Incinerarea morţilor

30 March 2013

Mitropolitul de Mesogaía şi Lavreotikí, kir Nikólaos,
Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei

Preafericite,

Preasfinţiţi arhierei,

În primul rând aş dori să mulţumesc Sfântului Sinod pentru cinstea pe care mi-o oferă de a susţine această cuvântare în prezenta întrunire a ierarhiei Bisericii Greciei. Este o cinste, dar şi o responsabilitate, posibilitatea de a-mi exprima cuvântul în faţa organului sinodal suprem al Preasfintei noastre Biserici şi de a-mi înfăţişa gândurile într-un moment atât de critic pentru mersul umanităţii şi pentru mărturia Bisericii, şi anume asupra unei teme care pare să concentreze, pe de o parte, expresia practică a credinţei şi a evlaviei creştine, iar, pe de alta, dispreţuirea în fapt a sacralităţii trupului uman şi a omului plăsmuit după chipul lui Dumnezeu, aşa cum este ea astăzi manifestată de gândirea antidialectică secularizată contemporană, prin intermediul raţionamentului şi al îndoielii, numite „metodice”.

assets_LARGE_t_420_9683677

A. Descrierea problemei azi

După eforturi de ani de zile, pe data de 1 martie 2006, Guvernul Elen a acceptat amendamentul a 10 parlamentari din diverse partide, care acordă posibilitatea de incinerare postumă a morţilor în Grecia (articolul 35, FEK 57, fascicolul A, 15.3.2006), cu premisa ca acest act să fie compatibil cu convingerile religioase ale respectivilor.

În martie anul trecut a fost emis şi Decretul Prezidenţial nr. 31/2009 (FEK 49/Α` /23.3.2009) care cuprinde ”premisele amenajării Centrelor de Incinerare a Morţilor”, precum şi ”condiţiile, controlul funcţionării acestora şi anumite premise particulare”, administrarea cenuşii etc.

După puţine luni, în iulie anul trecut, s-a semnat decizia ministerială comună cu amendamente în acest sens (Y.Α. oik. 141270/2009, FEK 1411/Β`/15.7.2009).

După toate acestea, posibilitatea incinerării morţilor în ţara noastră a fost deja confirmată instituţional, iar drumul către amenajarea primelor crematorii a fost deschis. În ciuda faptului că aplicarea legii presupune compatibilitatea convingerilor religioase, foarte curând, Biserica noastră se va confrunta cu această problemă în practică şi ne vor preocupa diverse întrebări şi dileme pe această temă. În acest sens, interesul Sfântului Sinod pentru această problematică este şi actual, şi justificat, şi cât se poate de rezonabil.

B. Istoricul problemei în Grecia

În Grecia contemporană, această problemă a apărut pentru prima oară în anul 1943 prin încercarea de înfiinţare a unei ”Societăţi pentru răspândirea procedurii de incinerare a morţilor”, care însă a eşuat datorită respingerii cererii respective de către Curtea din Atena. După alţi trei ani ”Societatea Ştiinţifică pentru studiul diferitelor sisteme de tratare a morţilor”. La scurt timp după aceasta, faimosul muzician Dimitris Mitrópoulos a cerut să-i fie ars trupul după moarte, lucru care a provocat o mare tulburare, a condus la publicarea cărţii medicului Dimitrios Theodorídos care promovează această idee, intitulată ”Arderea morţilor” şi, în cele din urmă, la discutarea temei de către Sinodul Permanent al Bisericii Greciei în cel de-al 106-lea mandat al acestuia, şi anume în anul 1961.

Rezumatul tuturor acestora este prezentat în foarte interesantul studiu al Mitropolitului Kithírelor, Meletie Galanopoúlos, publicat în anul următor sub titlul: ”De ce îngropare, iar nu incinerare a morţilor?”.

C. Pretexte şi argumente

Având la bază şi stimulii negativi pe care îi provoacă realitatea respingătoare a priveghiului şi a îngropării, argumentele pe care diferiţi politicieni, filosofi şi artişti le aduc în susţinerea incinerării morţilor sunt în principiu următoarele:

a. Lipsa spaţiului

Primul argument este lipsa spaţiului. Acest lucru este valabil mai ales pentru Atena şi pentru marile oraşe. Un oraş uriaş, cu o populaţie disproporţionată în raport cu întinderea oraşului este firesc să dispună de cimitire cu suprafeţe limitate pentru a găzdui un număr ridicat de morţi. Când şi când au fost propuse soluţii mai mult sau mai puţin practice, în legătură cu mormintele familiale sau descongestionarea cimitirelor prin mutarea acestora în provincie, unde acest lucru este posibil.

Argumentul că nu avem spaţiu în cimitirele noastre sau spaţii pentru cimitire este aparent justificat, în esenţă însă constituie doar un pretext. După cum în foarte aglomerata Atenă este nevoie să se creeze spaţii de parcări, de agrement, stadioane, mall-uri etc., la fel se poate adopta şi dispoziţia adecvată în găsirea spaţiilor pentru înmormântarea celor morţi. Dragostea şi respectul creează şi spaţiu, şi condiţii.

În realitate ardem un trup nu pentru că nu vrem ca acesta să trăiască veşnic, ci pentru că noi nu vrem să trăim veşnic. Existenţa fizică, fie şi aceea a oaselor, chiar dacă nu le vedem, aminteşte de continuitatea noastră, trimite la veşnicie. Societăţile noastre contemporane cu veşnicia au o problemă, nu cu spaţiul; cu Dumnezeu, nu cu mortul.

În ţările mahomedane, unde este interzisă dezgroparea sau îngroparea pe mai multe niveluri, unde populaţiile sunt dense şi în creştere, iar morţii mult mai mulţi, cum de au loc cimitirele?

Criteriul lipsei de spaţiu este legat şi de acela al lipsei de timp. Nu există timp pentru priveghi. Acesta este următorul pas, şi este mai logic. Nu apucăm. Cerem scurtarea priveghiului. Biserica însă totdeauna va prefera ca mortul să înnopteze acasă, să se facă priveghiul în parohie şi să îngroape mortul în cimitir.

b. Motive de igienă, evitarea microbilor

Un al doilea motiv care se face adesea auzit şi potrivit căruia se impune arderea morţilor este cel legat de igienă. Dar, ce ironie! Într-o epocă în care, cu totul nejustificat şi din mii de cauze, ecosistemul din care este alcătuit întregul biosferei pământeşti a fost extrem de poluat, pe care într-o mai mare măsură îl folosim pentru aruncarea deşeurilor, decât pentru producţie, iar tehnologia reziduurilor o concurează pe aceea a produselor, este cu adevărat o ipocrizie – câtă vreme am distrus în jurul nostru mai tot ce se vede şi trăieşte – este o ipocrizie zic, să afirmăm acum că suntem ameninţaţi de microbii morţilor, care nici nu se văd, nici nu ne ameninţă fizic; există doar în minţile nihiliştilor contemporani. Poluarea o creează viii, nu morţii.

Dacă cimitirele constituie focare de infecţie, mai bine să rămână aşa cum sunt decât să li se atribuie oricare altă utilizare, dat fiind faptul că, vezi Doamne!, sunt infestate de microbi.

c. Drept uman. Legalizare a eutanasiei?

Un argument puternic pe care unii îl prezintă în favoarea arderii îl constituie aşa-numitele drepturi individuale, şi anume dreptul la autodeterminare. Arderea morţilor însă nu este un drept individual al omului mort; păstrarea trupului constituie o îndatorire socială de respect şi supravieţuire a persoanei respectivului. Este cu neputinţă ca voinţa cuiva – care să fie invocată şi ca drept individual – să intre în contradicţie cu nevoia de respect a întregului societăţii – dacă, desigur, mai există aşa ceva. Nu poate fi dreptul cuiva să… fie ars de alţii! Problema nu este dacă cineva vrea să fie ars, ci dacă societatea va accepta să îl ardă. Arderea morţilor este o problemă pentru cel care o execută, nu pentru cel care o suportă.

Bunul social ca valoare este superior oricărei opţiuni individuale. Dacă îngroparea constituie o valoare, atunci arderea nu poate fi un drept individual. Dacă, iarăşi, dorinţa unuia de a fi ars precumpăneşte asupra nevoii societăţii de respectare a trupului mort, atunci acelaşi argument nu ar putea aduce în avanscenă, din altă optică, tema eutanasiei? Dacă societatea are obligaţia de a arde pe oricine o doreşte, atunci va fi tot o obligaţie şi facilitarea morţii celui care o doreşte. Obligaţia de ardere a morţilor cu justificarea dreptului individual va face din eutanasie o obligaţie socială care se impune.

În plus, din punct de vedere bisericesc, aşa cum susţine într-un articol al său Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Messiniei, kir Hrisostom, ”trupul fiecărui credincios aparţine şi celorlalţi membri ai Bisericii, aşadar, soarta unui trup după moarte nu priveşte doar dorinţa mortului, ci este o chestiune care interesează pe toţi membrii pliromei bisericeşti”.

Împotriva incinerării prezintă argumente juridice Serviciul Medico-legal, susţinând că nu doreşte să piardă date care ajută la elucidarea crimelor săvârşite.

d. Caracterul respingător al morţii

Îngroparea constituie incontestabil o imagine foarte dureroasă din punct de vedere emoţional. Vezi persoana apropiată zăcând fără răsuflare, fără viaţă, coborând pe ultimul drum, fără cale de întoarcere, în măruntaiele pământului. Nu vei revedea chipul drag. Deja a început procesul de descompunere. Ispita de a evita această experienţă nu este de trecut cu vederea. Mentalitatea ”de struţ” a epocii noastre ne face să preferăm a ignora sau a nu ne confrunta cu realitatea, decât a vedea adevărul în faţă. Omul preferă să vadă o cutiuţă, decât să se confrunte cu un cadavru. Prima, cutia cu cenuşă, nu este decât un obiect, câtă vreme trupul este un subiect mort. Văzându-l pe primul, uiţi persoana. Avându-l înaintea ochilor pe cel de-al doilea, îţi aminteşti persoana, te gândeşti la moartea acesteia şi simţi şi tu ameninţarea morţii. Iar acest lucru doare.

newego_LARGE_t_1101_53687839

D. Cauzele mai profunde ale cererii de incinerare

Dincolo însă de diferitele pretexte, există cauze mai adânci ale opţiunii insistente pentru arderea morţilor:

a. Modul de viaţă nihilist

Societatea, prin arderea morţilor îşi contrasemnează nihilismul. O societate care nu suportă omul nici în boala lui, nici în slăbiciune, nici în moarte, o societate care îşi arde morţii, o societate care distruge şi amintirea vieţii şi pomenirea membrilor ei – rămăşiţele trupeşti –, o societate care face ca începutul omului să fie artificial şi opţional, iar sfârşitul lui irevocabil şi definitiv, o societate care refuză suflul veşniciei şi se ghetto-izează în atmosfera sufocantă a efemerului, ce relaţie poate avea această societate cu viaţa? Până şi ateii păstrau amintirea „dumnezeilor” lor pământeşti prin îmbălsămări ale trupurilor acestora (cazul lui Lenin) sau, acolo unde acest lucru nu era posibil, prin făurirea unor statui şi a altor asemuiri cu persoana.

Se pare că rezultatul umanismului fără de Dumnezeu, a culturii fără valori şi a nihilismului fără scop – rezultatul confuziei atee este dispariţia omului, arderea până şi a ultimelor lui rămăşite. Arderea morţilor conduce la arderea demnităţii umane.

b. Dorinţa desacralizării societăţii

Reluarea întregii acestei teme ascunde şi o încercare de provocare a Bisericii şi de omorâre treptată a simţului credinţei. Noţiunea de veşnicie este îndepărtată tot mai mult de experienţa vieţii noastre. Orice lucru care o aminteşte şi care o întăreşte discret devine treptat nedorit în acceptarea lui şi deranjant în practica lui.

Îngroparea are o ceremonie cu o putere vădit mai mare decât incinerarea. Încercarea de introducere a incinerării va conduce la o alterare abruptă în moravurile sociale şi propune imagini, reprezentări şi o logică absolut străine de cele dominante în spaţiul nostru elen. Acest nou scenariu atentează la monopolul imaginii bisericeşti şi metafizice a priveghiului, pentru că îngroparea este mai mult o taină, câtă vreme incinerarea este o simplă ceremonie sau procedură.

Recent s-a publicat un articol al lui Hrístos Yannarás cu titlul ”De ce această furie antimetafizică?”, în care se afirmă că toată această mentalitate modernistă a ultimilor ani din spaţiul nostru, în esenţă loveşte cultura şi tradiţia noastră cu un instrument şi o logică cu totul străine de identitatea noastră. Constituie ”o monomanie antimetafizică care ne complexează” şi care se sprijină pe o ”nesiguranţă psihologică chinuitoare”. Şi nu numai.

c. Ponderea concepţiei utilitariste în dauna respectului şi a valorilor

Practica şi concepţia utilitaristă au ajuns să precumpănească în viaţa noastră şi ne-au arătat că în inima noastră a slăbit serios dimensiunea duhovnicească şi întemeiată pe experienţă a faptului de viaţă. Ceea ce este adevărat şi frumos a ajuns să fie subordonat goliciunii şi durităţii practicii raţionaliste. Toate se fac la repezeală şi formal. Dar orice fapt lipsit de răbdare, nu are nici profunzime, nici durată. Nici rădăcini, nici veşnicie. Noi cântăm ”Veşnica pomenire”, dar în acelaşi timp pomenirea pe care o acordăm celui plecat este limitată, pentru că încercăm să îl uităm.

Adesea se face auzit argumentul în aparenţă logic că, de vreme ce Biserica săvârşeşte fără nici o greutate sau reţinere slujba pentru cineva care a fost carbonizat în urma unui accident, de ce să nu accepte incinerarea cuiva care de bună voie alege aceasta? Răspunsul este că una este să se ardă cineva într-un accident, şi alta să ardem noi pe cineva. Primul caz este un accident tragic. Al doilea este o nejustificată cruzime.

Există o situaţie în care Biserica îşi exprimă respectul prin ardere. Când se învechesc anumite veşminte bisericeşti sau când există icoane distruse, însăşi Biserica – deşi consideră o lipsă de evlavie arderea icoanelor bune, pentru că acelaşi lucru făceau şi iconomahii – le arde pentru a le proteja de profanare.

În sfârşit, nu sunt puţini aceia care invocă şi motive economice în favoarea incinerării, indiferent dacă acest argument nu pare să stea în picioare, obiectiv vorbind. Dar numai şi simplul fapt al reducerii temei morţii şi a trupului mortului la logica economică, ce altceva arată decât că valorile şi ideile sunt sacrificate în societăţile noastre în favoarea utilului şi a profitului?

d. Greşeli şi erori ale vieţii şi practicii bisericeşti

În acest punct, merită să se facă referire şi la lipsa de evlavie care adesea este manifestată de noi, clericii. Viaţa noastră nu doar că e departe de cuvântul nostru, dar uneori dezminte însăşi credinţa şi teologia noastră. Pentru situaţia care domneşte în cimitire suntem incontestabil responsabili şi noi. Şi purtarea noastră, şi absenţa esteticii bisericeşti, şi cuvântul nostru aspru au ca urmare, în loc să lucreze spre mângâiere şi întărire, să ducă la accentuarea durerii şi la slăbirea credinţei. În cel mai bun caz, am supus rugăciunea pretenţiilor psihologiei lumeşti şi am degenerat taina morţii într-o ceremonie pe care am distrus-o.

