].

Câteva zile mai târziu, și-a exprimat din nou îngrijorarea, mai ales că intervenția Patriarhiei Ecumenice avea tangențe și cu mișcarea de unire, care s-ar fi consolidat dacă patriarhii de Constantinopol și Ierusalim «le-ar permite agitatorilor lor profesionali să-și exercite influența, în încercarea lor de a stârni sentimente anti-britanice pe întreg cuprinsul insulei» [108].

În consecință, când Marele Guvernator a aflat că Patriarhiile intenționează să trimită o comisie pentru a ajuta la organizarea alegerilor arhiepiscopale, a comunicat prompt cu Ministrul Coloniilor, căruia i-a transmis că «un asemenea demers ar cauza serioase tulburări» și că «Patriarhul (Ecumenic) ar trebui să stea în banca lui» [109].

Dincolo de amestecul Patriarhiilor, autoritățile britanice trebuiau să se confrunte și cu eventualele intervenții din partea Guvernului elen, pe care îl considerau de asemenea o importantă sursă de influență. În afară de aceasta, legăturile mereu strânse dintre poporul grec ortodox din Cipru și cel din Grecia, precum și idealul de unire îi făceau pe britanici să fie mai precauți în ceea ce privește Guvernul elen. Aceștia doreau să se asigure că statul elen rămânea un simplu spectator la cele ce se petreceau în Cipru, fiind convinși că «o eventuală implicare a acestuia în treburile Ciprului ar provoca mai multe neplăceri» [110]. Dincolo de faptul că Guvernul de la Londra avea mereu deschis canalul de comunicare cu Ambasada britanică de la Constantinopol, ambasadorul britanic de la Atena ducea tratative cu Ministrul grec al Afacerilor Externe, în încercarea sa de «a împiedica autoritățile grecești să intervină în Cipru» [111]. De asemenea, trebuie menționat și faptul că, atunci când Ministrul Coloniilor a aflat că propunerea Patriarhului fusese făcută cu sprijinul sau, cel puțin, cu acceptul Premierului elen, a trimis imediat o telegramă către Ministrul de Externe, cerându-i să-i comunice Premierului mirarea și nemulțumirea sa personală provocată de aceste evoluții neașteptate [112].

Câteva zile mai târziu, premierul elen, Aléxandros Zaímis, l-a asigurat pe ambasadorul britanic că recunoaște întru totul autocefalia Bisericii Ciprului și, drept urmare, nu are nici o intenție să se amestece în treburile sale interne. El doar își exprimase un punct personal de vedere, iar nu poziția oficială a Guvernului [113].

Asigurându-se de faptul că Atena nu se va amesteca în conflict, britanicii s-au concentrat apoi asupra «războiului diplomatic» cu Patriarhia Ecumenică, care susținea că renunțarea la ideea trimiterii unei delegații deja incitase spiritele în lumea ortodoxă, fiindcă toți își puneau nădejdea în Patriarhul de la Constantinopol [114]. De cealaltă parte, britanicii, prin intermediul ambasadorului lor la Constantinopol, s-au arătat mulțumiți față de patriarh pentru ajutorul acordat, informându-l că Guvernul «își exprimă mâhnirea pentru faptul că nu-și poate schimba decizia pe care i-o comunicase deja Excelenței sale» [115]. La aproximativ un an mai târziu, Ministerul de Externe i-a poruncit din nou lui O’Connor să transmită același răspuns patriarhului [116]. În același timp, Heynes-Smith s-a oferit să încerce să împace cele două tabere și să le convingă să organizeze noi alegeri, sau măcar să lase rezolvarea cazului în grija patriarhului, dacă acest lucru este posibil [117].

Cu toate că Heynes-Smith nu oferise mai multe detalii în legătură cu cadrul desfășurării alegerilor, convingerea sa era că acestea trebuiau să urmeze instrucțiunile Sfântului Sinod, în condițiile în care, cu un an înainte, își exprimase intenția de a colabora cu Sinodul, recunoscându-i în același timp validitatea alcătuirii [118]. Atitudinea sa ar putea fi interpretată prin prisma politicii britanice de sprijinire a episcopului de Kyríneia și de îndepărtare a kitiștilor. Cu toate acestea, britanicii nu ignoraseră total argumentul kitiștilor cum că este necesară prezența a trei episcopi pentru alcătuirea Sinodului. Acest lucru reiese din faptul că luaseră în considerare o opinie în favoarea kitiștilor, opinie exprimată de către Athanásios Evtaxías, fostul ministru grec al Religiilor [119].

În ciuda deciziei lor de a sprijini Sinodul, britanicii încă mai aveau îndoieli dacă acesta fusese sau nu alcătuit legal, de vreme ce pentru ei această chestiune era una extrem de importantă [120]. Se pare că nu aveau altă opțiune decât să recunoască Sinodul drept singura autoritate bisericească în măsură să rezolve chestiunea [121]. În orice caz, până în anul 1901, britanicii ajunseseră la concluzia că nu încape nici un dubiu că episcopul de Kítion va câștiga alegerile [122], lucru care reiese din următoarea declarație făcută de Haynes-Smith: «Nu-l putem împiedica să câștige alegerile… Oricum, ne-ar crea mai puține probleme ca arhiepiscop, decât ne-ar fi creat în cazul în care am reuși să-l împiedicăm să-și împlinească această dorință arzătoare» [123].

Așa cum menționează surse britanice, episcopul de Kítion beneficia de sprijinul majorității, însă era în favoarea unirii cu Grecia [124]. Cu toate acestea, nu renunțaseră la ideea de a-l împiedica să fie ales, încurajându-l pe Patriarhul Ecumenic să facă demersurile necesare pentru a fi ales un al treilea candidat, care să fie dispus să colaboreze cu conducerea britanică. Autoritățile britanice se temeau ca nu cumva Patriarhul Ecumenic, în virtutea influenței sale, să conducă lupta Bisericii Ortodoxe în direcția unirii cu Grecia și să îndemne poporul la sentimentele ostile față de prezența britanicilor în Cipru, fapt care ar submina ireversibil puterea lor.

Drept urmare, Marele Guvernator a decis că autoritățile britanice nu ar trebui să mai asiste ca simpli spectatori la desfășurarea evenimentelor, ci ar trebui să ia atitudine față de schimbările survenite în cadrul conflictului, mai ales că grupul «ireconciliabililor» începuse să predomine și să exprime vădit protestele față de autoritățile britanice. Iată declarația făcută de acesta: «A sosit timpul să facem câțiva pași înainte și să preluăm controlul asupra situației. Alegerile au fost câștigate de către grupul extremist condus de episcopul de Kítion, care și-a asigurat voturile printr-o procedură greșită și ilegală. […] Ar trebui să ne gândim ce putem face pentru a calma spiritele» [125].

Haynes-Smith și-a justificat neliniștea prin referirea la câteva evenimente petrecute în trecut, care l-au avut în prim plan pe episcopul de Kítion: «Ne-a provocat multe probleme în trecut. Atitudinea lui față de Guvern va depinde în mare măsură de cum îl vom trata noi pe el și de cum vom face față tulburărilor pe care le va crea acesta». În consecință, autoritățile britanice intenționau să ia câteva măsuri practice pentru a calma spiritele încinse. Mai exact, Marele Guvernator a propus o serie de metode de calmare a maselor populare din Larnaca și Limassól. Prima metodă consta în clasica soluție a «pâinii și circului» [126], a doua era efectuarea unor modificări în plata Tributului [127], iar a treia, care, ca și a doua, avea drept scop ajutorarea financiară a populației, era încheierea unui acord comercial cu Turcia, care se angaja să acorde o «atenție deosebită» produselor cipriote. A patra măsură era extrem de interesantă, fiindcă propunea ca Cipru să aibă steagul său propriu (este pentru prima dată în istorie când se face referire la «steagul cipriot»). Inițial, «steagul cipriot» era o necesitate pentru britanici, pentru a putea legaliza circulația vaselor cipriote, care, până atunci, circulau cu steagul turcesc. Totuși, această măsură era o modalitate ingenioasă de a consacra steagul cipriot [128], ca simbol nou, diferit de cel grecesc. Iată ce spuneau britanicii referitor la acest subiect: «Dacă va fi acceptat, steagul cipriot va putea fi folosit în orice împrejurare și, încet-încet, va lua locul steagului grecesc» [129].

Cel mai important este însă faptul că britanicii au propus înființarea unui regiment cipriot, aflat sub jurisdicția armatei britanice, precum și încheierea unui acord cu noul arhiepiscop ales, acord care să stabilească clar atribuțiile sale. Toate aceste măsuri fuseseră luate ca urmare a temerilor exprimate de către Haynes-Smith, care se afla în contact neîntrerupt atât cu autoritățile locale, cât și cu înalții demnitari britanici, cu scopul de a avea o imagine de ansamblu cât mai precisă despre agitația produsă în jurul mișcării unioniste. Demnă de menționat aici este și declarația făcută Guvernatorului de către șeful Poliției, conform căreia «a sosit momentul să preluăm controlul asupra mișcării unioniste ilegale, ca să evităm crearea unor noi probleme pe viitor» [130].

La rândul său, Marele Guvernator își exprimase temerile că «se vor isca mari conflicte, dacă nu vor fi luate niște măsuri înțelepte» [131], afirmând că «mișcarea este bine organizată, finanțată cu bani și susținută din afară, în special din Grecia. Inițiatorii acesteia au pus mâna pe școli, i-au manipulat pe directori și acum încearcă cu orice preț să-i mituiască pe «mouhtárides» (conducătorii satelor) și pe primarii orașelor [132], care, ca autorități administrative, se supun legii și sunt fideli și utili conducerii» [133].

Dincolo de problematica măsurilor luate pentru a face față situației, Marele Guvernator păstra legătura și cu cele două părți aflate în conflict, încercând să le împace și să le convingă să ajungă la un compromis, însă acest lucru era foarte greu de realizat. Într-una din întâlnirile sale cu Chamberlain (1902), Guvernatorul îi descrie astfel tentativele sale eșuate de a găsi o soluție: «Am aranjat degrabă o întrunire între cele două părți și mi-am dat toată silința să le conving fie să organizeze noi alegeri, fie să lase chestiunea în totalitate pe seama Patriarhilor. […] Cu părere de rău mărturisesc că, până acum, nu a fost posibil să conving cele două părți să cadă de acord în vreo privință. […] Pe de o parte este Sfântul Sinod și susținătorii episcopului de Kyríneia, care văd intervenția Patriarhilor cu evlavie și respect. […] De partea opusă, se află membrii Consiliului Legislativ și susținătorii episcopului de Kítion, care declară că “în mod cert, gândurile și acțiunile Patriarhilor nu sunt ghidate de spiritul de justiție și iubire, ci de spiritul subjugării Bisericii Ciprului”. Prelungirea acestei dispute este, cu siguranță, lamentabilă. Cred totuși că, dacă, în momentul de față, Guvernul ar alege o anumită strategie pentru rezolvarea conflictului, acest lucru ar avea un efect nociv asupra viitoarei adminitrații britanice din insulă, întrucât ar răni sentimentele religioase ale taberei înfrânte din cadrul Bisericii Ortodoxe, răni care vor continua să sângereze mult timp după ce aceste incidente se vor fi terminat» [134].

Drept urmare, Marele Guvernator s-a gândit să nu se implice în disputa cu pricina, de vreme ce cele două părți implicate «nu pot cădea de acord în nici o privință». O săptămână mai târziu (24 mai 1902), membrii Kitiști ai Consiliului Legislativ și-au anunțat – printr-o telegramă – intențiile de a vota o lege care prevedea organizarea unor noi alegeri. Este vorba, desigur, despre o măsură extrem de radicală, lucru rar întâlnit în istoria bisericească a Ciprului, prin care Kiriniștii mai primeau încă o lovitură. Ideea introducerii unei noi legislații a fost văzută cu ochi buni de către autoritățile britanice, dat fiind faptul că oricare ar fi fost decizia luată, aceasta trebuia mai întâi să fie aprobată de către Guvernator.

Rolul de mediator al Marei Britanii era destul de greu. Britanicii nu vroiau nicidecum să incite spiritele sau să piardă sprijinul vreunei părți și, de aceea, tratau această problemă cu maximă seriozitate. Faptul că Avocatul Coroanei a fost nevoit în multe rânduri să-i dea sfaturi Guvernatorului în chestiuni precum legalitatea intervenției patriarhale nu face decât să confirme grija deosebită pe care autoritățile britanice o oferiseră întregului conflict. Cu toate acestea, însă, atunci când, în iunie 1902, Avocatul a declarat că gestul Patriarhilor nu era unul fără precedent, Heynes-Smith era încă șovăielnic, de vreme ce susținătorii episcopului de Kítion erau majoritari și orice act venit din partea Patriarhilor ar fi dus la schisma Bisericii Ciprului.

Note:

[83] Hill, «Ottoman province» (nota 14), vol. IV, 579.

[84] În anul 1908, Patriarhul Ecumenic Ioachim III l-a numit arhiepiscop pe episcopul de Kyríneia. Vezi Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 91-2; Alastos, Cyprus (nota 1), 333.

[85] Zannétos era unul dintre membrii de seamă ai grupului Kitiștilor. Vezi Zannétos, Ιστορία (nota 25), vol. III, Larnaca 1912, 271.

[86] CO 67/125/768: Haynes-Smith către Chamberlain, 24 decembrie 1900: «The Bishop of Kitium is an inveterate wirepuller, an active, ambitious man, who would stick at nothing to achieve his ends. He has given a great amount of trouble to the Govt. in the Leg. Council and he is the prime mover in the agitation for union with Greece».

[87] CO 67/128/45019: Haynes-Smith către Chamberlain, 28 noiembrie 1901: «They have been bred up in the history of the success of agitation when applied to the Ionian Islands, and they have seen the success of organised agitation and violence in Crete».

[88] CO 67/125/42242: Haynes-Smith către Chamberlain, 15 decembire 1900.

[89] CO 67/128/45019: Haynes-Smith către Chamberlain, 28 noiembrie 1901: «I have the honour to inform you that there is much excitement among the Greek speaking portion of the Inhabitants of the Island with respect to the proceedings for the election of an Archbishop which have now been pending for the last seven months. […] Party feeling has run exceedingly high and this was accentuated by each of the rival candidates taking possession of portions of the Archbishop’s house. Each party appeared determined to stand on its claims and it seemed as if the matter might degenerate into a pitched battle».

[90] CO 67/127/2377: Haynes-Smith către Chamberlain, 10 ianuarie 1901.

[91] CO 67/125/42242: Haynes-Smith către Chamberlain, 15 decembire 1900.

[92] Zannétos, Ιστορία (nota 25), vol. III, 271.

[93] CO 67/125/42242: Haynes-Smith către Chamberlain, 15 decembrie 1900. Vezi și R. Katsiaounis, Labour (nota 37), 237.

[94] CO 67/127/8845: Haynes-Smith către Chamberlain, 28 februarie 1901.

[95] Pe 24 decembrie 1900, Haynes-Smith a declarat că «Insula ar fi avut multe se suferit dacă i se permitea vreunei forțe străine să intervină în conflict» – CO 67/125/768: Haynes-Smith către Chamberlain.

[96] CO 67/125/768: Haynes-Smith către Chamberlain, 24 decembrie 1900: «Who is not only the ecclesiastical head of the Greek Church in Cyprus but is entrusted with civil executive functions in virtue of his high officeȚ.

[97] CO 67/125/768: Haynes-Smith către Chamberlain, 24 decembrie 1900: «The pressure of the situation has been relieved by the assurance from the Br. Representative at Constantinople that the Patriarch is now unlikely to send a mission to Cyprus, and by assurance from Athens that the Greek Govt. will not interfere through the Holy Synod of that country. There seems little chance of any independent action being taken by either of the other Patriarchates appealed to, vis. their Holinesses of Alexandria and Jerusalem.

It has already been declared in the tels. to Constantinople and Athens – the F.O. put it rather stronger than we intended – that H.M.’s Govt. will not allow any interference from abroad in the Church of Cyprus, which has long been autocephalous. The matter therefore should be settled as a domestic affair without Patriarchal help».

[98] CO 67/129/171: Franceis Jertie (Ministrul adjunct al Coloniilor) către Haynes-Smith, 1 ianuarie 1901. Vezi și Zannétos, Ιστορία (nota 25), vol. III, 271.

[99] Autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ciprului, recunoscută în cadrul Sinodului III Ecumenic (Efes 431), îi conferea acesteia independență completă față de Patriarhii. Vezi J. Hacket, A History of the Orthodox Church of Cyprus: From the Coming of the Apostles Paul and Barnabas to the Commencement of the British Occupation (A.D. 45-A.D. 1878) Together with Some Account of the Latin and Other Churches Existing in the Island, London 1901, 26-8; Chacalli, Cyprus  (nota 33), 21-5.

[100] Ibidem, 8-10.

[101] Zannétos, Ιστορία (nota 25), vol. III, 271.

[102] Telegrama din 20 decembrie 1900, în care i se cerea Sinodului să înghețe procedura de vot și să primească delegația venită din partea Patriarhiilor de Constantinopol, Alexandria și Ierusalim, coincide de fapt cu cerința Kitiștilor, exprimată cu câtva timp înainte. Vezi G. Fragkoúdis, Ιστορία του Aρχιεπισκοπικού Zητήματος (Istoria Chestiunii Arhiepiscopale), Alexandria 1911, 71-72. Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 53-4, 100. În esență, acest lucru este confirmat într-o altă telegramă, care datează din 18 ianuarie 1901 și în care se spune că «una din cele două părți apelase la Patriarh, cerându-i să mijlocească pentru rezolvarea chestiunii». Vezi CO 67/129/2231: Informal communication with the Ecumenical Patriarch, 18 ianuarie 1901.

[103] K. Kokkinóftas, Η Ιερά Mονή Κύκκου στον κυπριακό τύπο 1900-1911 (Sfânta Mănăstire Kýkkos în presa cipriotă 1900-1911), Nicosia 2002, 49.

[104] CO 67/129/171: Jertie către Haynes-Smith, 1 ianuarie 1901.

[105] CO 67/125/855: Haynes-Smith către Chamberlain, 24 decembrie 1900.

[106] Un indiciu asemănător poate fi găsit în telegrama trimisă în ianuarie 1901. Vezi CO 67/125/768: Haynes-Smith către Chamberlain, 24 decembrie 1900.

[107] CO 67/125/768: Haynes-Smith către Chamberlain, 24 decembrie 1900: «Any such mission would leave disastrous effects in Cyprus for many years to come and embitter the strife which the Government have hitherto kept under control».

[108] CO 67/128/45019: Haynes-Smith către Chamberlain, 28 noiembrie 1901: «If the Patriarchs of Constantinople and Jerusalem lend their professional agitators the aid of their influence in their attempt to create an anti-British feeling throughout the Island».

[109] CO 67/131/19425: Haynes-Smith în CO, 16 mai 1902.

[110] CO 67/125/42242: Haynes-Smith către Chamberlain, 15 decembrie 1900.

[111] CO 67/129/635: British Embassy către FO, 4 ianuarie 1901.

[112] CO 67/130/7564: CO către FO, 24 februarie 1902.

[113] CO 67/133/14081: Sir EdwinEgerton (British Ambassador, Athens) către Marquess of Lansdowne (Secretary of State for Foreign Affairs), 10 aprilie 1902: «He recognized entirely the autocephalous character of the Church of Cyprus [and] that he had no pretension to interfere in its affairs. His opinion as to the Archbishop’s appointment was a personal one, not a Government view».

[114] CO 67/129/5457: FO către CO, 12 februarie 1901.

[115] CO 67/129/11026: Foreign Office (în continuare FO) către CO, 26 martie 1901.

[116] CO 67/133/8160: FO către Sir N.R. O’Conor (British Ambassador, Constantinople), 25 februarie 1902.

[117] CO 67/130/7564: Haynes-Smith către Chamberlain, 24 februarie 1902: «Endeavour to bring the two parties together and induce them to agree to a fresh election, or in the alternative to agree to leave the matter unreservedly in the hands of the Patriarch, if that can properly be done». Această declarație fusese comunicată și Ministrului de Externe printr-o telegramă trimisă în ziua următoare. Vezi CO 67/133/8160: O’Conor către Secretary of State for Foreign Affairs, 25 februarie 1902.

[118] CO 67/125/768: Haynes-Smith către Chamberlain, 24 ianuarie 1901.

[119] CO 67/127/8844: Haynes-Smith către Chamberlain, 28 februarie 1901.

[120] CO 67/127/9689: Haynes-Smith către Chamberlain, 7 martie 1901.

[121] CO 67/127/9689: Haynes-Smith către Chamberlain, 7 martie 1901.

[122] CO 67/128/39521: Haynes-Smith către Chamberlain, 31 octombrie 1901.

[123] CO 67/128/39521: Haynes-Smith către Chamberlain, 31 octombrie 1901: «We cannot keep him out and he will probably give us less trouble as Archbishop than he would do if we could stop him from obtaining his great desire».

[124] CO 67/128/39521: Haynes-Smith către Chamberlain, 31 octombrie 1901.

[125] CO 67/128/45019: Haynes-Smith către CO, 28 noiembrie 1901: «The time has come to take some steps and check it [the agitation]. The elections have resulted in a triumph of the extreme party, led by the Bishop of Kitium, and the election has been won by false and disloyal representations. […] We should consider what we can do to throw cold water on the agitation».

[126] CO 67/128/45019: Haynes-Smith către CO, 28 noiembrie 1901.

[127] Suma de £ 92,800 care a fost stabilită între Marea Britanie și Imperiul Otoman, în anul 1878. Vezi Orr, Cyprus (nota 12), 46-64; Panteli, History (nota 11), 75-7.

[128] Britanicii propuseseră drept emblemă pentru steag o imagine pe care ei o consideră a fi «Crucea Sfântului Gheorghe», pentru a nu provoca sentimente adverse din partea comunității musulmane a Ciprului. Vezi CO 67/128/45019: Haynes-Smith către Chamberlain, 28 noiembrie 1901.

[129] CO 67/128/45019: Haynes-Smith către CO, 28 noiembrie 1901: «The flag if granted can be used for purposes of demonstrations and will, it is to be hoped, supersede the Greek flag».

[130] CO 67/128/45019: Haynes-Smith către Chamberlain, 28 noiembrie 1901. Coughlan, «Sources» (nota 79), 20-6.

[131] CO 67/128/45019: Haynes-Smith către Chamberlain, 28 noiembrie 1901.

[132] Mouhtárides este un termen rămas din timpul stăpânirii otomane, desemnându-i pe conducătorii satelor.

[133] CO 67/128/45019: Haynes-Smith către Chamberlain, 28 noiembrie 1901: «Well organised, has money at its disposal and is engineered from abroad and principally for Greece. […] The organisers […] have captured the Schools, the Schoolmasters, and, the instructions given in the schools, and they are now actively engaged in endeavouring to corrupt the Mukhtars  or headmen of the Rural Towns and Villages who are as a rule loyal and true to the Government, and who are most useful to the administration».

[134] CO 67/131/21183: Haynes-Smith către Chamberlain, 17 mai 1902: «I immediately took steps to hold a conference with both parties and that I have used my best efforts to induce them to agree to a fresh election or to agree to leave the matter entirely to the decision of the Patriarchs. […] I regret to say that it has not yet been possible to induce the different parties to agree on any course for the settlement of their disputes. […]

On the one side are the Holy Synod and the supporters of the Bishop of Kyrenia who regard the action of the Patriarchs with veneration. […] On the other side are the Members of the Legislative Council and the supporters of the Bishop of Kitium who state that they ‘clearly see that no spirit of justice and affection but a spirit of subjugating our Church guides the thoughts and acts of the Patriarchs’.

The prolongation of this dispute is certainly most lamentable; but I believe that if the Government were at present to give its weight in favour of the disputes being settled by any particular course of action it would have a very bad affect on the future British Administration of the Island because it would leave soreness and wounds in the religious feelings of the defeated party in the Orthodox Church which would continue to fester long after the particular incidents had passed away».