Veneția. Enrico Dandolo

8 April 2013
venetia in

Vizitator la Veneţia. Admirator al măreţiei şi al harului ei

Aici s-a plămădit Renaşterea. Aici s-au născut marile sinteze ale unor modele estetice care vor influenţa mai apoi întreaga Europă.

În laguna din sânul Adriaticii, prin experienţele acumulate veacuri în şir, negustorii şi dregătorii veneţieni au introdus noi cunoştinţe, noi tehnici, noi concepţii şi le-au asimilat propriului lor geniu romano-celtic.

O profundă impresie stârneşte faptul că pescarii lagunelor, care au părăsit uscatul Aquileei în schimbul siguranţei insuliţelor, fugind din calea hunilor lui Attila, a ostrogoţilor şi longobarzilor, s-au preschimbat în bravi călători şi navigatori pe mări îndepărtate, ageri, temerari şi creativi. Încet-încet, şi-au clădit instituţii politice, imitând SPQR (Senatus Populusque Romanus) din Corintul antic, au călcat pe urmele coloniilor pe care cetatea Kypselizilor şi a lui Timoléon le fondase pe ambele ţărmuri ale Adriaticii, profitând de nevoile şi slăbiciunea regalităţii romane, şi au reuşit să genereze forţă, influenţă, prestigiu, devenind din buni consumatori de modele culturale ale Cetăţii imperiale şi solicitanţi ai protecţiei ei, un concurent invidios, imitator şi râvnitor al gloriei, măreţiei şi frumuseţii acesteia.

Oraşul acesta de negustori şi marinari care şi-a tras seva din Constantinopol, a constituit, timp de şapte secole, extremitatea nord-apuseană a imperiului [bizantin], reconstruind dinamic modelele estetice copte şi persane ale Sasanizilor, aşa cum le prelucraseră Alexandria, Antiohia, Constantinopolul. Oraşul acesta a fost veriga de legătură, intermediarul activ care le-a transmis apoi statelor carolingiene şi Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.

Şi a venit apoi momentul când veneţienii, aceşti descendenţi îndepărtaţi ai Antenorizilor paflagonieni din Asia Mică, şi-au întors sabia împotriva binefăcătorului.

În secolul al IX-lea (829), sub domnia împăratului Theofilos, au înlesnit aducerea într-ascuns a cinstitelor moaşte ale Evanghelistului Marcu din Alexandria în lagună. Cetatea care până atunci îi cinstise cu precădere pe Sfinţii Gheorghe şi Theodor intra de-acum sub oblăduirea sfântului cirenian şi a leului său. În 992, Veneţia l-a sprijinit pe Vasile Bulgaroctonul şi a căpătat înlesniri care au măcinat resursele publice ale imperiului ocrotit de Dumnezeu. Bogăţia agonisită din comerţul cu grecii, arabii, cu cei de dincolo de „Marea de Mijloc”, urmând calea lui Kosmas [Indikopleústes, călugăr, negustor şi geograf din secolul al VI-lea (n. trad.)], cel care plutise în apele Oceanului Indian, sau străbătând drumurile Pontului Euxin şi ale Chersonului, le-a îngăduit veneţienilor să se dedice construirii preafrumosului naos, pe atunci al doilea în strălucire al Creştinătăţii, după acela al Sofiei lui Dumnezeu. Putând fi inima unui muzeu romano-bizantin cu care Italia s-ar cuveni cândva să se înzestreze, Bazilica San Marco arată clar cine era susţinătorul veneţienilor, încă statornic orientaţi într-acolo, unde era centrul lumii creştine, în ce măsură dogii, în politica lor duplicitară, nu-l ignorau, pe de-o parte, pe Pontif, iar, pe de altă parte, ţinteau împreună cu patriarhul lor, chiar şi după Schisma din 1054, spre Constantinopol.

Lucrurile s-au schimbat în secolul al XII-lea. Cuceririle cruciaţilor pe ţărmul Palestinei şi al Siriei au atras rivalităţi. Loialitatea Serenissimei faţă de Comneni s-a zdruncinat. Atacată dinspre apus de normanzi, ciuntită la răsărit de Selgiucizi, Capitala imperială a început să nu mai fie privită ca protectoare, ci ca o eventuală ţintă licită de scindare şi obiect de exploatare şi de jaf.

doge_enricoEnrico Dandolo

Funestul om şi-a răzbunat în chipul cel mai crunt orbirea la care îl supusese, pe el, legatul-trimis al Senioriei în cetatea regină, cumplitul Andrónikos Comnenul.

