Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 22. Război de-a dreapta

După ce este biruit cu desăvârşire în cele de-a stânga, vrăjmaşul obişnuieşte să atace îndată de-a dreapta. Aşteaptă un prilej ca să poată spune, chipurile, şi ceva folositor şi astfel să fie socotit demn de toată crezarea, el care este de fapt un sfătuitor prea viclean. Încetează războiul dinafară şi începe el însuşi lupta prin gânduri.

„De ce te chinuieşti atât de mult fără nici un folos?, a început să-i şoptească lui Sava. De ce te nevoieşti în fiecare zi să-ţi omori cu atâta silă trupul care îţi este însoţitor? Nu uita că nu ai primit o astfel de poruncă. Aşa cum faci tu, tragi după tine şi sufletul tău şi îl arunci în prăpastia mândriei. Te sileşti pe tine peste măsură. Dispreţuieşti calea obişnuită şi iubită de Părinţi. Îţi deschizi de unul singur un drum ciudat şi greu de străbătut. Se ştie că un astfel de drum a fost străbătut cu multă nevoinţă numai de vreo doi oameni[1], după care au ajuns la bună odihnă.

Oare nesocoteşti cursele diavoleşti? Nu ştii că diavolul, sub pretextul nevoinţelor peste putere, a distrus pe mulţi din cei netrezvitori, aruncându-i în prăpastia mândriei? Multe sunt chipurile în care ne războieşte vrăjmaşul de obşte. Pe cei pe care nu a putut să-i înşele prin multele lui măiestrii de-a stânga, i-a ademenit înspre cele de-a dreapta ca să-i poată apoi îmbrânci în prăpastie.

Dacă vrei să asculţi părerea mea, lasă la o parte astfel de primejdii nefolositoare. Du-te repede înapoi la povăţuitorul tău, urmează iarăşi prima ta ascultare şi astfel, foarte frumos şi pe calea cea împărătească, Îl vei afla pe Dumnezeu fără să te primejduieşti. Încrede-te în rugăciunile părinteşti şi nu te va împiedica cu nimic nici patria, nici rudele, nici cunoscuţii, de vreme ce de multă vreme te-ai lepădat de toate acestea şi urmăreşti din tot sufletul tău să placi lui Dumnezeu şi să-l odihneşti pe stareţul tău”.

Prea vicleanul îl sfătuia să dispreţuiască patria, pe care, chipurile, de multă vreme o uitase, încercând prin aceasta să-i insufle în ascuns dragostea de ea şi să-i nălucească chipurile persoanelor mult iubite şi întâlnirile cu prietenii. Pe toate acestea vrăjmaşul le arunca dintr-odată şi cu iuţeală şi le amesteca cu alte gânduri ca să-l poată înşela. Astfel, această mişcare a părţii poftitoare nu apare ca rezultatul unui oarecare îndemn firesc, care se stârneşte mai mult în amintire prin îndemn potrivnic, ci ca o dragoste duhovnicească care îndeamnă spre iubita ascultare. Mai mult decât atât, vrăjmaşul îi punea toate acestea înainte ca pe o datorie de dragoste, respect şi compătimire cu care Sava era dator stareţului său, acelui cuvios Avraam, şi de împlinirea căreia şi Dumnezeu Însuşi ar fi fost mulţumit şi s-ar fi bucurat.

Cu astfel de gânduri vicleanul poate l-ar fi înşelat pe unul care nu cunoştea meşteşugirile lui. Sava însă a priceput îndată otrava ascunsă, deşi era amestecată cu miere. Pentru aceasta, cu înţelepciunea cuvenită, a dat vicleanului vrăjmaş acel răspuns al marelui David:

„«Eşti mai rău decât un câine»[2]. De ce-l ocărăşti pe părintele şi pe povăţuitorul meu duhovnicesc considerându-l un «Patroclu»[3] şi de fapt mă împingi să merg iarăşi la rudele mele şi în patria mea? De ce mă îndemni să încalc acele minunate făgăduinţe făcute Stăpânului Hristos şi să mă arăt călcător al legilor dumnezeieşti? De ce mă sfătuieşti să zidesc iarăşi ceea ce cândva am dărâmat cu râvnă, ca şi cum m-aş căi acum de ceea ce am făcut? De ce te îngrijeşti, chipurile, de mântuirea mea şi te sileşti să mă lipseşti, prin cele de-a dreapta, de adevărata mântuire? De ce îmi vorbeşti despre mândrie, despre neobişnuita cale către Dumnezeu, despre calea cea de obşte pe care au mers Părinţii şi altele de acest fel? Cine a izbutit să dobândească vreo virtute fără osteneală şi mai ales fără osteneli mari? Cine a izbutit să te biruiască prin comoditate şi trai bun? Pe cine ai lăsat tu neispitit dintre cei care au călătorit pe calea ce duce la Dumnezeu?

