Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 30. Iordanul – Călătoria spre Sinai

20 April 2013

Fiind cuprins cu totul de această fericită dragoste, Sava, care de multă vreme fusese copleşit de ea, s-a îndreptat apoi spre vestitul Iordan. Acolo s-a sfinţit cândva firea apelor, ca să săvârşească în chip minunat şi renaşterea mea mai presus de fire prin baia dumnezeiască. A cercetat peste tot şi a aflat locul acela unde se spune că a fost afundat Hristos ca să primească botezul. Acolo şi-a spălat şi el trupul cu multă bucurie şi credinţă.

sf sava in 4

Apoi a străbătut tot pustiul Iordanului pentru a cerceta tot ceea ce de multă vreme dorea să vadă: sfintele mănăstiri, sihăstrii, bărbaţi şi peşteri care au adăpostit în ele, ca pribegi, pe minunaţii părinţi care străluciseră în asceză. Acolo s-a desfătat duhovniceşte din destul. De altfel, se spune că cel asemenea iubeşte pe cel asemenea191. După aceasta s-a întors iarăşi în iubitul Sion.

De asemenea, Sava a dorit să cerceteze în acelaşi chip şi Muntele Sinai cu împrejurimile lui. Când a ajuns în Sion, a aflat un oarecare creştin evlavios şi iubitor de Dumnezeu şi vorbind cu el prin semne, deoarece nu ştia limba, i-a cerut să-i împlinească această dorinţă, pentru care avea să primească răsplată de la Dumnezeu. Adică i-a cerut să-i închirieze un animal cu care să poată cerceta Muntele Sinai şi toate cele din jurul lui, aşa încât să nu i se zădărnicească dorirea.

Acel om evlavios, cinstind cum se cuvine virtutea bărbatului, i-a dat îndată o cămilă şi tot felul de provizii. Apoi l-a urcat pe Sava pe cămilă şi, bucuros, l-a trimis în călătorie. I-a dat drept însoţitor şi slujitor pe proprietarul cămilei, care era ismailitean.

De îndată ce s-au depărtat puţin de Ierusalim, deodată Sava a coborât de pe cămilă şi a mers pe jos douăzeci de zile. Apoi l-a convins pe ismailiteanul care îi fusese dat pentru a-l sluji, să stea el pe cămilă pe toată durata îndelungatei călătorii. Ce suflet iubitor de oameni!

„Nu am putut suferi nicidecum, avea să ne spună el mai târziu, să mă văd pe mine şezând odihnit pe cămilă, iar acel suflet să pătimească atât de mult în îndelungata călătorie. Aceasta ar fi fost pentru mine de nesuferit, ar fi fost cea mai mare trufie”.

Şi nu numai atât, ci i-a dat ismailiteanului şi toate proviziile lui, iar el mânca din verdeţurile care se aflau pe drum şi bea puţină apă. Pe toată durata călătoriei aceasta a fost singura lui hrană, pe care a folosit-o în chip minunat chiar şi pe Muntele Sinai. Şi astfel, toate se petreceau aşa cum voia el. Ce lucru mare şi mai presus de fire exista pe care să nu-l fi dorit? Orice ar fi voit, se făcea îndată faptă. Aici cititorii nu ştiu ce să admire mai mult: voinţa lui îndreptată spre orice lucru bun sau râvna şi bărbăţia în săvârşirea faptelor bune? Nu zăbovea deloc în săvârşirea faptei celei bune de îndată ce lua hotărârea. Aici se potriveşte cuvântul: „A spus şi s-a făcut”[1]. La toate acestea se mai adaugă şi suprafirescul şi supraraţionalul lucrurilor. Sava a străbătut şi această nevoinţă cu atâta râvnă, încât ea nu a fost cu nimic mai prejos decât nevoinţele sale de mai înainte.

Barbarul acela îl ruga cu căldură pe viteazul bărbat să urce pe animal, de vreme ce pentru aceasta i-a fost dat. Stăruia zicându-i că el însuşi şi animalul sunt în stăpânirea lui şi le poate folosi ca un stăpân. Zile în şir s-a rugat de el, dar nu l-a putut convinge. De aceea, cu multă admiraţie şi uimire, îl numea dumnezeu, iar nu om. Şi nu numai că îl numea, ci îi şi arăta aceasta prin fapte. Cădea la picioarele lui, îi săruta tălpile cu multă bucurie şi evlavie. Cu toate că la arătare era barbar de neam, totuşi nu era barbar la înţelegere, ci avea o oarecare gândire şi înţelegere sănătoasă. Era un suflet care putea primi sămânţa cea bună. De aceea se desfăta în chipul acesta, chiar şi pentru puţin, de multă bucurie şi folos sufletesc, rămânând uimit de râvna lui Sava în ostenelile duhovniceşti, precum şi de smerenia şi de blândeţea lui.

Doar prin înfăţişarea sa Sava îl putea câştiga pe fiece om, chiar dacă acela ar fi avut un caracter aspru, sălbatic şi neîmblânzit. Dacă existenţa lor în vechime nu ar fi fost decât un simplu mit, am putea spune că înaintea lui Sava nici măcar sirenele[2] nu aveau curaj să iasă.

De îndată ce au ajuns la sfârşitul călătoriei şi şi-au împlinit scopul, ismailiteanul s-a întors la Ierusalim plin de sentimente de bucurie şi totodată de mâhnire. De bucurie, deoarece se învrednicise, fără să nădăjduiască, să vadă astfel de minuni şi să descopere că Sava era cu mult mai presus de ceea ce se vedea. De mâhnire, deoarece nu suferea despărţirea de el. Zdrobit de întristare şi rănit fiind de despărţirea de Părintele Sava, în cele din urmă barbarul s-a întors în patria sa.

carteSursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 94-97.


[1] Proverb vechi (CPG 2, p. 6).

[2] Sirenele erau nişte fecioare cu aripi, care locuiau într-o insulă şi îi fermecau prin cântarea lor pe cei ce călătoreau pe mare. Aceştia debarcau pe insula sirenelor şi mureau de foame ascultând cântecele lor. (Vezi: Homer, Odiseea 40, 39-54 şi 165-200).

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB