Chestiunea Arhiepiscopiei Ciprului (1900-1910) – partea I

Începutul veacului al XX-lea găsește Ciprul sub ocupație britanică. Sfârșitul dominației otomane (1878) nu a adus mult dorita unire cu statul elen, în ciuda așteptărilor populației insulei formate în marea ei majoritate din greci. Se pare că aceste așteptări veneau în contradicție cu planurile strategice pe termen lung ale Marii Britanii, care avea interese în zonă.

Scopul acestui studiu este prezentarea fazei timpurii a mișcării unioniste din perspectiva autorităților britanice, așa cum reiese ea din analiza chestiunii arhiepiscopale. Disputa dintre cei doi candidați la scaunul arhiepiscopal, ambii cu numele de Chiril, a însemnat de fapt ciocnirea dintre două tipuri diferite de abordare, bazate pe idealurile naționale ale marii majorități a credincioșilor: pe de o parte, grupul «concilianților» (transigenților), iar de cealaltă parte grupul «ireconciliabililor» (intransigenților). Dintre aceștia, ultimii erau susținători fanatici ai unirii. Evident, britanicii urmăreau să mențină controlul asupra conflictului, concentrându-și atenția mai mult asupra laturii politice a chestiunii. Desigur, interesul principal al Marii Britanii era de a-și menține dominația asupra insulei.

În studiul de față ne propunem să demonstrăm că britanicii nu doreau să aibă de înfruntat implicările unor forțe străine în chestiunea arhiepiscopală, implicări venite mai ales din partea Patriarhiilor Ortodoxe și a Guvernului grecesc, care, cel mai probabil, ar fi căutat să intervină în conflict. Motivul este simplu: limitând cu strictețe proporțiile conflictului în interiorul granițelor Ciprului, ar fi putut menține mai ușor controlul asupra lucrurilor, evitând astfel pericolul de a ceda altora dreptul de a interveni sau a exercita influență în treburile interne ale insulei. De cealaltă parte, intenția lor de a susține în cele din urmă grupul «inreconciliabililor» reprezintă un alt aspect important pe care ne-am propus să-l analizăm în studiul de față. În ultimă instanță, dacă e să dobândim o vedere de ansamblu asupra întregului subiect, cred că implicarea britanicilor în chestiunea arhiepiscopală trebuie analizată din perspectiva politicii și atitudinii englezilor față de unire, de vreme ce, dincolo de aparențele implicării bisericești, aceștia urmăreau să-și impună controlul asupra puternicii mișcări politice a anti-colonialismului.

În ciuda faptului că există destule lucrări referitoare la chestiunea arhiepiscopală, totuși rolul jucat de britanici în această privință nu a constituit niciodată subiectul unei cercetări serioase și amănunțite. În opinia mea, în afara celor câteva tratate generale, dintre care cele mai importante sunt cele ale lui George Hill, Giórgos Gheorghís și Róland Katsiaoúnis, nu există nici o altă operă care să fi tratat acest subiect din acest punct de vedere. Articolul de față nu își propune numai să contribuie la îmbogățirea bibliografiei deja existente, ci să arunce lumină asupra chestiunii arhiepiscopale din perspectiva amintită mai sus, bazându-se îndeosebi pe surse britanice.

Cele mai importante izvoare primare pe care le-am cercetat sunt materialele din arhiva Ministerului britanic al Coloniilor, care se află în cadrul Arhivelor Naționale (The National Archives) din Londra. Mai exact, în centrul atenției cercetării s-a aflat corespondența din anii 1900-1902, respectiv 1907-1910. Desigur, perioadele de timp alese nu sunt deloc întâmplătoare, ci, dimpotrivă, prezintă un interes sporit pentru prezentul studiu. În consecință, analiza altor subiecte aferente celui propus spre cercetare ne-ar scoate în afara scopului stabilit de la bun început pentru această lucrare.

A. Contextul politic (1878-1900)

Revenirea Chestiunii Răsăritene în prim planul discuțiilor, spre sfârșitul secolului XIX, nu a lăsat indiferent statul cipriot. În anul 1878, ca urmare a tratativelor secrete dintre Marea Britanie și Imperiul Otoman, conducerea Ciprului a fost încredințată Marii Britanii, fapt consfințit prin acordul încheiat pe 4 iulie, în ajunul Congresului de la Berlin [1]. Acest acord (The Cyprus Convention) a fost considerat a fi o mare izbândă a diplomației britanice [2], de vreme ce consfințea intrarea Ciprului sub stăpânire engleză. Astfel, Marea Britanie, care avea deja sub stăpânirea sa Gibraltarul și Malta, își întărea poziția în Marea Mediterană [3], care devenea astfel «lac britanic» [4]. Cu toate acestea, ocuparea Ciprului reprezenta «o chestiune secundară și inferioară pentru politica britanică în Orientul Apropiat». Scopul principal al britanicilor era de a împiedica Rusia să se întărească din punct de vedere teritorial «și să încline astfel balanța în favoarea ei în disputa sa cu Imperiul Otoman» [5]. Conform ziarului britanic The Times, Cipru reprezenta «o minunată bază navală, care ar ajuta la apărarea canalului Suez [6], ar asigura o a doua cale de acces spre India și chiar ar contribui la întărirea relațiilor dintre Marea Britanie și Înalta Poartă» [7]. Este vorba însă despre o perspectivă nu tocmai realistă, întrucât pe atunci Cipru nu avea nici o însemnătate strategică ca bază navală [8], cel puțin până în 1950.

Înlocuirea conducerii otomane cu cea britanică a fost primită cu entuziasm de către locuitorii insulei, inclusiv de către musulmani [9]. Asta însemna că, după trei veacuri în care a fost complet neglijată, insula urma să fie administrată de către una din cele mai liberale puteri din lume. Așa cum scrie în jurnalul său personal primul Mare Guvernator, Sir Garnet Wolseley, «turcii din Cipru, precum și compatrioții lor greci au suferit din cauza proastei conduceri și a taxelor extrem de ridicate impuse de vechea conducere» [10].

Sosirea lui Wolseley în Larnaca pe data de 22 iulie 1878 a fost însoțită de promisiuni de prosperitate economică și dezvoltare a comerțului și a agriculturii, în condițiile în care insula se afla la limita sărăciei, precum și de promisiuni că va fi asigurată libertatea, dreptatea și siguranța locului [11]. Merită să menționăm aici declarația făcută de către Captain Orr referitor la administrația insulei, întrucât ne ajută să ne dăm seama în ce condiții se afla Cipru: «Insula nu avea drumuri, porturile erau într-o stare jalnică, țăranii erau “amorțiți”, agricultura la pământ, comerțul subdezvoltat. Pe scurt, întreaga țară era paralizată din punct de vedere economic» [12].

Schimbarea conducerii a fost considerată  a fi de bun augur de către populația grecească a insulei, care considera că acesta era ultimul pas în procesul de unire cu «patria-mamă». Mai exact, grecii credeau că Marea Britanie va repeta ceea ce făcuse cu cincisprezece ani în urmă cu Insulele Ionice [13]. Dorința lor de unire nu izvora din interese materiale, ci era rodul unui simțământ mai profund [14], ceva care nu putea fi înțeles de conducătorii străini [15]. Într-adevăr, în cele aproximativ opt decenii care au urmat, această dorință de unire a luat amploare, transformându-se încet-încet într-o mișcare în masă, care a influențat destinele istoriei cipriote și care a atins apogeul pe 1 aprilie 1955, odată cu izbucnirea luptei de eliberare împotriva coliniștilor străini. Desigur, populația musulmană a insulei, care se afla sub influența Ankarei, nu a participat la această luptă. Majoritatea locuitorilor greci, însă, își exprima neîncetat dorința de unire, dorință care se făcea auzită mai ales cu ocazia unor evenimente mai importante (de pildă, cu ocazia sărbătorii naționale sau cu ocazia zilei onomastice a regelui Gheorghios [16].

Sugestivă în acest sens este declarația făcută de arhiepiscopul Sofronie, cu ocazia întronizării sale: «Acceptăm schimbarea puterii, întrucât credem că Marea Britanie va ajuta Cipru, așa cum a ajutat insulele ionice să se uneacă cu Mama-Grecie» [17]. Asemănătoare este și declarația episcopului Ciprian, care, răspunzându-i lui Wolseley, a spus că: «Anglia va repeta și în cazul insulei noastre același lucru pe care l-a făcut cu insulele ionice, pe care le-a predat țării mamă (Greciei)» [18]. Primul memoriu, în care se cerea unirea cu Grecia, a fost înaintat către Guvernul britanic la începutul anului 1881: «Ciprioții, conștienți fiind de importanța istoriei lor naționale, nu au uitat niciodată că sunt greci. De aceea, având încredere în dreptul popor englez, […] nădăjduiesc că, la momentul oportun, acesta îi va ajuta să-și îndeplinească dorințele și năzuințele […]. De fapt avem o singură dorință și o singură nădejde: unirea cu patria-mamă, Grecia» [19].

Dorințe asemănătoare au fost exprimate și în multe alte memorii, documente și telegrame trimise atât Guvernului de la Londra, cât și autorităților britanice din Cipru. În paralel, grecii își manifestau, pe diverse căi, nemulțumirile față de conducătorii britanici: în anul 1887, au boicotat manifestările organizate cu ocazia sărbătoririi anului jubileu [20], iar zece ani mai târziu au participat la războiul eleno-turc fie direct – luptând pe frontul grecesc, fie indirect – ajutând cu bani armata grecească [21]. Ușurința cu care grecii își exprimau deschis dorința de unire a fost favorizată, pe de o parte, de particularitatea regimului existent [22], iar, pe de altă parte, de atitudinea inițial tolerantă a britanicilor [23].

Biserica Ciprului a jucat un rol decisiv în promovarea acestor manifestări și dorințe. Mai exact, episcopii au jucat rolul unor adevărați lideri politici, reprezentând cu succes interesele naționale ale turmei păstorite. Preoții organizau chete în timpul Sfintei Liturghii, iar cu banii strânși contribuiau la întărirea armatei grecești. De asemenea, predicile lor aveau caracter național, cu scopul de a trezi conștiința națională a credincioșilor și a-i face să lupte pentru atingerea țelului întregii națiuni: unirea cu patria mamă [24]. În plus, ierarhii ciprioți și-au asumat rolul de lideri ai poporului, trimițând des delegații organizate, care să meargă la Londra și să ceară unirea cu Grecia [25].

În Marea Britanie, părerile în legătură cu subiectul unirii erau împărțite. Cert e că predomina concepția conform căreia insula Cipru trebuie anexată în rândul coloniilor britanice. În a doua jumătate a secolului XIX, se constată o anumită instabilitate în ceea ce privește politica britanicilor față de Imperiul Otoman. Mai exact, pe de o parte, Benjamin Disraeli, liderul Partidului Conservator, era în favoarea politicii de extindere a Imperiului Britanic, iar de cealaltă parte, William Gladstone, liderul Partidului Liberal, insista pe consolidarea imperiului în interiorul granițelor deja existente [26]. De asemenea, cele două partide politice aveau opinii diferite și vis-a-vis de «Chestiunea Orientală». În ciuda liniștii instaurate de acordul stabilit în cadrul Congresului de la Berlin, care, în esență, a însemnat triumful politicii promovate de Disraeli [27], mai existau încă conflicte interne, în care erau angrenați politicieni, scriitori și generali aparținând mai ales Partidului Liberal. Așa cum era de așteptat, aceste conflicte interne s-au răsfrânt și asupra chestiunii cipriote. Gladstone avea o părere contrară euforiei care predomina în spațiul politic în legătură cu cucerirea Ciprului și despre care acesta o considera că este «lipsită de orice interes atât politic, cât și militar» [28]. Cu toate acestea, atunci când a preluat puterea (1880) [29], și-a schimbat orientările politice, susținând în mod repetat [30] ideea cuceririi Ciprului și considerând nefondată dorința ciprioților de a se uni cu Grecia [31].

În curând s-a adeverit faptul că Marea Britanie nu avea nici o intenție să renunțe la gândul de a-și menține dominația în Cipru. În anul 1880, corespondența care avea drept subiect chestiunea cipriotă a fost transportată de la Ministerul de Externe la Ministerul Coloniilor [32]. Această mișcare reflecta clar intenția Londrei de a păstra insula în posesia sa, în virtutea cunoscutei zicale: «posesia este echivalentă cu nouă zecimi din lege». Concomitent, britanicii au trecut la aplicarea unui pachet de măsuri administrative și economice care urmăreau în principal restructurarea asa-numitului Comitet Legislativ (1882). Acest Comitet, care fusese înființat în primii ani de dominație britanică, urma să fie alcătuit din doisprezece membri aleși (trei musulmani și nouă non-musulmani), sub conducerea Guvernatorului [33]. Primele alegeri au fost stabilite pentru anul următor.

Prezența unui guvern constituțional și «reprezentativ» (păstrând proporțiile cu celelalte colonii aflate sub stăpânire britanică) a făcut conducerea insulei «evident mai democratică și mai liberală decât limita normală stabilită de autoritățile britanice în coloniile aflate în posesia lor» [34]. În practică, însă, Marele Guvernator, beneficiind de sprijinul musulmanilor, îi lăsa pe greci pe dinafara Comitetului Legislativ. Totuși, pentru ciprioții greci exista o «altă cale de a fi reprezentați politic»: Biserica Ortodoxă a Ciprului [35], cu toate că britanicii limitaseră considerabil  privilegiile de care Biserica se bucura în timpul stăpânirii otomane [36]. Biserica, care dintotdeauna a susținut interesele naționale ale ciprioților greci, vedea înființarea Consiliului Legislativ drept o încercare de subminare a puterii sale.

Într-adevăr, în timpul stăpânirii otomane, clerul se bucura de anumite privilegii (veratii), în cadrul sistemului așa-ziselor millet-uri [37]. Obișnuită să acționeze în virtutea funcției sale de reprezentantă a creștinilor ortodocși [38], Biserica a fost pusă în neplăcuta situație de a se confrunta cu un nou regim. Sistemul administrativ progresist, pe care britanicii căutau să-l impună, nu permitea dezvoltarea vreunei puteri intermediare, care să facă legătura între stat și popor [39]. Cu alte cuvinte, noua realitate politică ducea, inevitabil și cu exactitate matematică, spre pierderea poziției favorabile pe care o deținea Biserica în cadrul statului cipriot [40]. Așa cum susținea Administratorul orașului Limassol, «clericii, dacă sunt condamnați de vreun tribunal, sunt pasibili de închisoare, la fel ca toți cetățenii, întrucât toți sunt egali în fața legii» [41].

Ca urmare a acestei noi realități, s-a dezvoltat o ostilitate și o suspiciune reciprocă în cadrul relațiilor dintre Biserica Ortodoxă a Ciprului și autoritățile britanice, ostilitate care, în dese rânduri, a dus chiar la izbucnirea unor conflicte [42]. Spre exemplu, la câteva luni de la preluarea puterii de către britanici, s-a iscat un conflict între Ciprian, episcop de Kítion și administratorul provinciei Limassól, în legătură cu impozitarea episcopilor [43]. Un alt episod s-a petrecut în 1879, când administratorul provinciei Ammóchostos (Famagusta) a ordonat tunderea și bărbierirea a doi clerici ciprioți, care fuseseră condamnați la închisoare [44].

De cealaltă parte, Wolseley, cu o lună înainte de plecarea sa (iunie 1879), a declarat că episcopii sunt «vicleni, perfizi și mincinoși». Această declarație făcea parte din politica sa generală de a limita influența Bisericii, «tăindu-i veniturile» [45]. Iată ce scrie acesta într-una din epistolele sale adresate Ministerului de Externe britanic: «Ce gentlemeni sunt turcii, în comparație cu acești clerici murdari și inculți ai grecilor» [46]. Însă, mai presus de toate, britanicii nu erau dispuși să recunoască rolul politic al Bisericii, fapt pentru care urmăreau să-i limiteze atribuțiile [47].

Arhiepiscopul Sofronie, ca și cap al Bisericii cipriote, a păstrat relații bune cu noua conducere a insulei. Nu a ezitat chiar să ia partea Guvernatorului în cadrul neînțelegerii acestuia cu episcopul Ciprian, conflict la care ne-am referit mai sus [48]. Se pare că liderul religios preferase să facă anumite compromisuri față de autoritățile britanice. Această intenție a sa a fost înlesnită și de plecarea lui Weseley, al cărui succesor și-a exprimat «dorința ca guvernul să adopte ca lege orice propunere – venită din partea ierarhilor și poporului cipriot – referitoare la conducerea Bisericii și la administrarea bunurilor sale» [49]. Cu toate acestea, această situație nu avea să reziste prea mult, tocmai din cauza morții arhiepiscopului Sofronie, eveniment care a marcat sfârșitul perioadei de colaborare a Bisericii cu autoritățile străine și începutul unei noi ere, dominate de o atitudine mult mai dinamică și mai potrivnică a Bisericii față de cuceritorii străni.