Eu deja, aşa cum şi tu mărturiseşti, am dispreţuit de multă vreme patria, pe casnicii mei şi toate. Nu mai vorbesc despre acestea, de vreme ce ştiu că am murit pentru lume şi trăiesc viaţa ascunsă cu Hristos[4]. De dragul lui Hristos «lumea s-a răstignit pentru mine», potrivit cuvintelor marelui Pavel, precum «şi eu pentru lume»[5].

Dar ca să ştii lămurit şi să nu te mai amăgeşti în viitor trăgând nădejdi deşarte şi mincinoase în privinţa mea, ia aminte la cuvintele mele: astăzi făgăduiesc din nou înaintea lui Dumnezeu, dacă îmi este îngăduit să vorbesc astfel, să nu văd niciodată acea patrie pământească până la suflarea mea cea mai de pe urmă, chiar dacă tu vei cutremura totul, chiar dacă vei uni cerul cu pământul şi vei născoci orice viclenie de-a dreapta sau de-a stânga, aşa cum obişnuieşti să faci. Cât despre patrie şi despre casnicii mei, nu-mi mai vorbi, pentru că: «Nu-mi este mie parte sau soartă în cuvântul acesta»[6], precum scrie Scriptura. Eu voi alerga însă pe calea mea[7] cu încredere în Acela Care le poartă pe toate «cu cuvântul puterii Sale»[8]. Această cale am ales-o şi am iubit-o[9]. «Toate câte am făgăduit le voi  da Ţie, Doamne, pentru mântuirea mea»[10]. Nu dispreţuiesc calea împărătească a înţelepţilor Părinţi, aşa cum tu rău tâlcuieşti, ci mă străduiesc s-o urmez cu toată puterea mea şi mă rog să nu întrec măsura celor care au alergat nerătăcit pe ea.

«În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt»[11]. De aceea Dumnezeu a îngăduit ca evlavia să se despartă în mai multe căi, care însă duc la acelaşi scop. Pentru aceasta unul urmează o cale, altul alta, unul mai multe, altul toate, dacă îi este cu putinţă. Dar fiecare cred că trebuie să călătorească pe ea cu râvnă şi cu mărinimie, «prin slavă şi necinste», aşa cum spune Marele Pavel, «prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr»[12], «alergând la ţintă, la răsplata chemării de sus»[13], nu spre plăcerea oamenilor, ci a lui Dumnezeu. Oamenii văd «după faţă»[14], după înfăţişare, Dumnezeu însă vede inima[15]. El «va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor»[16] «în ziua cercetării»[17] «şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu»[18], când va răsplăti fiecăruia după faptele lui[19]. Atunci te va zdrobi repede şi pe tine sub picioarele noastre[20], te va birui cu totul. Va îndepărta orice piedică şi va povăţui paşii noştri către El[21]. Căci tot El ne-a dat stăpânire «să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului»[22]”.

Acestea le-a şoptit fericitul către potrivnicul şi ca un desăvârşit luptător l-a surpat cu totul dintru înălţime. Apoi, ca şi cum ar fi vrut să arate tuturor semnul biruinţei sale şi să adeverească cuvintele prin fapte, murmura: „noi suntem nebuni pentru Hristos”[23] şi alerga cu toată puterea. Şi continua: „«Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau foametea, sau prigoana, sau sabia?»[24]. Sunt încredinţat, după spusele Apostolului, că nici îngerii, nici arhanghelii, nici tronurile, nici stăpânirile, nici cele de aici, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, şi nici o altă făptură nu va putea să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul meu[25]”.

Acestea le spunea şi le trăia viteazul cu tot sufletul său. Cu totul răpit şi preschimbat de focul dragostei lui Hristos, devenea tot mai înfricoşător viclenilor diavoli, care nu se puteau apropia de el.

În cele din urmă, diavolii au încetat să-l mai ispitească prin gânduri, căci au înţeles că au de-a face cu un bărbat desăvârşit[26], care nu se înfricoşează de sperieturi copilăreşti. Dar oare demonii, deşi de multe ori s-au lovit de bărbăţia lui Sava, au încetat războiul împotriva lui? Nu, căci cel rău poate fi oare altfel decât rău? De aceea, căindu-se de neizbânda lui, s-a întors la meşteşugirile lui de dinainte, învârtindu-se ca într-un cerc. Nu înceta deloc uneltirile lui, ci căuta, fără folos, să-l înşele, fără să mai intre în discuţie cu el.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 71-77.