Pocăinţă – Spovedanie – Dumnezeiască Împărtăşanie

Cu toţii cunoaştem mai mult sau mai puţin viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Ştim că de la o vârstă fragedă a trăit în păcat, în patimile trupeşti, cu o fervoare fără saţiu. La un moment dat a vrut să meargă la Locurile Sfinte împreună cu alţi pelerini din Alexandria, oferindu-şi trupul călătorilor din corabie pentru a-şi putea plăti drumul.

Când au ajuns la Ierusalim era ziua Înălţării Cinstitei Cruci şi, câtă vreme toţi intrau fără nici o piedică în Biserica Învierii, ca să se închine Cinstitei Cruci, ea simţea o putere nevăzută care o împiedica să intre. Rămânând singură într-un colţ al pronaosului, şi-a dat seama că întinăciunea vieţii ei o împiedica să se apropie de Cinstitul Lemn. S-a pocăit în hohote de plâns lovindu-se în piept şi, văzând o icoană a Maicii Domnului – icoana Maicii Domnului numită Chezăşuitoarea, care acum se află în peştera Sfântului Athanasie de la Marea Lavră din Sfântul Munte Athos – s-a rugat spunând: ”Preasfântă Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu,  ştiu că nu sunt vrednică să privesc la sfânta ta icoană, la tine care eşti preacurată cu sufletul şi cu trupul şi ştiu că din pricina păcatelor mele îţi stârnesc scârba. Dar Dumnezeul Care S-a născut din tine S-a făcut om ca să îi cheme pe păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta ajută-mă să intru în biserică spre a mă închina Crucii Fiului tău şi, când mă voi învrednici să mă închin, tu să mi te faci chezăşuitoare înaintea Fiului tău că voi părăsi lumea şi plăcerile şi voi urma calea mântuirii pe care mi-o vei arăta”. Aşa ne spune Sinaxarul.

Când a intrat în biserică, s-a închinat cu multă căldură Cinstitei Cruci şi întorcându-se la icoana Născătoarei de Dumnezeu a promis că era pregătită să urmeze drumul pe care i l-a promis. Atunci s-a auzit glas din cer care i-a spus: ”Dacă treci de râul Iordan, vei afla mare odihnă”.

Ieşind din biserică, a cumpărat trei pâini şi s-a dus către Iordan. Seara a ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, s-a spălat în apele râului, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi apoi a străbătut Iordanul şi a petrecut în pustie 47 de ani fără să întâlnească om sau altă vieţuitoare.

În primii 17 ani a suferit din pricina arşiţei zilei şi a frigului nopţii, dar mai cu seamă din pricina încercărilor cărnii şi a amintirii păcatelor ei. Făcând nenumărate metanii, o ruga pe Maica Domnului să o acopere şi să o ajute.

Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui pentru a fi viu, a dezrădăcinat din inima ei prin nevoinţă toate patimile şi a preschimbat focul dorinţei trupeşti în flacără a dumnezeiescului eros, prin care îndura, ca una fără de trup trup, toate greutăţile pustiei.

După mulţi ani a găsit-o Sfântul Zosima, care se ducea să se nevoiască dincolo de Iordan, aşa cum aveau obiceiul monahii de la chinovii să facă în Postul Mare. Lui i-a povestit cele ale vieţii ei şi pocăinţa ei şi l-a rugat să vină să o împărtăşească. S-a întors anul următor, a împărtăşit-o şi în aceeaşi zi a adormit în Domnul, potrivit mesajului pe care l-a scrijelit alături de trupul ei mort.

Dintr-o păcătoasă împietrită la inimă, Cuvioasa Maria a devenit izvor de nădejde şi pocăinţă, pildă pentru mulţime de suflete care suspină din pricina greutăţii păcatelor lor.

Biserica noastră a aşezat pomenirea ei în ultima săptămână a Postului, ca să ne încurajeze pe cei care nu purtăm de grijă de cele ale mântuirii noastre, propovăduind că până şi în ultima clipă pocăinţa ne poate aduce aproape de Dumnezeu.

Pornind de la viaţa Cuvioasei Maria, să spunem câteva gânduri despre pocăinţă. S-au rostit şi s-au scris multe definiţii ale pocăinţei.

Scrie Sfântul Ioan Sinaitul, autorul Scării: ”Pocăinţa este har care înnoieşte şi primeneşte botezul pe care l-am întinat prin păcate” şi continuă: ”Cel care doreşte să arate faţă de Dumnezeu adevărată pocăinţă trebuie să cumpere şi să moştenească fericita smerenie” şi mai departe spune: ”Din nădejde se naşte pocăinţa, pentru că acela care nădăjduieşte primeşte iertare de la Dumnezeu, se pocăieşte şi se îndreaptă” şi continuă cu pilde de oameni care s-au pocăit şi care, probabil, pentru urechile noastre ar părea exagerate şi extreme.

Noi, azi, prin ”pocăinţă” înţelegem ”regret”. Regretul pentru faptele noastre, pentru greşelile noastre nu este pocăinţă în sensul duhovnicesc pe care Biserica îl dă cuvântului ”pocăinţă”. Termenul ”pocăinţă” în Biserica noastră desemnează întoarcerea noastră, întoarcerea minţii noastre la Dumnezeu.

Regretul pentru greşelile noastre, de obicei, se manifestă prin încercarea de a ne restabili imaginea, în noi înşine şi înaintea celor din jurul nostru. Mă mânii pe cineva, îi vorbesc urât şi apoi regret, pentru că mi s-a stricat imaginea în faţa semenului meu, dar şi faţă de mine însumi. ”Cum am căzut şi m-am expus într-o asemenea măsură? Ce va spune despre mine acest om faţă de care m-am purtat astfel?”. Egoismul nostru nu suportă această vădire a ego-ului şi încercăm prin regret, fie cerând iertare, fie în oricare alt mod să restabilim imaginea noastră.

Un credincios care înţelege că faptul de a fi jignit pe aproapele este un păcat, probabil va merge să se spovedească. Şi ne spovedim nu doar pentru cuvinte necuviincioase, ci şi pentru orice altceva socotim că este păcat. De multe ori, după ce am simţit păcatul şi cu smerenie am cerut iertarea de la Dumnezeu şi lăsarea păcatelor din partea Bisericii, ne liniştim şi ne continuăm viaţa slăvind pe Dumnezeu.

Alte ori mergem însă, ne spovedim, cerem iertarea şi lăsarea păcatelor noastre şi în lăuntrul nostru nu ne liniştim. Acest lucru se întâmplă din diferite motive. Un motiv este că nu ne pocăim cu adevărat, ci doar regretăm greşelile noastre şi mergem la duhovnic, ca să le spunem şi să ne îndreptăţim într-un anume fel. După cum spune în Vechiul Testament: ”spune-ţi păcatele, ca să te îndreptăţeşti”. În Biserică nu mergem, ca să ne îndreptăţim. Îndreptăţirea este o nevoie a ego-ului nostru şi Hristos a venit ca să ne facă să ne depăşim sinele şi să trăim cu dragoste ca un singur trup în Biserică, avându-L cap pe Hristos.

Mulţi încercăm să trăim în Biserică, nu pentru că într-adevăr credem că în comunitate prin relaţia noastră în Hristos cu ceilalţi credincioşi ne mântuim, ci pentru că fiecare dintre noi se mântuieşte în mod formal, individual, urmând anumite porunci, anumite canoane ale Sfinţilor Părinţi. Şi nu doar că nu se mântuieşte, dar, aşa cum spune un profesor contemporan: ”Adesea omul aderă la formă şi pierde esenţa”. ”Se blindează cu certitudini obiective care vin să îi sprijine incertitudinea personală”. ”Se împovărează cu moralisme pentru a-şi acoperi neliniştile existenţiale”. ”Se amăgeşte pe sine prin vanitatea lăuntrică cum că ar apăra cele sfinte şi cuvioase sau chiar pe Însuşi Dumnezeu”.

Ca individ, nimeni nu se mântuieşte: mântuirea, desăvârşirea stă în coexistenţă, în iertare – termenul grecesc este συν-χωρώ, ”a avea loc împreună cu celălalt, a face loc celuilalt” – în Trupul Domnului nostru, în Biserică.

Tainele nu sunt medicamente magice pe care le poate lua oricine şi nu se poate vindeca oricine, dacă nu este mădular al trupului Bisericii.

Poate semnul Cinstitei Cruci, uleiul de la candela unui Sfânt, rugăciunea unui preot, să vindece de boală şi pe cineva care nu este mădular al Bisericii, care poate nici botezat nu este – am destule astfel de exemple – dar acestea nu mântuiesc sufletele, dacă omul nu crede şi nu se face creştin. Creştini ne numim toţi, dar e nevoie şi de alte lucruri, dincolo de botezul pruncilor şi de menţiunea ”creştin ortodox” din actele noastre de identitate.

Avem şi alte cazuri de oameni, care deşi se pocăiesc, se smeresc la măsura lor, se spovedesc curat, cred în iertarea păcatelor pe care le-o dă Biserica şi, cu toate acestea, rămân plini de vinovăţii şi fără pace.

E nevoie ca în acest punct să spunem că una este mustrarea de conştiinţă, care este foarte firească şi este mântuitoare, ca omul să îşi poată conştientiza greşelile, păcatele sale şi să se pocăiască, şi alta sunt vinovăţiile care ne înnegresc sufletul.

Din moment ce credem în Dumnezeu, în iertarea păcatelor pe care ne-o acordă prin taine în Biserica noastră, va trebui din nou să ne depăşim sinele şi să încercăm să ne iertăm pe noi înşine cel puţin pentru aceea că credem că Dumnezeu prin pocăinţă şi spovedanie ne-a iertat.

Am vorbit nu demult cu un anume teolog care mi-a spus că faptul de a-şi ierta cineva sinele, crezând că Dumnezeu prin Taine l-a iertat, deşi acest lucru l-a citit şi l-a predicat el însuşi de multe ori, asupra lui însuşi nu a putut să îl aplice. De aceea nu încetează să îl hărţuiască vinovăţiile pentru un anume păcat personal. Asta pentru că ne lipseşte credinţa, egoismul nostru o sufocă şi suntem nefericiţi.

Pocăinţa constă într-o schimbare în centrul dorinţei. Cel care se pocăieşte doreşte altceva, ceva care îl face alt om. Patimile şi neputinţele noastre ne vor însoţi până la mormânt, dar omul care are pocăinţă poate să cadă, însă inima lui nu este predată păcatului aşa cum era înainte de schimbarea care a avut loc în el prin pocăinţă. Pocăinţa devine mod de viaţă, nu este un simplu regret. Dacă pocăinţa ar fi însemnat regret, ar fi umplut permanent de nelinişte feluritele noastre încălcări ale dumnezeieştii legi şi păcate, şi astfel acest regret ar fi fost de fapt păcat, iar nu pocăinţă.

Cred că rodul pocăinţei este pacea pe care o simte omul în oceanul de iubire al lui Dumnezeu. Iar cel care nu dobândeşte pacea şi nu simte că se îndulceşte sufletul lui de dragostea lui Dumnezeu, Care ne primeşte pe toţi la fel, fie păcătoşi, fie drepţi, deci, acela care nu dobândeşte pacea regretă şi încearcă prin anumite atitudini egoiste să se îndreptăţească pe sine.

Acum, puţine gânduri despre spovedanie. Spovedania, la fel ca întreaga noastră viaţă, are nevoie de simplitate. Uneori, când ne spovedim, începem să spunem amănunte despre păcatele noastre, fie pentru a le înfrumuseţa în urechile duhovnicului, fie pentru a înlătura vinovăţiile pe care le simţim din pricina lor, şi mai vorbim, chipurile!, despre spovedanie curată. Spovedania curată înseamnă să ne spunem păcatele fără să le ascundem, fără viclenie. Amănuntele, nici duhovnicul nu are chef să le asculte – în afară de cazul când el însuşi cere amănunte prin anumite întrebări.

Îmi spunea Părintele Efrem Katunakiotul că a încetat să mai spovedească mireni, pentru că el a venit la isihie ca să-şi curăţească mintea şi nu avea nevoie să audă cele ce îi spuneau mirenii cu amănunte care îi întinau mintea. Dacă acest gigant duhovnicesc vedea la el această primejdie, cu cât mai mult ne primejduim noi, care suntem nişte furnici în ale duhovniciei.

Alţii, pe de altă parte, vor să îşi exagereze păcatele, crezând că în felul acesta dau valoare sinelui lor, chiar şi în chip negativ, şi mulţi, pentru că au tendinţe masochiste, cer şi canoane grele de la duhovnici.

Canonul nu este o pedeapsă pentru păcatele noastre, ci o pedagogie, ca să simţim că ne aflăm pe un drum greşit şi să ne reîntoarcem la drumul lui Dumnezeu. Îl vedem pe Sfântul Vasilie cel Mare că pentru un anume păcat dă un canon de 15 ani oprire de la Dumnezeiasca Împărtăşanie şi pentru acelaşi păcat, câţiva ani mai târziu, Sfântul Ioan Postitorul dă un canon de doi ani şi câteva îngenunchieri şi post. Sfânt şi unul şi celălalt, şi vedem că Biserica noastră, Sfinţii noştri, trăind în harul lui Dumnezeu, sunt luminaţi şi rânduiesc lucrurile după situaţiile în care se află societatea. Sfintele Canoane sunt insuflate de Sfântul Duh, dar toate au caracter istoric, pentru că Biserica noastră este vie, nu este o fosilă istorică moartă.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune despre deosebirea dintre Sfântul Vasilie şi Sfântul Ioan Postitorul că în epoca Sfântului Vasilie exista o credinţă puternică, dragoste de Hristos, iar un credincios care primea canon ca 15 ani să stea fără Dumnezeiasca Împărtăşanie dobândea un dor tot mai mare de Hristos şi toată viaţa lui era îndreptată către clipa în care ar fi devenit vrednic să se împărtăşească. În epoca Sfântului Ioan Postitorul – 300 de ani mai târziu – evlavia scăzuse, dragostea de Hristos se împuţinase şi indiferenţa faţă de viaţa duhovnicească crescuse. Ca să aprindă dorul după Hristos, Sfântul Ioan dă un alt canon.

Această iconomie putem şi se impune să o folosim şi astăzi. Biserica este vie în Duhul Sfânt, avem Pidalionul – Sfintele Canoane ale Sfinţilor Părinţi – dar cheia este în mâinile duhovnicului pe care Biserica îl rânduieşte spre această slujire. Vedeţi, numai noi, grecii, avem doar anumiţi preoţi care săvârşesc cu binecuvântarea Episcopului Taina Spovedaniei. La alte popoare ortodoxe spovedesc toţi preoţii. Acolo lucrurile sunt mai formale, pentru că aşa se potriveşte acelor popoare. Noi cu greu putem fi satisfăcuţi de forme, suntem mai greu de guvernat, mai nesupuşi.

Spunea un Sfânt Părinte Duhovnicesc – acum trecut la Domnul –, de la Ierusalim: ”Părinţele, acum lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai trebuie să dăm canon să nu se împărtăşească poporul, ci trebuie să le dăm canon să se împărtăşească. Este singurul lucru care ne uneşte cu Dumnezeu. Toţi suntem căldicei. Viaţa noastră nu mai este în multe privinţe creştinească, ne lipsesc pildele de viaţă, ne îndepărtează de Dumnezeu vorbele lumeşti, toate ne îndepărtează, şi doar prin Dumnezeiasca Împărtăşanie poate un creştin să simtă că Dumnezeu îl iubeşte şi se pogoară Hristosul nostru să îi dea Trupul şi Sângele Lui, să i se dea spre mâncare şi băutură.

Mi-a spus un compatriot de-al nostru – cunoscut multora dintre noi, un profesor al vostru – cu puţine luni înainte de a muri, când a venit în Sfântul Munte: ”Părinte, cine este acela care poate să împiedice un creştin care crede că în Sfântul Potir al Dumnezeieştii Liturghii este Trupul şi Sângele Hristosului nostru, cine poate deci, să îl împiedice să se împărtăşească?”.

Creştin nu este doar acela care se botează. Creştin este acela care participă la Dumnezeieştile Taine ale Bisericii noastre. Prin Botez devii un potenţial creştin; prin celelalte Taine şi mai ales prin Dumnezeiasca Împărtăşanie devii creştin în mod real.

O problemă – care a apărut în ultimii ani prin editarea cărţilor patristice monahale, prin posibilitatea de a vizita Sfântul Munte şi alte mănăstiri şi, mai cu seamă, prin ieşirea frecventă a ieromonahilor din Sfântul Munte – este confuzia dintre spovedanie şi îndrumarea duhovnicească. Monahul are posibilitatea să îşi dezvăluie gândurile către Stareţul care îl îndrumă, pentru a-şi tăia voia şi a înainta pe drumul desăvârşirii monahale. Pentru mireni nu există o asemenea nevoie şi posibilitate. Mulţi dintre noi, monahii, credem că vă vom putea pune şi pe dumneavoastră, mirenii, în aceleaşi tipare. Practic, este greu, dacă nu chiar imposibil pentru mulţi. Noi, se presupune, trăim în isihie, nestingheriţi de grijile vieţii şi privim către mântuirea noastră. Dumneavoastră aveţi atâtea griji, faţă de soţi, de copii, probleme economice şi sociale, şi atâtea altele, încât, dacă acolo vă luptaţi aşa cum trebuie, Dumnezeu vă sfinţeşte. Lupta de bază în lume este alcătuirea unei familii corecte, după Dumnezeu.

Şi căutăm să găsim un Stareţ luminat. Scria un egumen despre aceşti căutători de Sfinţi, care vizitează Sfântul Munte: ”Trăind în Sfântul Munte destui ani, am constatat de multe ori dispoziţia vizitatorilor şi a pelerinilor de a întâlni o persoană luminată, ţintind de fapt să întâlnească un soi de vrăjitor sau măcar un făcător-de-minuni sau unul cu harisma străvederii sau a înainte-vederii, limitând sau mai degrabă desconsiderând şi făcând de prisos sfinţenia în Hristos”. Prin cercetarea şi relaţia aceasta se pare că nu aspirăm atât la curăţirea patimilor noastre, cât râvnim să ne satisfacem curiozitatea egoistă, iar dacă nu reuşim, începem să ne îndoim de posibilitatea existenţei astăzi a Sfinţilor şi e posibil să cădem chiar în blasfemia împotriva Duhului Sfânt, afirmând că azi s-au pierdut Sfinţii, ca şi cum sfinţenia s-ar expune pe tarabă sau ar suna la uşă – după cum spunea un monah. Iar Părintele Efrem Katunakiotul zicea: ”Vai de Sfântul căruia i-a ajuns faima până la Atena” sau, alt cuvânt, ”Prin blestemul lui Dumnezeu şi binecuvântarea diavolului s-a răspândit vestea că aş fi Sfânt”, vorbind despre sine.

Astăzi, mai presus de toate funcţionează marketingul. Se face reclamă cuiva de către diverşi din anumite interese, iar respectivului guru-duhovnic îi place asta şi atunci vai de fanii lui. Cea mai importantă armă a acestor îndrumători este terorizarea cu iadul, în cazul în care nu li se face ascultare, sau cu boli care vor veni peste rudele lor, până la ameninţări că nu va mai veni să bea cafea în casa celor neascultători, lucru care îi va scădea în ochii lumii.

Bună este îndrumarea duhovnicească pe care o lucrează oamenii serioşi; dar ceea ce ne este trebuinţă este pocăinţa şi spovedania.

Îmi spunea episcopul nostru – aici de faţă – că, după ce a fost hirotesit preot duhovnic de către episcopul precedent – fie-i ţărâna uşoară! – şi-a pregătit un loc special în birou pentru spovedanie. Şi în timp ce şi-l pregătea, îl vede preotul împreună-slujitor cu el – bătrân şi plin de experienţă – şi îl felicită pentru zelul lui. După ce a terminat procedura şi şi-a pregătit biroul, plin de bucurie i l-a arătat protosinghelului. Atunci îi spune bătrânul: ”Aşadar, fiul meu Antim, acum mergi şi găseşte o strană mărginaşă în biserica Sfântului Nicolae şi acolo să spovedeşti. Eşti încă tânăr şi fără experienţă. În strană şi stând în picioare nu e cu putinţă să te lungeşti la vorbă şi să spui vorbe deşarte care cu uşurinţă se pot spune în fotoliile comode ale biroului”.

Probabil că ne amintim cei mai mulţi dintre noi şi de Părintele Skávdis, care făcea cu adevărat lucrare pastorală. Pe atunci era mică societatea din Alexandroúpoli, cei mai mulţi se cunoşteau între ei şi problemele, mai mult sau mai puţin, erau cunoscute. Mergea pe drum, îi vedea pe oamenii care aveau ceva să îi spună şi pe loc asculta spovedania lor, îi însemna cu semnul crucii şi odihnea sufletele tulburate. Îl vedeai la autogară, la cafenele, făcându-şi treaba fără zgomot. Dumnezeu să odihnească sufletul lui, s-a apropiat de 100 de ani. Atunci, pe acela care mergea să se spovedească în biserică îl bârfeau ca ar fi făcut vreo fărădelege şi nu vrea să fie dat în vileag. Alte vremuri pe atunci.

Mi-a spus un părinte din Grecia, care slujea la o parohie mare. Avea cinci părinţi duhovnici care spovedeau pe rând. Cei care ieşeau de sub epitrahilul unuia dintre preoţi plecau cu pace şi bucuroşi, altfel decât se întâmpla la ceilalţi duhovnici. L-au întrebat aşadar ceilalţi pe părintele, ce le spune de pleacă aşa împăcaţi şi bucuroşi, iar el le-a răspuns: ”Încerc să îi ascult pe oamenii care vin ca să-şi lase greutăţile sufletului fără să spun multe cuvinte şi întrebări despre subiecte pe care ei înşişi nu le pomenesc. Oamenii au nevoie să îi ascultăm, iar nu să le dăm «sfaturi înţelepte»”.

Căutând să găsim un Stareţ cu harisme etc., de multe ori Îl pierdem pe Dumnezeu. Ne odihnim cu relaţia sentimentală care de obicei se creează cu acesta şi considerăm că nu mai avem nevoie să ne adresăm lui Dumnezeu Însuşi pentru mântuirea noastră, pentru că ne acoperă rasele şi epitrahilul lui Gheronda. Modă care ne-a venit din exterior prin diferiţii guru care circulă.

Am zis că pocăinţa, schimbarea cârmei, ne conduce la marea Taină a Împărtăşirii de Trupul şi Sângele lui Hristos, la a mânca ”spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică”.

De ce altceva are nevoie creştinul? Lăsarea păcatelor şi viaţa veşnică. Nu a venit Hristos în lume ca să se facă om, ca să sfinţească firea creaturii sale, a omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi a căzut din adevărata viaţă a Raiului, ca să sfinţească această fire a noastră distrusă de păcat? Nu a venit ca să propovăduiască o învăţătură morală precum toţi întemeietorii de religii. A venit ca să ne arate că avem posibilitatea să înviem aşa cum a înviat El Însuşi şi să ne ia lângă El pentru veşnicie.

M-a întrebat cineva dacă cred în teoria reîncarnării care multora le convine de minune, căci vor să dea minţii lor şi altă posibilitate pentru liniştirea conştiinţei lor tulburate. I-am răspuns categoric NU, pentru că eu cred că acest trup pe care îl am acum va învia, ca să se unească cu sufletul meu, pentru a fi judecat la a Doua Venire. Ei spun că sufletul pleacă dintr-un trup şi intră în altul până se va desăvârşi. Biserica noastră crede că acest trup, unic pentru fiecare dintre noi, va învia.

Aşadar, acest trup se sfinţeşte prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu şi prin primirea şi mâncarea Însuşi Trupului şi Sângelui lui Hristos în chipul pâinii şi a vinului, pentru că este greu să ne ofere preotul slujitor carne şi sânge. Şi avem destule situaţii minunate de preschimbare văzută, în Sfântul Potir, a pâinii şi a vinului în carne şi sânge.

Din păcate, cel mai mare război al diavolului în Biserica noastră stă în greutăţile pe care ni le creează ca să nu participăm frecvent la Potirul Vieţii. Fie din neglijenţă, fie din pricina vinovăţiilor pe care le simţim pentru viaţa pe care o ducem, fie din teamă exagerată faţă de sfinţenia Tainei, rămânem departe de Viaţă. ”Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu în Mine rămâne şi eu în el”.

Şi participarea la Taină ne curăţeşte, ne sfinţeşte, ne taie din robia cugetelor pământeşti şi ne îndreaptă către Cer, iar pregătirea pentru Dumnezeiasca Împărtăşire ne trezeşte din letargia moliciunii pe care o trăim prin legarea pătimaşă de această lume.

Primejdios este să ne apropiem de Taină cu nepăsare şi desconsiderare. Şi cel mai de important dintre toate este să nu avem ceva care să ne împovăreze conştiinţa, să fi iertat pe ceilalţi şi să fi cerut iertare celor din jurul nostru, să îngăduim şi să înaintăm în dragoste. Faptul de a ierta este cel mai greu, dar şi cel mai uşor, dacă ne depăşim egoismul.

Să amintim şi o pildă din viaţa Sfântului Macarie Egipteanul. Era cineva în Egipt, în vremea Sfântului Macarie, care o poftea pe femeia vecinului. Şi pentru că nu a reuşit să o aibă în alt chip, s-a dus la un vrăjitor. Iar acesta, prin tot felul de vrăji cu împreună-lucrarea satanei, a preschimbat femeia în iapă. Plângând, soţul, i-a pus un căpăstru şi a dus-o în pustie la Sfântul Macarie. Toţi o vedeau ca iapă, câtă vreme omul lui Dumnezeu o vedeau normal, ca femeie; el a stropit-o cu aghiazmă şi a preschimbat-o din nou, şi pentru ochii celorlalţi, în om obişnuit. Şi atunci a spus Sfântul: ”Ţi s-a întâmplat aceasta prin lucrarea diavolului, pentru că nu ai participat la slujbele Bisericii şi pentru că de cinci săptămâni nu te-ai mai împărtăşit”.

Dumnezeiasca Împărtăşanie este cea care ne blindează împotriva lucrărilor celui viclean. Să ţinem seama că de trei lucruri se teme diavolul: de botez, de Cinstita Cruce şi de Dumnezeiasca Împărtăşanie. În mod normal, toţi creştinii trebuie să se împărtăşească cu Preacuratele Taine la fiecare Dumnezeiască Liturghie.

Cuvioasa Maria ne-a învăţat că sihăstria, pustia, râul Iordan, nu doar că nu au stins setea aşteptării lui Hristos, ci au înteţit-o. Ea cere să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, ca şi cum izbânzile ascetice nu ar fi însemnat nimic. Nu au ţinut-o în pustie biruinţele din viaţa de nevoinţă, căci nu le-a dobândit în chip magic, prin simpla şedere în pustie. Au rodit, pentru că le-a aprins şi le-a hrănit aşteptarea Domnului Care vine. Întreaga ei fiinţă ardea de dorul după Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. El este Cel Care le-a desăvârşit pe toate şi din această aşteptare a Lui s-au născut toate.

Chintesenţa luptei noastre stă în îndemnul Bisericii care se face auzit la toate slujbele: ”pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, iar împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Hristosului nostru, să ne învrednicim mai adevărat a fi părtaşi şi Sfântă Învierea Lui.

Amin!

Sursa: Omilie la Duminica a V-a a Postului Mare (a Sfintei Maria Egipteanca), 10 aprilie 2011, Catedrala mitropolitană a Sfântului Nicolae din Alexandroúpolis