Întorsătura luată de fatala cruciadă a patra, care a lăsat, din nefericire, urme de neşters în conştiinţa poporului, a fost opera iscusinţei diplomatice a secularului doge Dandolo. Spadă de franc şi minte de veneţian au cucerit atunci Constantinopolul, au fărâmiţat imperiul, i-au distrus monumentele şi i-au prădat odoarele, i-au jefuit comorile.

În 1204, Veneţia devine apostată, coşmarul ideii romane. Reuşeşte lovitura pe la spate, pustieşte, sub pretextul salvării lor din mâinile barbarilor cavaleri franci, altarele sfinte şi sanctuarele Constantinopolului. Nu sunt doar caii din bronz ai şcolii sicyoniene, nici doar leii din Pireu sau tetrarhii din piatră de porfir din Alexandria, mai sunt sfintele moaşte şi capodoperele păstrate în criptele de la San Marco şi în Biblioteca Marciană.

Dogele Enrico Dandolo a fost mintea care a pus la cale marea izbândă criminală a Veneţiei. A rămas în Constantinopolul ocupat. El a impus baronilor Balduin şi Bonifaciu norma veneţiană, şi anume că Veneţia avea dreptul la „un sfert şi jumătate din Romania”.

Încă din martie 1204, cu o lună înainte de prima cucerire a Bizanţului, se hotărâse partitio Romaniae.

Dandolo a rămas garantul revendicărilor veneţienilor în Constantinopol până la moartea sa, în iunie 1205, când a fost înmormântat în Biserica Sfânta Sofia, potrivit propriei dorinţe. Mormântul lui, în mod paradoxal, continuă să fie arătat în galeria din latura dreaptă, lângă mozaicurile care îi înfăţişează pe Comneni. Veneţia deschisese deja poarta Pontului Euxin.

san giorgio dei greci

San Giorgio dei Greci

Veneţienii nu şi-au ispăşit păcatul dezastrului pricinuit civilizaţiei, chiar dacă au reuşit să încorporeze în geniul lor marea moştenire din care se împărtăşeau încă de pe vremea lui Iustinian. Ei au devenit chezaşii echilibrului dintre Europa şi Orient, singura stavilă în calea otomanilor în Marea Mediterană, au transmis mai departe regatelor occidentale şi Rusiei făclia culturii şi a esteticii greco-romane, au devenit pentru trei veacuri atelierul artelor Europei, însă tot ei contribuiseră în mod fatal la năruirea lăcaşului tradiţional al Muzelor din Noua Romă şi din restul Orientului creştin. Protecţia acordată Ciprului până în 1571, Cretei până în 1669 nu le răscumpără vina. Şi, desigur, nu izbăveşte Veneţia bombarda din 1687 a polemarhului Francesco Morosini, care a distrus Parthenonul (aşa cum, trei secole mai târziu, Aliaţii vor distruge vechea mănăstire de greci de pe Monte Cassino). Permisiunea dată de dogele Loredan, în 1514, de a se construi o biserică ortodoxă, San Giorgio dei Greci, onorantă pentru neamul grecilor, nu şterge apostazia veneţienilor.

Perfidia Graecorum, s-a obişnuit să spună occidentalul franc străbătând teritoriile romane spre Locurile Sfinte. Perfidia Francorum et Venitiorum, s-ar putea spune mai exact. Ceea ce a devenit Veneţia şi ce a lăsat ea moştenire culturii europene este deosebit de important, însă este rodul matricidului şi al jafului. Înfăptuirile veneţiene sunt în mare măsură greceşti şi constantinopolitane. Istoria Veneţiei se împleteşte de veacuri cu istoria grecilor. Au subminat statul medieval [bizantin], dar n-au ascuns mai apoi de unde au luat lumina. Ne-au înapoiat împrumuturile din estetică şi artă, de la Pantanassa Mystrei şi Sfânta Sofia din Trapezunt, până la palatul Mogoşoaiei de lângă Bucureşti, unde Cantacuzinii şi Brâncovenii au configurat barocul ortodox balcanic. S-au îngrijit de elita grecească, au aţâţat Iluminismul elen. Universitatea din Padova a fost doica a generaţii de greci şi postbizantini, până la abolirea Serenissimei de către Napoleon I. Au plătit astfel despăgubiri, în parte, pentru apostazia lor.

Sursa: Geórgios D. Poukamisás, Dialog cu istoria, Ed. Omonia, București 2009.
Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB