Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 28. Cinste şi faimă

Odată, pe când era înconjurat de multă lume, şi-a întors privirea în jur şi a văzut o groapă cu noroi şi cu miros urât. Şi aşa cum era, îmbrăcat în zdrenţe, înaintea privirilor tuturor, a mers şi s-a aruncat în acea groapă, prefăcându-se că este nebun şi fără minte. A stat acolo toată ziua suferind cu bărbăţie noroiul şi acel miros urât. Nu şi-a ridicat ochii să privească pe nimeni, ci şi-a acoperit capul cu o cârpă şi plângea udându-şi faţa cu şiroaie de lacrimi.

Când vestea despre aceasta s-a răspândit pretutindeni, toată cetatea a alergat, mai repede decât se împrăştiase cuvântul, ca să-l vadă. Cu toţii au început să plângă văzând această privelişte. Pretutindeni nu se auzea decât un bocet amestecat din voci de bărbaţi, femei şi copii. Unii întrebau uimiţi:

– Ce s-a întâmplat? Ce a păţit? Ce înseamnă această schimbare neaşteptată a înţeleptului bărbat, doctorul sufletelor şi al trupurilor, cel plin de sfinţenie şi de har?

Dar cei mai înţelepţi, care puteau vedea mai în profunzime, au înţeles din această faptă taina pentru care a săvârşit-o şi au început să laude cu multă bucurie şi uimire marea lui smerenie.

Au rămas cu toţii în acelaşi loc aşteptând să vadă sfârşitul. Atunci când ziua se apropia de sfârşit, marele bărbat a pus capăt prefăcătoriei lui şi a ieşit din noroi. Dar o minune înfricoşătoare şi mai presus de fire s-a arătat celor ce priveau, căci nici o duhoare nesuferită şi nici măcar o pată de noroi sau de umezeală nu s-a lipit de el. Ci, ca şi cum ar fi stat pe un aşternut moale, pe iarbă verde sau într-o grădină, s-a ridicat cu totul curat şi neatins de nici o necurăţie. O, minune! Nici măcar o mică picătură nu a atins zdrenţele lui. Şi astfel născocirea sa, făcută ca să scape de slava omenească, i s-a făcut pricină de şi mai mare slavă, care a întrecut-o cu mult pe cea mai dinainte.

Această faptă a pricinuit uimire nu numai celor ce au fost de faţă, ci şi celor care au auzit despre ea. Minunea aceasta a adus înaintea lui Sava nu numai unul-doi privitori, ca mai înainte, ci toată mulţimea de la mic până la mare. Au căzut cu toţii la picioarele lui cu nespusă frică şi bucurie. Îi sărutau tălpile, îşi presărau pe capetele şi pe feţele lor ţărână călcată de picioarele lui, ca şi cum ar fi fost un lucru sfinţit. Apoi au început să-l roage cu lacrimi să înceteze acea luptă stăruitoare împotriva lui însuşi.

– Dumnezeu, Care priveşte de sus, îi spuneau ei, este întru totul de acord cu noi, aşa cum se vede din minunea aceasta. Vrea să te slobozească pentru puţin de acele mari osteneli ale tale.

Unele ca acestea spuneau ei, însă Sava nu suferea deloc să audă astfel de lucruri şi nici nu iubea astfel de cinstiri. Înaintea lui, a ascultării sale celei următoare de Hristos şi a smereniei sale toate acestea erau nişte deşertăciuni. Se dăruise în întregime adâncii smerenii, cu ea se legase, ea era răsuflarea lui. Fără împreună-petrecerea cu ea nu putea trăi nici o clipă. Ar fi preferat să moară de mii de ori de dragul smereniei şi pentru slava lui Hristos, dacă s-ar fi aflat cineva care să-l fi luat de acolo ca să-l ucidă.

De aceea hotărăşte să plece îndată. Cu multă îndemânare s-a furişat din acel loc şi, îmbarcându-se într-o corabie, a plecat spre Sfântul Sion, aşa cum i s-a prezis cândva.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 89-91.