Şcoala ascunsă

După căderea Constantinopolului, primul Patriarh Ecumenic, Ghenadie Sholarios, repune în funcţiune Şcoala patriarhală din Constantinopol sau, aşa cum a fost denumită după Cădere, Marea Şcoală a Neamului, şcoală care va deveni mai ales pepiniera mai-marilor Bisericii. Şi puţinii intelectuali[1] care au mai rămas în Constantinopol, în Thessalonic şi în alte oraşe adunau în jurul lor un număr mic de învăţăcei. „Iar învăţăceii acestora, acoperiţi cu veşmântul preoţesc – pentru că turcii aveau respect doar pentru preoţi şi medici – învăţau carte în cercuri restrânse prin mănăstiri şi biserici. Pe atunci, educaţia începea de la scrierile sfinte ale Octoihului, ale Psaltirii şi ale celorlalte cărţi bisericeşti[2]”.

În 1593 se ia o măsură sinodală prin Ieremia de Tranos – care între 1572-1595 a fost de trei ori Patriarh Ecumenic, cu numele Ieremia al II-lea al Constantinopolului – măsură prin care se rânduieşte episcopilor locali să se îngrijească de înfiinţarea şi întreţinerea şcolilor, „astfel încât să fie posibilă învăţarea sfintelor şi dumnezeieştilor scrieri, ajutând după putinţă pe cei care doresc să instruiască şi pe cei care intenţionează să înveţe, după trebuinţă[3]”. Aşadar, prin purtarea de grijă a clerului, se consolidează educaţia în poporul grec subjugat, prin întemeierea şi întreţinerea de şcoli, fie ele mici şi smerite, în preajma episcopilor, şcoli care, de obicei, erau găzduite de chiliile care se găseau în spaţiul bisericilor şi al mănăstirilor, cunoscute mai apoi cu numele de „şcoli primare sau şcoli de învăţare a cititului”. De regulă, acolo unde existau şcoli primare, acestea se constituiau mai târziu în şcoli mai înalte şi erau susţinute prin daniile şi moştenirile lăsate de grecii bogaţi, ca şi Şcolile de Pictură (de băieţi şi fete) de la Kestoráti din Nordul Epirului, între 1873 – 1892.

Însă, acolo unde autorităţile locale turceşti erau deosebit de severe, şcolile nu aveau o activitate lipsită de obstacole şi nici continuă, de aceea funcţionau pe ascuns. Probabil că au funcţionat pe ascuns astfel de şcoli, după Cădere, în mai multe zone din Grecia de astăzi, din Nordul Balcanilor, din Tracia Apuseană şi Asia Mică, pentru că era nevoie, pe de o parte, de preoţi şi psalţi, dar şi pentru că grecii doreau ca şi copiii lor să înveţe carte. Pelerinul turc Hagi Kalfa ne informează că grecii îşi trimiteau copiii în Sfântul Munte „în număr mare” pentru a învăţa carte. Însă, dat fiind faptul că funcţionau pe ascuns, nu sunt consemnate amănunte de către scriitorii acelor veacuri întunecate, pentru că orice referinţă ar fi fost fatală pentru învăţătorii greci[4]. Dovadă în acest sens stă şi faptul că tipografia pe care a organizat-o Patriarhul Chiril Lukaris în Constantinopol, a fost închisă de către turci după doar câteva luni de funcţionare, iar pe Cosma Etolianul (1714 – 1779), pentru că înfiinţa şcoli şi pentru că îi îndemna pe greci să-şi trimită copiii la şcoli, l-au spânzurat în satul Kolikódasi din Nordul Epirului.

Stefanos Kanéllos, însă – care s-a născut în 1792 şi a studiat medicina în Apus, unde a obţinut diploma de doctor în medicină, care era scriitor şi muzician, a scris şi a compus muzică de fluier pentru cântecele de război patriotice, grăbindu-se printre primii să vină de la Bucureşti, unde preda, în Grecia aflată în război de eliberare, fiind omorât apoi în Creta în anul 1823 – scrie în epistola sa din 1822 către scriitorul german Carl Iken, iubitor de elenism, că tinerele vlăstare ale grecilor mergeau pe ascuns la şcoli.

Fotis Hrisanthakópoulos (Fotákos) – născut în 1798, eterist şi aghiotant al lui Theodoros Kolokotrónis – scrie în 1829 în Memoriile sale tipărite în 1858: „Grecii singuri se îngrijeau de educaţie, care presupunea învăţarea literelor comune şi puţină matematică dezordonată. Din lipsă de profesor, preotul era cel care se îngrijea de acestea. Toate se desfăşurau pe întuneric, de frica turcilor”[5]. Chiar şi Theodoros Kolokotrónis povesteşte în memoriile scrise de Georgios Tertsétis: „În vremea tinereţii, când puteam învăţa ceva, şcoli sau academii nu existau… Psaltirea, Octoihul, Mineiul, alte profeţii, acestea sunt cărţile pe care le-am citit”[6]. Dar, dacă nu existau şcoli, de unde a învăţat Kolokotrónis să citească? Pe lângă vreun preot, pe la vreo şcoală ascunsă, unde preda vreun grec care cunoştea scrisul şi cititul.

Faptul că existau şcoli ascunse în perioada stăpânirii turceşti îl adevereşte şi tabloul lui N. Ghízis, care s-a născut la anul 1842 în Tinos şi ar fi avut informaţii de la cei mai în vârstă, dar şi de la grecii subjugaţi, contemporani lui; de asemenea, poezia lui I. Polémis, care s-a născut în 1862 în Athena şi a avut informaţii despre cele din vremurile mai vechi, dar şi din epoca sa, despre şcolile ascunse din Macedonia, Tracia, ş.a.

ŞCOALA ASCUNSĂ[7]

Afară, deznădejde-nveşmântată-n negru,

Întuneric palpabil îmbibat de-amara robie,

Iar înlăuntru, în biserica boltită

(biserică ce ia în fiecare seară

înfăţişarea şcolii),

Lumina temătoare-a candelei

Tremurând, însufleţeşte visele

Şi-n juru-i, odraslele robilor adunând,

Acolo, izgonită, se sălăşluieşte

A robului, înlănţuită, patria.

Cu glas încet, părintele şi-nvăţătorul, acolo,

Nădejdea istovită o-nteţeşte

Cu magice cuvinte.

Acolo, sufletul cu-amar îşi plânge

Durerea din robia lui, acolo vede

Ce a pierdut, ce i-a rămas şi ce i se cuvine.

Şi, din icoana lui Hristos, din înălţime,

Care, a rătăciţilor guri le-a amuţit

Şi care-aruncă şi zdrobeşte şi răstoarnă

Tronurile, în abis, ale tiranilor,

Iară din liniştea

Care, de gât-năbuşitor laţ leagă,

Şi din ale strămoşilor

Nepreţuite cărţi,

Care, străvechile lor glorii ne arată,

Un psalm se-aude-n adâncime,

Cântare dintr-o altă lume

Şi, ascultând, cum stai, te înfioară

Ale învăţătorului prooroceşti cuvinte

Cu glas profund:

„Nu vă înfricoşeze întunericul! Căci, libertatea,

Ca a luceafărului de dimineaţă strălucire,

În locul nopţii, zorii zilei va aduce”.

Unele şcoli, a căror funcţionare o îngăduiau autorităţile turceşti, activau şi acestea cumva pe ascuns; de exemplu, în satul Taxiárhis  din Halkidikí, în secolul al XIX-lea, şcoala care era găzduită de o mică sală din spaţiul bisericii Sfântului Arhanghel Mihail, în care astăzi este amenajat muzeul bisericesc, funcţiona doar seara (după cum spuneau Dimitrios Papaioánis, care a absolvit în 1880 şi, în continuare, a slujit ca învăţător la această şcoală, Gheórgios Zéllios, care a absolvit înainte de 1890 şi mulţi alţi vechi locuitori ai satului), deoarece poliţiştii şi funcţionarii turci care mergeau de la Polýghyro şi din alte părţi ale localităţii Halkidiki – în Taxiarhis[8] nu mergeau autorităţi turceşti – plecau după-amiaza devreme şi, astfel, nu exista pericolul să îi aresteze pe elevi şi să îi facă ieniceri. Funcţiona seara şi pentru ca învăţătorii să poată preda despre izbânzile strămoşilor noştri, despre slăvita istorie elenă.

            Până şi străinii au scris despre şcolile ascunse, precum francezul René Puayx în cartea sa „The Sorrows of Eritis”: „…stau de vorbă cu învăţătorii. Descrierea încercărilor lor de a menţine ideea elenă sub stăpânirea turcească, încercări pe care le descriau simplu, ca şi cum ar fi fost ceva foarte firesc, dezvăluiau trăsături de caracter uluitoare. Ar fi putut cineva să închine un capitol frumos corpului profesoral grecesc din Epir, unde, întâmpinând atâtea greutăţi şi umiliri, nu se lăsau până nu înainta lucrarea lor patriotică. Orice carte grecească tipărită la Athena era interzisă. Trebuia ca toate să vină din Constantinopol. Istoria elină era interzisă. Astfel, au întocmit tradiţii secrete ajutătoare, unde fără carte şi fără caiet, micul elev din Epir putea învăţa să-şi cunoască patria mamă, imnul naţional, literatura, poezia şi eroii. Vieţile învăţătorilor se aflau în mâinile micuţilor învăţăcei. Vreun cuvânt nechibzuit sau vreo denunţare ar fi fost fatală.

Poezia populară adevereşte, de asemenea, funcţionarea şcolilor ascunse:

LUNA

Lună, lună lucitoare,

Străluceşte ca să merg,

Să mă duc la şcoală,

Să-nvăţ să citesc,

Scrisul, învăţatul,

A’lui Dumnezeu lucrări.

Consider că memoriile istorice consemnate de martori oculari şi specialişti, oameni adevăraţi, au o uriaşă valoare ca izvoare istorice; dar tradiţia nescrisă, care a ţinut aprinsă pentru tot poporul grec robit, de-a lungul întunecatelor veacuri, înţelepciunea Greciei şi flacăra Ortodoxiei, nu este inferioară izvoarelor istorice, ci confirmă şi dovedeşte existenţa şcolilor ascunse din perioada stăpânirii turceşti.