B. Principalii protagoniști ai Chestiunii Arhiepiscopale și ai mișcării «unioniste»

Odată cu mutarea Arhiepiscopului Sofronie la cele veșnice (9 mai 1900), puțini ar fi crezut că succesorul său avea să urce pe tronul arhiepiscopal abia după zece ani. Perioada de timp – agitată și pe alocuri extrem de intensă – care a trecut până să fie ales un nou arhiepiscop, perioadă dominată de conflictul dintre cei doi pretendenți la tronul arhiepiscopal, este cunoscută sub numele de «chestiunea arhiepiscopală».

Conform legislației bisericești, episcopul de Páphos, care era primul dintre ierarhi și președinte al Sfântului Sinod al Ciprului, trebuia să-și asume temporar funcția de locțiitor al tronului arhiepiscopal, până era ales un nou arhiepiscop [50]. De data aceasta, însă, episcopul de Páphos murise cu un an mai devreme și încă nu i se alesese un succesor [51]. Situația a devenit și mai complicată întrucât ambii episcopi rămași în viață, care aveau dreptul de a fi aleși, aveau pretenții la scaunul arhiepiscopal. Cum amândoi aveau același nume (Chiril), credincioșii inventaseră pentru aceștia două paronime, care aveau legătură cu constituția lor fizică: «Chirilátsos» (cel mare la trup) pentru Chiril Papadópoulos, episcop de Kítion, și «Chirilloúdin» (cel mic de statură) pentru Chiril Vasileíou, episcop de Kyríneia [52]. Primul era mare și la stat și la sfat, iar al doilea era calm și mai duhovnicesc [53]. În plus, episcopul de Kítion, ca unul care fusese parlamentar [54], nu ezita să-și manifeste convingerile politice. Spre exemplu, în 1901, nu a permis săvârșirea panihidei în memoria reginei Victoria [55].

În luna septembrie a anului 1900, tabăra episcopului de Kítion și-a asigurat serviciile a patruzeci și șase de «susținători», care câștigaseră alegerile reprezentanților generali [56]. Cu toate acestea, adversarii lor politici au contestat intens procedura de vot, considerându-o neregulamentară, părere împărtășită și de majoritatea membrilor Sinodului, care pe atunci era format din episcopii de Kítion și Kyríneia, stareții mănăstirilor Kýkkos și Maherás, arhimandritul și exarhul arhiepiscopal. Episcopul de Kítion a refuzat să primească hotărârile Sinodului și, într-un final, s-a retras din acesta, ducând astfel în impas întreaga procedură de alegere a noului arhiepiscop și creând premisele unui conflict imens între el și episcopul de Kyríneia [57]. În primii ani, acest conflict a fost foarte aprins, după care a urmat o perioadă de acalmie. Spiritele s-au încins din nou, însă, în anul 1907, când susținătorii episcopului de Kítion și-au exprimat intenția de a introduce o nouă legislație, care să asigure desfășurarea în bune condiții a alegerilor arhiepiscopale. Această decizie a provocat reacția ostilă a Sfântului Sinod, iar în scurt timp lucrurile au degenerat din nou [58]. De data aceasta tulburarea iscată a fost atât de mare, încât Marele Guvernator a fost nevoit să «proclame legea militară în capitală și să apeleze la armată pentru a restabili ordinea» [59].

În februarie 1908, episcopul de Kyríneia a fost numit arhiepiscop de Cipru de către Patriarhia Ecumenică, care, la cererea Sfântului Sinod al Ciprului, a intervenit cu promptitudine în chestiunea arhiepiscopală [60]. Numirea sa a provocat, însă, reacția dură a adversarilor săi. Cu consimțământul autorităților britanice, noul arhiepiscop a fost nevoit să se retragă [61]. Și astfel, în anul 1909, Chiril Papadópoulos, episcop de Kítion, a fost ales arhiepiscop [62]. De cealaltă parte, episcopul de Kyríneia a primit următoarea titulatură: «Preafericitul Chiril, fost Arhiepiscop al Ciprului și președinte de Kyríneia» [63]. Conflictul s-a încheiat definitiv abia în februarie 1910, când cei doi protagoniști, candidați la scaunul arhiepiscopal, s-au împăcat în mod oficial [64].

Lăsând la o parte conflictul dintre cei doi episcopi [65], chestiunea arhiepiscopală a avut și implicații politice, având legătură cu problema unirii. Episcopul de Kyríneia se bucura de susținerea partidului atipic al Conservatorilor, care îi avea în frunte pe Achilléas Liasídis și Paschális Konstantinídis. Acest fapt, însă, nu a fost trecut cu vederea de către autoritățile britanice, care, într-un comunicat oficial, susțineau că «episcopul de Kyríneia nu are prea multă influență în rândul poporului, în schimb este sprijinit de către doi membri ai Comitetului Legislativ și Executiv» [66]. De cealaltă parte, episcopul de Kítion se bucura de sprijinul politic al «partidului inreconciliabililor», care îi avea în frunte pe Nikólaos Katálalos, Fílios Zannétos și Theódoros Theodótou, care erau susținători înfocați ai micării unioniste [67]. Însuși episcopul de Kítion fusese membru al Comitetului Legislativ între anii 1899-1911, timp în care s-a bucurat de un mare apreciere datorită ideilor sale, conform cărora unirea putea fi înfăptuită numai dacă se punea o mare și continuă presiune pe britanici [68].

În plan politic, conflictul s-a desfășurat între vechea clasă, reprezentată de susținătorii episcopului de Kyríneia, și noua clasă, care avea o atitudine mai radicală vis-a-vis de subiectul unirii. Această nouă clasă politică era reprezentată de noua generație, care nu gustase din amarăciunea stăpânirii otomane. Mulți dintre membrii acesteia studiaseră la Universitatea din Atena, institut în care care erau promovate idealurile liberale [69] și se formase clasa de mijloc  [70].

Credincioșii au avut un rol activ în cadrul disputei, fiind împărțiți în două tabere: susținătorii episcopului de Kítion (kitiști), care aveau o atitudine ireconciliabilă față de britanici și doreau unirea cu Grecia, și susținătorii episcopului de Kyríneia (kyriniști), reprezentați de vechii conservatori ai insulei. Aceștia din urmă erau numiți de către adversarii lor «întunecații», iar kitiștii erau numiți «masonii». Kyriniștii aveau un plan organizat, bazat în mare măsură pe principiile religiei, în timp ce kitiștii promovau principiile naționalismului [71], autointitulându-se «patrioți» [72].

În curând, disputa a căpătat caracter social, într-o asemenea măsură, încât «a scindat clasa negustorilor și întreprinzătorilor – și, prin aceștia, întreaga insulă – în două tabere: naționaliști înflăcărați și naționaliști moderați» [73]. Într-adevăr, chestiunea arhiepiscopală, dincolo de dimensiunile unui conflict politic, a însemnat ciocnirea a două clase: a celei vechi și a celei noi, a două ideologii: pe de o parte conservatorismul liberal al Nicosiei, care era preponderent în porțiunea ocupată de turci, iar de cealaltă parte liberalismul conservator al orașelor Limassól și Larnaca [74], reprezentat de generația nouă. În fond, era vorba despre ciocnirea a două viziuni și atitudini față de Anglia [75].

Începând cu anul 1900, s-a constatat o consolidare a idealului și dorinței de unire. În anii 1903-1904, cei nouă membri greci ai Consiliului Legislativ, profitând de absența unuia din membrii musulmani, au votat un proiect de lege în favoarea unirii [76]. Doi ani mai târziu, Ministerul de Externe al Marii Britanii a cerut ambasadei engleze de la Atena să protesteze în fața Guvernului grec față de manifestările provocate de vizita în Limassól a vasului militar «Amiralul Miaoúlis», aparținând flotei grecești [77].

În octombrie 1907, vizita Ministrului adjunct al Coloniilor, Winston Churchill, a fost considerată de către populația grecească a Ciprului o nouă oportunitate pentru a-și exprima năzuințele naționale. Episcopul de Kítion l-a întâmpinat în Larnaca, reamintindu-i de dorința poporului de a se uni cu patria-mamă [78]. Membrii greci ai Consiliului Legislativ au întocmit un memoriu, în care aminteau de actul lui Gladstone și de cazul insulelor ionice, transmițându-i cu insistență lui Churchill rugămințile fierbinți ale poporului de a-i înțelege «dorința puternică și arzătoare, care arde sufletul fiecărui cipriot» [79]. Printre cei care au semnat memoriul se aflau politicienii Theofánis Theodótou și fratele său mai mare, Antónios Theodótou, Christódoulos Sós, Ioánnis Kyriakídis, cu toții membri ai taberei kitiștilor și, firește, episcopul de Kítion [80]. Kitiștii foloseau orice pretext pentru a-și exprima dorința de unire, însă de fiecare dată se izbeau de refuzul britanicilor, pe motiv că «Marea Britanie nu poate ceda Cipru, de vreme ce nu dispune de un act, care să specifice clar că insula se află în posesia sa» [81]. Astfel, conform declarației Guvernatorului, perspectiva unirii nu era decât «o harababură de absurdități fără rost» [82].

Partea a doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=32445

Partea a treia, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=32458

Note:

[1] D. Alastos, Cyprus in History: A Survey of 5,000 Years, London 1976, 303.

[2] G. Gheorghís, Η Αγγλοκρατία στην Κύπρο. Από τον αλυτρωτισμό στον αντιαποικιακό αγώνα – Πανεπιστημιακές σημειώσεις, 1 (Stăpânirea engleză în Cipru. De la sclavie la lupta anticolonială – Noțițe universitare). Totuși, valoarea politică a Ciprului nu trebuie supraestimată. Vezi G. S. Georghallides, «Churchill’s 1907 visit to Cyprus: A political analysis», ΕΚΕΕ 3 (1969-70), 167.

[3] În afară de Cipru, fuseseră propuse și alte teritorii, printre care Límnos, Alexandrétta, Kallípoli, Lésvos, Creta, Rhodos, Alexandria, Ákra și Haifa. De ce a fost ales Cipru până la urmă, vezi D. E. Lee, Great Britain and the Cyprus Convention Policy of 1878, Cambridge 1934, 59-65, 78-9.

[4] S. Panteli, Historical Dictionary of Cyprus, Maryland 1995, 43.

[5] G. S. Georghallides, A Political and Administrative History of Cyprus 1918-1926. With a Survey of the Foundations of British Rule, Nicosia 1979, 3-4; Autor Anonim, Cyprus: Value and Importance to England, Manchester 1878, 3-4. Mai multe în legătură cu politica Marii Britanii, vezi R. Stephens, Cyprus, A Place of Arms: Power Politics and Ethnic Conflict in the Eastern Mediterranean, London 1966, 62-72.

[6] Implicarea Marii Britanii în Egipt a început în anul 1875, cu controlul asupra canalului Suez, și a evoluat cu cucerirea sa șapte ani mai târziu, evoluție care a diminuat rolul Ciprului în partea de Est a bazinului mediteranean, transformându-l într-un «place d’armes». Vezi J. Aldred, British Imperial and Foreign Policy 1846-1980, Oxford 2003, 16; J. Reddaway, Burdened with Cyprus: The British Connection, London 1986, 11; Alastos, Cyprus (nota 1), 307.

[7] Lee, Great Britain (nota 3), 114. Vezi, de asemenea, G. S. Georghallides, «Imperial problems 1897-1921», ΕΚΕΕ 5 (1972), 431.

[8] În realitate, utilitatea Ciprului în cazul tentativei Marii Britanii de a respinge un eventual atac al Rusiei în Asia Mică rămânea «un subiect de interes strict academic». Vezi Georghallides, History (nota 5), 8.

[9] Alastos, Cyprus (nota 1), 320. Mai multe în legătură cu sosirea britanicilor, vezi K. A. Konstantinídis, Η αγγλική κατοχή της Κύπρου του 1878 (Ocupația engleză din Cipru – 1878), Nicosia 1930, 19-31.

[10] Κ. Ν. Dimitríou, Βικτωριανά κείμενα για την Κύπρο 1878-1891 (Texte victorienești despre Cipru), Nicosia 2000, 27.

[11] S. Panteli, A History of Cyprus: From Foreign Domination to Troubled Independence, London 2000, 51-2.

[12] C.W.J. Orr, Cyprus Under British Rule, London 1972 [1918], 66. Vezi și Konstantinídis, Kατοχή (nota 9), 89-90.

[13] Coform opiniei lui Gheorghís, [Πανεπιστημιακές σημειώσεις (nota 2), 18], grecii din Cipru au urmat exemplul Insulelor Ionice din 1878 până în 1931. Vezi și E. Hatzivassiliou, The Cyprus Question, 1878-1960: The Constitutional Aspect, Minesota 2002, 13-4.

[14] Sir G.F. Hill, «The Ottoman province, the British colony: 1571-1948», vol. IV: A History of Cyprus, edited by H. Luke, Cambridge 1972, 490. Una din principalele devize din anii 1950-1960 era următoarea: «Vrem unirea cu Grecia, chiar de-ar fi să mâncăm pietre». Vezi și G. Seféris, Μέρες, vol. VI, Atena 1986, 140.

[15] În 1902, Joseph Chamberlain, Ministrul Coloniilor, a spus în Parlament că poporul ar prefera să trăiască sub stăpânirea unei forțe mari și bogate, decât a unui stat mic și sărac – vezi Alastos, Cyprus (nota 1), 331. Vezi și G. Gheorghís, «Οι απαρχές του κυπριακού εθνικού κινήματος» (Începuturile mișcării naționale cipriote), în Κύπρος: Το πολιτιστικό της πρόσωπο δια μέσου των αιώνων (Cipru: latura sa culturală de-a lungul veacurilor), Nicosia 2003, 175-6.

[16] P. Papadimítris, Ιστορική εγκυκλοπαίδεια της Κύπρου (Enciclopedia istorică a Ciprului), vol. III, Nicosia 1979-80, 7, 12-6.

[17] Vezi Orr, Cyprus (nota 12), 160. Această declarație a fost atribuită mai târziu lui Ciprian, episcop de Kítion. Despre neclaritățile iscate în jurul acestei declarații, vezi S. Anagnostopoúlou, «Η εκκλησία της Κύπρου και ο εθναρχικός της ρόλος: 1878-1960. Η θρησκευτικοποίηση της “κυπριακής” πολιτικής δράσης: Ένωση» (Biserica Ciprului și rolul său de conducător al poporului: 1878-1960. Religiozitatea acțiunii politice “cipriote”: unirea), 202. Sir H. Luke, Cyprus: A Portrait and an Appreciation, London 1957, 170; Alastos, Cyprus (nota 1), 308; R. Holland, Britain and the Revolt in Cyprus 1954-1959, Oxford 1998, 5.

[18] Gheorghís, Αγγλοκρατία (nota 2), 18-19; Idem, Απαρχές (nota 15), 165. Ciprian a devenit reprezentantul atitudinii ireconciliabile față de britanici – vezi A. L. Koudounáris, Βιογραφικόν λεξικόν Κυπρίων 1800-1920 (Dicționar conținând biografia unor ciprioți 1800-1920), Nicosia 2005, 193.

[19] P. Papadimítris, Εγκυκλοπαίδεια (nota 16), vol. III, 8.

[20] Ceremonia organizată cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de domnie a reginei Marii Britanii.

[21] Hill, «Ottoman province» (nota 14), vol. IV, 504; P. Papapolyvíou, «Η εθελοντική συμβολή των Κυπρίων στους εθνικούς αγώνες (1821-1940)» (Contribuția voluntară a ciprioților în cadrul luptei naționale), în Κύπρος: Το πολιτιστικό της πρόσωπο δια μέσου των αιώνων, Nicosia 2003, 185-7; Gheorghís, Αγγλοκρατία (nota 2), 44-7, 55-7; Panteli, History (nota 11), 60-62; Gheorghís, Απαρχές (nota 15), 168-9; T. Kyprís, «Γεωργίου Λουκά, Η εν Κύπρωι μέχρι της 4/17 Ιουνίου του 1908 30τής αγγλική κατοχή» (Gheorghíu Loukás, Ocupația engleză din Cipru până pe 4/17 iunie 1908), în KS 40 (1976), 157.

[22] Nu exista nici o confuzie între dominația de jure și dominația de facto. P. Kitromilídis, «Η ζωή και η δράση των υπόδουλων Ελλήνων 1881-1913: Κύπρος» (Viața și activitatea grecilor subjugați 1881-1913: Cipru), Ιστορία του ελληνικού έθνους (Istoria poporului grec), vol. XIV, Atena 2000, 388.

[23] Gheorghís, Απαρχές (nota 15), 168.

[24] Anagnostopoúlou, Εκκλησία (nota 17), 204-6; Orr, Cyprus (nota 12), 160.

[25] Arhiepiscopul Sofronie fusese președintele unei astfel de delegații, în anul 1889. Vezi Α. Tillyrides, «Archbishop Sophronios III (1865-1900) and the British», în KS 42 (1978) 132; F. Zannétos, Ιστορία της νήσου Κύπρου: Από της αγγλικής κατοχής μέχρι σήμερον (Istoria insulei Cipru de la stăpânirea engleză până astăzi), vol. II, Larnaca 1911, 518-20, 559-67.

[26] Reddaway, Cyprus (nota 6), 9; Aldred, Policy (nota 6), 10, 14, 18. Gladstone dorea să se rupă de ceea ce considera a fi «o politică externă violentă».

[27] Conform opiniei lui Disraeli, insula «avea un rol-cheie pentru Asia de Vest»; Reddaway, Cyprus (nota 6), 9; Panteli, History (nota 11), 39. Pentru poziția lui Disraeli vis-a-vis de Cipru, vezi și Percy Arnold, Cyprus Challenge. A Colonial Island and Its Aspirations: Reminiscences of a Former Editor of the “Cyprus Post”, London 1956, 8-10.

[28] Vezi Reddaway, Cyprus (nota 6), 9.

[29] În Cipru, urcarea lui Gladstone la putere a fost considerat un pas important în drumul spre unire; Papadimítris, Εγκυκλοπαίδεια (nota 16), vol. II, 88; Gheorghís, Αγγλοκρατία (nota 2), 43.

[30] Panteli, History (nota 11), 47.

[31] Hill, «Ottoman province» (nota 14), vol. IV, 497.

[32] Orr, Cyprus (nota 12), 70; Reddaway, Cyprus (nota 6), 24.

[33] Kitromilídis, «Η ζωή» (nota 22), vol. XIV, 388; Gheorghís, Αγγλοκρατία (nota 2),  23-4; G. Chacalli, Cyprus Under British Rule, Nicosia 1902, 75-7; Kiprís, «Γεωργίου Λουκά» (nota 21), 123-4.

[34] Reddaway, Cyprus (nota 6), 19.

[35] Μ. Attalides, Cyprus: Nationalism and International Politics, Edinburgh 1979, 24. Biserica Ciprului a continuat să fie una din instituțiile principale ale grecilor ciprioți, vezi Hatzivassiliou, The Cyprus Question (nota 13), 12-3.

[36] Britanicii aveau cunoștință despre poziția privilegiată a Bisericii în timpul stăpânirii otomane. Vezi Colonial Office (în continuare CO) 67/149/31456: Sir C.A. King-Harman (Mare Guvernator), în V. A. Bruce (Ministrul Coloniilor), 20 august 1907.

[37] Chacalli, Cyprus  (nota 33), 25-33: Holland, Britain, (nota 17), 5-6; Panteli, History (nota 11), 55. «Preoții Bisericii erau tratați cu o indulgență neobișnuită, întrucât autoritățile turcești apreciau rolul lor în colectarea impozitului și în impunerea anumitor reforme» – Orr, Cyprus (nota 12), 65, 69. Georghallides, în cartea sa, History (nota 5), 60-1, susține că clerul se bucura de imunitate și era scutit de plata impozitului pentru averea imobilă. Vezi și Papadimítris, Εγκυκλοπαίδεια (nota 16), vol. II, 74-7; R. Katsiaounis, Labour, Society and Politics in Cyprus During the Second Half of the Nineteenth Century, Nicosia 1996, 241; P. Papapolyvíou, «Κύπρος 1878-1909. Η πρώτη περίοδος της Βρετανικής αποικιοκρατίας» (Cipru între anii 1878-1909. Prima etapă a colonialismului britanic), Ιστορία του νέου ελληνισμού 1770-2000 (Istoria neo-elinismului 1770-2000), vol. V, Atena 2004, 293. Pentru mai multe detalii în legătură cu privilegiile (veratii) Bisericii Ciprului, vezi G. A. Dionyssiou, «Some privileges of the Church of Cyprus under Ottoman Rule», EKEE, 1992 (19) 327-334; L. E. Lawrence, The British Administration of Cyprus, 1878-1914, Teză de Doctorat nepublicată, Univ. Wisconsin, 223-4.

[38] Arnold, Cyprus Challenge (nota 27), 35-6; Luke, Cyprus (nota 17), 176-7; I. D. Stefanidis, Isle of Discord: Nationalism, Imperialism and the Making of the Cyprus Problem, London 1999, 229-30.

[39] Georghallides, History (nota 5), 58.

[40] Anagnostopoúlou, Εκκλησία (nota 17), 200-1; S. Papagheorghíou, Η πρώτη περίοδος της «Αγγλοκρατίας» στην Κύπρο (1878-1914): Πολιτικός εκσυγχρονισμός και κοινωνικές αδράνειες (Prima etapă a stăpânirii engleze în Cipru: 1878-1914. Modernizare politică și inerții sociale), Nicosia 1996, 251-2.

[41] Orr, Cyprus (nota 12), 69.

[42] Georghallides, History (nota 5), 61; Zannétos, Ιστορία (nota 25), vol. II, 91.

[43] Hill, «Ottoman province» (nota 14), vol. IV, 575; Ν. Christodoúlou, Το Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα της Κύπρου κατά τα έτη 1900-1911 (Chestiunea Arhiepiscopală din Cipru în anii 1900-1911), Nicosia 1999, 15.

[44] V. Englezákis, Είκοσι μελέται διά την Εκκλησίαν Κύπρου – 4ος έως 20ος αιών (Douăzeci de studii despre Biserica Ciprului – sec. IV-sec. XX), Atena 1996, 580; Papadimítris, Εγκυκλοπαίδεια (nota 16), vol. II, 7; Zannétos, Ιστορία (nota 25), vol. II, 168-73.

[45] Georghallides, History (nota 5), 59.

[46] Georghallides, History (nota 5), 59.

[47] Hatzivassiliou, The Cyprus Question (nota 13), 12-3; Gheorghís, Αγγλοκρατία (nota 2), 39-40.

[48] Hill, «Ottoman province» (nota 14), vol IV, 576; Papadimítris, Εγκυκλοπαίδεια (nota 16), vol. I, 386; W. H. Dixon, British Cyprus, London 1879, 161-2.

[49] Georghallides, History (nota 5), 62.

[50] Conform legilor bisericești aflate în vigoare pe atunci, arhiepiscopul era ales prin votul Sfântului Sinod (alcătuit din episcopii, egumenii principalelor mănăstiri și înalți demnitari ai Arhiepiscopiei) și al celor șaizeci de reprezentanți generali (douăzeci de clerici și patruzeci de mireni). Ultimii erau aleși de către reprezentanții speciali, care, la rândul lor, erau aleși dintre bărbații de peste 20 de ani. CO 67/131/29932: Sir W.F. Haynes-Smith (Mare Guvernator) în Joseph Chamberlain (Ministrul Coloniilor), 22 iulie 1902.  Vezi și Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 32-3, 45; Alastos, Cyprus (nota 1), 332; Hill, «Ottoman province» (nota 14), vol. IV, 581.

[51] Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 56-7.

[52] G. Mihailídis, «Ο λόγιος κληρικός Ιωάννης Μακούλης και τα εν Λεμεσώ παρεπόμενα του Αρχιεπισκοπικού Ζητήματος του 1900-1909» (Învățatul cleric Ioánnis Makoúlis și consecințele Chestiunii Arhiepiscopale în Limassól), în KS 64-65 (2000-1) 626; Papapolyvíou, «Κύπρος 1878-1909» (nota 37), vol. V, 293.

[53] Pentru mai multe informații bibliografice despre cei doi candidați, vezi Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 36-9 și Koudounáris, Λεξικόν (nota 18), 198-99.

[54] Așa cum subliniază Hill în cartea sa, «Ottoman province», (nota 14 ), vol. IV, 508, «într-o țară, în care toți clericii sunt și politicieni, candidatura episcopului de Kítion la scaunul arhiepiscopal era strâns legată de campania pentru unirea cu Grecia».

[55] Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 37.

[56] Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 50-1.

[57] Alastos, Cyprus (nota 1), 332; Katsiaounis, Labour (nota 37), 230; Kitromilídis, «Η ζωή» (nota 22), vol XIV, 394.

[58] Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 76-8.

[59] Alastos, Cyprus (nota 1), 333. Vezi și Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 93, Mihailídis, «Kληρικός Ιωάννης Μακούλης» (nota 52), 626.

[60] Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 91-2; Alastos, Cyprus (nota 1), 333.

[61] G. S. Georghallides, «Lord Crewe’s 1908 statement on Greek Cypriot national claims», în KS 34 (1970), 28; Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 92-8.

[62] Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 109-12. Susținătorii episcopului de Kyríneia au boicotat alegerile.

[63] Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 111.

[64] Alastos, Cyprus (nota 1), 333. Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 113-16.

[65] Englezákis, Είκοσι μελέται (nota 44), 582.

[66] CO 67/125/42242: Haynes-Smith în Chamberlain, 15 decembrie 1900. Vezi și Hill, «Ottoman province» (nota 14), vol. IV, 579.

[67] Anagnostopoúlou, Εκκλησία (nota 17), 204;

[68] Koudounáris, Λεξικόν (nota 18), 198; Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 38.

[69] Christodoúlou, Αρχιεπισκοπικό Ζήτημα (nota 43), 19; G. Tsalakós, «Σύντομη επισκόπηση ορισμένων όψεων της Αγγλοκρατίας στην Κύπρο» (Scurt istoric al stăpânirii englezești în Cipru), în Κύπρος: Ιστορία, προβλήματα και αγώνες του λαού της (Cipru: Istorie, problemele și luptele poporului său), ediție îngrijită de G. Tenekídis și G. Kranidiótis, Atena 1981, 152; Georghallides, «Churchill’s visit» (nota 2), 182. Episcopul de Kyríneia, deși absolvise și el aceeași Universitate, a preferat să adopte o altă atitudine față de chestiunea unirii.

[70] Anagnostopoúlou, Εκκλησία (nota 17), 203.

[71] Katsiaounis, Labour (nota 37), 229. Acuzele aduse adversarilor lor constau în faptul că au oferit ajutor Guvernului, trădându-și astfel țara. Hill, «Ottoman province» (nota 14), vol. IV, 508-9.

[72] CO 67/127/8845: Haynes-Smith în Chamberlain, 28 febr. 1901.

[73] Attalides, Cyprus (nota 35), 24.

[74] «Tulburările au pornit din orașele Limassól și Larnaca, unde locuiesc cei mai înstăriți greci ciprioți și se desfășoară cea mai intensă activitate comercială» – CO 67/128/45019: Haynes-Smith în Chamberlain, 28 noiembrie 1901.

[75] Englezákis, Είκοσι μελέται (nota 44), 582.

[76] Georghallides, «Churchill’s visit» (nota 2), 182.

[77] Hill, «Ottoman province» (nota 14), vol. IV, 514.

[78] Georghallides, «Churchill’s visit» (nota 2), 183-4; Georghallides, «Lord Crewe’s statement» (nota 61), 27.

[79] CO 67/149/38671: King-Harman în Bruce, 21 oct. 1907; Reed Coughlan, «Sources for the History of Cyprus», New York 2004, vol. VI, 62-4; Georghallides, «Churchill’s visit» (nota 2), 192-9.

[80] În anul 1906, partidul Kitiștilor a câștigat alegerile pentru Consiliul Legislativ. Vezi Alastos, Cyprus (nota 1), 333.

[81] Georghallides, «Churchill’s visit» (nota 2), 186.

[82] Hill, «Ottoman province» (nota 14), vol.IV, 517.