De asemenea, nu păstorim corect, nici nu catehizăm poporul prin cuvânt şi prin viaţă.
Ajungem să îi socotim duşmani sau împotrivitori pe unii oameni care nu ne înţeleg, iar nu pe noi înşine, care prin viaţa noastră contrazicem propriile noastre argumente. Nu înţelegem schimbarea vremurilor, a modului de gândire al oamenilor şi al societăţilor şi ne complăcem liniştiţi în măreţia istoriei şi a trecutului nostru. Şi astfel, cuvântul nostru nu este convingător, pentru că nu este inteligibil, pentru că viaţa noastră nu răsuflă Duh.

Ε. Ziua de azi şi ziua de mâine

În acest punct, să facem o prezentare comparativă a trecutului îngropării tradiţionale şi a practicii ei contemporană într-o metropolă.

Imaginea de azi

Într-un oraş mare ca Atena s-a creat o nouă imagine a priveghiului. Mortul nu mai înnoptează în casa lui, ci într-un frigider. Nici nu este îngropat în ziua următoare, ci de obicei se întârzie câteva zile. Vecinii, înstrăinaţi unul de altul şi închişi ermetic fiecare în sinele său, refuză priveliştea şi situaţia pe care o creează moartea celuilalt. Funeraliile mortului nu mai încep de la casa acestuia – locul în care s-a manifesta ca om –, ci de la cimitirul public – locul exploatării lui publice, care de obicei este numit nekrotafío, loc de îngropare a morţilor [în limba greacă există două cuvinte pentru ”cimitir”, κοιμητήριο, ”loc de dormit”, şi νεκροταφείο, ”loc de îngropare a morţilor”. Astăzi se foloseşte cu preponderanţă ultimul termen. n.tr.].

Locul despărţirii de mort este mediul impersonal al unei săli reci de cimitir, şi cu alţii de faţă, cunoscuţi şi necunoscuţi. Faptul îşi pierde unicitatea. Cei care transportă coşciugul, groparii, psalţii – sunt toţi nişte necunoscuţi, plătiţi, şi care fac în continuu această muncă. Sunt persoane obişnuite cu ceremonia şi, necunoscute fiind, nu iau parte deloc la sacralitatea sau cel puţin la drama emoţională a slujbei şi la realitatea familiei. Prietenii şi cunoscuţii nu participă activ la procedura practică a priveghiului. Ei doar urmăresc pasiv.

Preotul, şi el, la fel de obosit, rece şi indiferent. Aşa cum medicul s-a obişnuit cu bolnavii, la fel şi acesta s-a obişnuit cu morţii. Nu este în stare să participe. Veşmintele jigărite, glasul aspru şi uscat din pricina efortului şi a obişnuinţei, chipul lui plictisit, alături de decorul fără gust – un rezultat dezarmant al procedurii profesionale formalizate, nu al sensibilităţii evlavioase a persoanelor iubite – covoarele călcate de mii de ori în picioare, vorbele lipsite de pietate şi chipurile glaciale ale funcţionarilor publici ai cimitirelor şi cele profesioniste ale antreprenorilor, la care se adaugă vocile stridente al unei strane bizare care cântă în stil occidental sau glasul de bocitoare al unui psalt din epoca paleolitică – toate acestea alcătuiesc o imagine care aminteşte de moarte mai ceva decât însuşi mortul.

Priveghiul a ajuns să fie mai mult o ceremonie de compătimire a rudeloe decât un act bisericesc de rugăciune intensă pentru cel mort din partea întregii comunităţi bisericeşti. Mai mult un act de consolare umană, decât un gest de cerere a mângâierii dumnezeieşti. O slujbă care se face pentru cei care rămân în urmă, decât pentru cel care pleacă.

Tot acest scenariu creează o experienţă atât de traumatică, de aversiune emoţională şi ideologică, pentru că se repetă întocmai, încât unii doresc să o uite definitiv. Şi pentru că acest lucru nu e posibil, doresc să devalorizeze faptul. Şi acest lucru, cu uşurinţă ne conduce la propunerea de incinerare a morţilor.

Realitatea trecutului tradiţional

Fără să cădem în capcana unei trecuto-logii înfrumuseţate, cred că nu am nedreptăţi adevărul, dacă am spune că trecutul avea mult mai multă omenie, respect, acordând valoare persoanei. Şi acest lucru continuă până azi în destule sate.

Societăţile erau mai mici, legăturile mult mai strânse şi mai autentice. De aceea, şi participarea fiecăruia la asemenea momente atât de speciale, mult mai personală. La sate, faptul morţii era unul la vedere. Concentra interesul tuturor. Monopoliza discuţiile. Dădea identitate vieţii sociale a întregului. De aceea, şi pecetluirii morţii, anume priveghiului şi îngropării, se acorda respect, timp, durată şi participare personală.

Pe acolo pe unde trecea priveghiul, înceta orice mişcare lumească sau comercială. Vânzătoarele coborau storurile – în Tracia şi în Asia Mică, chiar şi turcii, şi mahomedanii făceau acest gest – toţi creştinii îşi făceau semnul crucii, se oprea şi curentul opus al circulaţiei, ca să îşi arate şi acesta respectul.

Aceeaşi imagine se păstrează astăzi la mănăstiri. Toate se săvârşesc cu atenţie unică faţă de detalii – acestea subliniază credinţa noastră în această taină şi respectul faţă de ceea ce propovăduim. Dacă Biserica nu poate să spună ”da” la arderea monahilor, nu poate nici să consimtă vreodată cu arderea oricărui alt credincios al ei.

Astăzi la dezgroparea mortului, funcţionarul competent al primăriei poartă mănuşi, ca să nu se infecteze, întinde o plasă standardizată de ”gunoaie” sau de ”reziduuri” – aşa scrie pe şnurul ei – de la AB sau Carrefour, şi începe grăbit să sape şi să caute oasele. Alături, un cărucior foarte murdar, plin de pământ, de obiecte inutile şi de unelte, acelaşi cu care transportă gunoaiele grădinii, îţi aminteşte eventualitatea cruntă de a vedea rămăşiţele pământeşti ale persoanei iubite ca simplu gunoi încă nedescompus, cum este aruncat într-un colţ oarecare pentru încă o vreme. Omul care execută toate acestea aici este plătit. Îţi este foarte greu să îi spui să fie atent ca nu cumva să rămână ceva acolo, ca nu cumva s[ se enerveze.

Trecutul, şi sub acest aspect, este diferit: femei cu lighene curate, bărbaţi cu cazmale şi lopeţi – care şi-au lăsat munca pentru o zi –, dimpreună cu preotul şi rudele se duc la dezgropare. Întind mai întâi un cearşaf foarte curat sau un prosop, nefolosite, toate albe, şi într-o tăcere plină de înţeles, cu emoţie şi durere, într-o margine a cimitirului, fără zgomot se săvârşeşte ierurgia dezgropării. În loc de mănuşi, imediateţea pielii. În loc de zgomote nejustificate, dorul noii întâlniri. În loc de grabă rece, profesională, gingăşia sentimentelor şi răbdarea dată de respect. Timpul curge încet, durează. Toate se spală, dar nu cu formol sau alte chimicale, ci cu vin curat din podgorie – alb, ca să nu se înnegrească oasele – şi cu apă foarte curată. Astfel, întâlneşte din nou omul ultima rămăşiţă a tezaurului persoanei. Aceste rămăşiţe este cu neputinţă să se gândească cineva să le ardă. Nu poate. Nici firea nu reuşeşte singură să le facă să dispară.

Cu siguranţă, această imagine în nici un chip nu ar putea fi reactualizată în realitatea de azi a oraşelor. Însă cunoaşterea şi amintirea ei de neuitat este o premisă fundamentală în configurarea unei practici duhovniceşti contemporane, compatibilă cu datele realităţii sociale de azi şi a adevărului bisericesc veşnic şi peren.

Slujba îngropării, dintr-un act de exploatare publică trebuie să redevină un act sfânt, de natură pur bisericească.

F. Istorie şi tradiţie

Încă din epoca minoică şi miceniană, în spaţiul nostru vedem tradiţia privegherii şi a îngropării morţilor ca fiind strâns legată de o adâncă semnificaţie filosofică şi emoţională, aşa cum este atestat acest lucru prin descoperirile arheologice în acest sens (morminte, obiecte), dar şi prin texte (Plutarh, Viaţa lui Lykoúrgos). Îngroparea morţilor era considerată prin excelenţă o sfântă datorie, iar privarea de onoarea îngropării – un mare rău. Strămoşii noştri antici îi îngropau pe morţi în cetate, îi înfăşura într-un cearşaf alb şi acopereau mormântul cu frunze de măslin. Perioada de doliu era relativ scurtă, 11-12 zile, şi se încheia cu o jertfă.

image1

Locurile de îngropare se aflau în oraş sau în anumite locuri stabilite, cimitirele, fie în grădini particulare, sub forma mormintelor individuale sau şi familiale. În cazurile unor persoane distinse, îngroparea avea loc în oraş, în spaţii publice.

În Odiseea lui Homer, semnificativ este cazul lui Elpínoros, care îl imploră pe Odiseu să îngroape trupul lui neîngropat şi nebocit, precum şi mâhnirea lui Odiseu, care sub ameninţarea naufragiului îşi exprimă mâhnirea că nu va cădea în luptă, ca să se bucure de onorurile funerare.

La fel şi în Iliada. Două mari lupte ale războiului troian au avut loc pentru răzbunarea trupului mort: al lui Patrocle şi al Hector. A 100-a rapsodie, în întregime, conţine luptele care au avut loc pentru trupul mort al lui Patrocle, după ce Hector a luat asupra sa armura lui Ahile. Sunt însă deosebit de interesante şi cele ce se povestesc în rapsodia a 800-a, în care zeii intervin, ca să pună capăt purtării neevlavioase a lui Ahile faţă de trupul lui Hector, precum şi modul în care Priam îngenuncheat imploră să i se dea trupul fiului său. Ahile este înduplecat şi dă poruncă să îl spele, să îl ungă cu miruri şi să îl înfăşoare în două acoperăminte, daruri ale lui Priam către el, şi, în cele din urmă el însuşi îl aşează pe carul împăratului troienilor, încetează ostilităţile şi se acordă cinstea cuvenită trupului mort al lui Hector.

Potrivit lui Demostene şi lui Lysía, neîndeplinirea îndatoririi de înmormântare este socotită drept o mare fărădelege. Incinerarea niciodată nu a avut preponderenţă în spaţiul nostru elen. Este un obicei cu totul nou apărut, străin de psihologia şi tradiţia noastră. Ne este greu să înlocuim ceva foarte profund, uman, plin de respect şi sfânt cu ceva străin şi plin de cruzime.

Cele mai multe referiri la tradiţia îngropării morţilor şi a importanţei acordării cinstirilor cuvenite se pot găsi în textele antice greceşti, în descrieri istorice. Elemente asemănătoare prezintă tradiţia comună a îngropării la perşi, sciţi, mezi, egipteni, chinezi, japonezi, celţi, la triburile germanice, la musulmani etc.

Existenţa catacombelor demonstrează de asemenea cât se poate de limpede şi tradiţia dominantă la romani. Dincolo de acestea, se vede că în anul 250 î.Hr., de pildă, exista şi o practică paralelă, în anumite perioade fiind chiar dominantă, de incinerare a morţilor, care a fost eliminată prin răspândirea creştinismului, în jurul anului 400 d.Hr.

G. Practica celorlalte confesiuni creştine

În Occident, creşterea cererii de arderea morţilor a apărut după Revoluţia Franceză, cu argumentul principal legat de pericolele infectării pe care le presupuneau obiceiurile îngropării. Astfel, s-au creat asociaţii în favoarea incinerării, mai întâi în Franţa, iar pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în Elveţia, Germania şi Anglia. Acest lucru a condus la amenajarea crematoriilor, în ciuda împotrivirii Bisericii Catolice, care a interzis categoric incinerarea şi participarea credincioşilor ei la societăţi şi asociaţii în favoarea arderii morţilor. Şi aceasta, deoarece, pe de o parte, incinerarea se abate de la tradiţia creştină, iar pe de alta, a constituit o opţiune a necredincioşilor şi o practică reacţionară a duşmanilor Bisericii (a francmasonilor şi a altora), care în acest mod au dorit să-şi arate dispreţul faţă de învăţătura Bisericii.

Biserica romano-catolică a interzis acordarea vreunei cinstiri bisericeşti celui incinerat, dată fiind agresarea conştientă a învăţăturii creştine, precum şi aşezarea urnei funerare în cimitir bisericesc. Permite slujba de parastas doar în cazurile în care cineva este ars, nu din dorinţa lui, ci prin opţiunea unor terţe persoane înrudite.

Dimpotrivă, începând din 1925, practica principalelor confesiuni protestante este foarte tolerantă faţă de incinerare.

H. Decizii anterioare ale Bisericii Greciei

Merită să menţionăm şi hotărârea de care am pomenit mai înainte, a Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, luată în urma tulburării provocate de refuzul acesteia de săvârşi slujba de îngropare pentru cunoscutul muzician Dimitrios Mitrópoulos care şi-a exprimat dorinţa de a fi incinerat, iar cenuşa lui să se aşeze într-un vas de piatră.

În anul 1959, potrivit cuvântării funerare pe care a rostit-o preşedintele Consiliului Administrativ al Conservatorului Atenian, domnul Kyriakídis, Mitrópoulos declara că ”după moartea lui, doreşte să nu i se facă o înmormântare luxoasă, ci să fie îngropat fără slujbă, că trupul lui ar trebui să fie ars şi vasul în care se va pune cenuşa lui, va trebui să fie ieftin, şi aceasta deoarece îşi vedea trupul pământ şi cenuşă… dorea pentru sine inexistenţa şi vedea moartea ca izbăvire a sufletului”.

În urma interzicerii de a se săvârşi slujba de ieşire a sufletului peste cenuşa lui Mitrópoulos de către vrednicul de laudă Arhiepiscop al Atenei, Theoclit al II-lea, a fost emisă următoarea Hotărâre Sinodală:

„1) Biserica refuză săvârşirea slujbei de ieşire a sufletului sau a parastasului pentru persoane care din voinţa lor sau a celor apropiaţi au fost incinerate imediat după moarte,

2) Sfântul Sinod îl felicită pe Preafericitul Arhiepiscop pentru hotărârea sa curajoasă de a refuza slujba de înmormântare la cenuşa lui Mitrópoulos şi pe Înaltpreasfinţitul de Argolída pentru comunicarea acestuia prin care exprimă o poziţie bisericească corectă asupra acestui subiect şi care a oferit Sfântului Sinod un preţios prilej de studiu şi de luare a unei decizii asupra acestei chestiuni,

3) Enciclica către Preasfinţiţii Ierarhi care s-a emis în şedinţa din vinerea trecută.

Şi toate acestea deoarece incinerarea morţilor contravine duhului Sfintei Scripturi şi vechii Tradiţii a Sfintei noastre Biserici”.

Cu toate acestea, în cele din urmă s-a acordat permisiunea unui preot de a săvârşi un Trisaghion la vasul de cenuşă, lucru care a provocat împotriviri din partea destulor ierarhi, fiind o permisiune care anula hotărârea Sinodului Permanent mai-sus menţionată şi care ar putea consacra în tipicul bisericesc o ierurgie de îngropare a vasului cu cenuşa mortului incinerat.

Subiectul revenind în actualitate în anul 1999, Sfântul Sinod al Bisericii Grecii a organizat o conferinţă pe acest subiect, ale cărei acte şi concluzii au fost publicate într-o broşură.

Din partea celorlalte Biserici Ortodoxe din Europa, America, Balcani, Rusia, Africa etc., vedem următoarea situaţie: câtă vreme păstrarea cu insistenţă a învăţăturii despre îngropare este sobornicească, în practică se pare că, pe tăcute, sub pretextul iconomiei, se observă ocazional abateri, mai ales în ţări din lumea occidentală unde predomină incinerarea.

I. Tradiţia şi teologia ortodoxă

În tradiţia Bisericii noastre, desigur, îngroparea constituie o practică constantă. Încă din Vechiul Testament, ni se prezintă în cartea Facerii îngroparea Sarrei, a lui Avraam, a Deborei, a Rahilei, a lui Isaac, a Rebecăi, a lui Iosif, a lui Moise etc., precum şi priveghiul lui Iacov, cu permisiunea lui Faraon, săvârşit de Iosif şi fraţii săi (Facere 50:3).

Neîngroparea mortului se considera ca fiind cea mai gravă pedeapsă: „vor muri de moarte grea şi nu vor fi nici bociţi, nici îngropaţi, ci vor fi ca gunoiul pe faţa pământului; vor fi pierduţi prin sabie şi foamete şi trupurile lor vor fi mâncare păsărilor cerului şi fiarelor pământului” (Ieremia 16:4). Situaţia neîngropării se considera un mare rău şi răzbunare şi pedeapsă a lui Dumnezeu.

De asemenea, şi îngrijirea mortului constituie o expresie a respectului faţă de mort, dar şi demonstrare a faptului că viaţa continuă şi după moarte. Acest lucru, de pildă, se exprimă prin închiderea ochilor mortului, „Iosif îşi pune mâinile peste ochii Tăi”, prin îmbrăcarea mortului cu haine lui preferate şi prin priveghiul la care participă toată comunitatea, „şi a răposat Asa (…) şi l-au îngropat în mormântul pe care şi-l săpase el în cetatea lui David; şi l-au pus pe un pat pe care-l umpluse cu aromate şi cu tot felul de miruri; la înmormântarea lui s-au ars foarte multe aromate” (II Paralipomena 16:14-15).

Dar şi în Noul Testament se face referire la îngroparea Cinstitului Înaintemergător, „şi venind ucenicii lui, au luat trupul lui şi l-au înmormântat şi s-au dus să dea de ştire lui Iisus” (Matei 14:12). De asemenea, vedem că se acordă cinstire trupului mort al Tavitei prin spălare, trupului Domnului prin ungerea cu miresme („o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe” (Ioan 19:39), prin înfăşurarea în giulgiuri „şi Iosif, cumpărând giulgiu” (Marcu 15:46) şi, desigur, prin depunerea „într-un mormânt care era săpat în piatră” (Marcu 15:46), într-un „mormânt nou” (Ioan 19:41).

Referirea amănunţită care se face – şi anume de către cei patru evanghelişti – la îngroparea trupului dumnezeiesc al Domnului demonstrează în chip incontestabil marea însemnătate a îngropării. La fel se prezintă în iconografie şi în imnologie Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, a Sfântului Vasilie cel Mare, a Cuviosului Efrem, a Sfinţilor Mucenici şi, desigur, a tuturor credincioşilor, în minunate slujbe de înmormântare. Este semnificativ că în capitolul despre pocăinţă al Sfântului Ioan Scărarul, evitarea îngropării şi predarea trupului ca pradă vulturilor, de asemenea este menţionată ca pedeapsă şi cugetarea la această situaţie ca motiv de pocăinţă.

În sfârşit, praznicele de mutare a cinstitelor moaşte ale Sfinţilor, tradiţia despre acestea şi experienţa Bisericii, credinţa adâncă de-a lungul secolelor, prezentă toate tradiţiile popoarelor ortodoxe, adeveresc adevărul pe care aceasta îl ascunde. Faptul că toate tradiţiile ortodoxe sunt în deplin acord asupra acestui subiect constituie o adeverire neclintită a valabilităţii îngropării mortului în credinţa şi practica statornică a Bisericii, care în nici un chip nu poate fi schimbată.

O sinteză teologică a întregului subiect este prezentată de Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Nafpaktosului, kir Ierótheos, potrivit căruia „Biserica nu poate să accepte, nici să adopte incinerarea trupurilor pentru membrii ei, pentru că respectă trupul uman pe care îl socoteşte templu al Duhului Sfânt, unul dintre cele două elemente ale ipostasului uman. Dat fiind faptul că, în ciuda despărţirii sufletului, există această unitate, un act atât de brutal poate însemna o brutalizare a însăşi firii, de vreme ce firescul este descompunerea trupului în pământ… Astfel, în spatele dorinţei de ardere se ascunde dispreţuirea trupului, necredinţa în învierea morţilor, metempsihoza şi poate că ascunde şi negarea existenţei sufletului după moarte”.

În articolul mai-sus menţionat al Înaltpreasfinţitului Mitropolit al Messiniei, kir Hrisostom, sunt citate concluziile conferinţei din 1999, potrivit cărora respectul faţă de persoana umană impune şi respectul faţă de trupul uman, că arderea trupului mort contestă credinţa Bisericii noastre în învierea morţilor şi constituie o atitudine sfidătoare cu tentă nihilistă. Şi anume, Înaltpreasfinţitul susţine că „refuzul Bisericii de a incinera morţii este susţinut de însăşi învăţătura acesteia despre om, ca creatură dumnezeiască şi de poziţia acesteia faţă de firea creată şi de menirea acesteia”.

J. Ce trebuie să facem ca Biserică

Potrivit Mitropolitului de Nafpaktos, kir Ierótheos, „în primul rând, slujba de înmormântare este strâns legată de vederea trupului uman şi nu a cenuşii. Toate troparele se referă la cel adormit şi nu la un trup incinerat, se referă la un trup care se află în faţa noastră, se vorbeşte despre ultima sărutare etc. În al doilea rând, slujba bisericească a îngropării are legătură cu îngroparea trupului, iar nu cu îngroparea cenuşii. Prin urmare, şi aceste două puncte conduc la concluzia că nu trebuie să se săvârşească slujbă de ieşire a sufletului nici în cazul când urmează să aibă loc incinerarea, nici după aceasta, de vreme ce în primul caz nu va avea loc o îngropare, iar în cel de-al doilea nu mai există trupul, ci cenuşa.

Biserica trebuie să rămână neinfluenţată de acest duh lumesc şi să continue să privegheze şi să înmormânteze trupurile, care pot fi şi moaşte, şi care vor dormi aşteptându-şi învierea, iar când se face dezgroparea să poată constata sfinţenia celui adormit. Pentru că nestricăciunea şi facerea de minuni a moaştelor este o dovadă a îndumnezeirii omului, de vreme ce harul lui Dumnezeu se transmite în întregul trup. Şi, desigur, adeverirea existenţei unui sfânt are o profundă însemnătate, pentru că atunci vom şti că rugăciunile lui vor contribui şi la mântuirea noastră”.

După toate acestea, am putea spune în concluzie, următoarele:

(a) Va trebui să rămânem statornici în învăţătura Bisericii noastre despre îngroparea mortului, care este compatibilă cu tradiţia şi teologia noastră, fără nici un compromis. Pretenţia de incinerare a morţilor constituie la bază unul dintre pretextele mişcării de contestare a adevărurilor dogmatice fundamentale ale credinţei noastre.

Biserica respinge arderea, pentru că nu poate înlocui prin aceasta siguranţa şi binecuvântarea îngropării. Respectul pe care îl are faţă de sacralitatea trupului nu îl poate subordona predicilor nihiliste îndărătnice ale epocii noastre. În această privinţă trebuie să rămânem ireconciliabili, chiar dacă există o polemică şi un refuz vehement din partea lumii.

(b) Este necesar însă să îndreptăm şi propriile noastre greşeli, să plinim lipsurile, să avem o prezenţă mai duhovnicească, să vorbim cu smerenie despre îngropare – aşa cum o trăieşte Biserica noastră şi o învaţă teologia ei. Dacă nu vom reuşi acest lucru, cuvântul nostru va rămâne unul aspru, care se va nega pe sine. Noi înşine vom da altora argumente împotrivitoare.

Suntem datori, ca Biserică, de vreme ce insistăm asupra marii însemnătăţi a îngropării, să îmbrăcăm actele liturgice respective – priveghiul, îngroparea, parastasul, dezgroparea şi păstrarea osemintelor – în veşmintele rânduielii, seriozităţii, curăţiei, respectului, omeniei şi simţului estetic bisericesc care să corespundă cu ceea ce se cântă şi se afirmă teologic. Grija noastră pentru îmbunătăţirea calitativă a tuturor acestor slujbe să funcţioneze atât spre tămăduirea duhovnicească, cât şi spre mângâierea sufletele oamenilor, aşa încât toată această problemă să dispară de la sine. Foarte uşor înlocuieşte omul credinţa creştină cu o opţiune nihilistă, atunci când se simte exploatat chiar de Biserică sau se răzvrăteşte, văzând nesimţirea bisericească. Foarte greu însă ar putea să refuze în durerea lui mângâierea nădejdii, a mângâierii, a consolării şi a adevărului.

 (c) Trebuie să îi învăţăm pe ceilalţi cu nobleţe, să explicăm cu răbdare şi să ascultăm cu dragoste pe poporul nostru, chiar şi atunci când deviază. Tradiţia noastră este foarte adevărată şi umană. E nevoie să vorbim pe limba celor care argumentează împotrivă, însă cu un cuget şi într-un mod cu totul diferite. Un asemenea cuvânt insuflă şi cultivă, chiar dacă nu prezintă cea mai bună argumentaţie.

 Insistenţa asupra incinerării este un păcat nu doar pentru cruzimea actului arderii, cât şi pentru relaţia greşită faţă de Biserică. Fiecare abatere de la învăţătura Bisericii este o înstrăinare de harul lui Dumnezeu. Neascultarea noastră faţă de îndemnurile şi hotărârile Bisericii zdruncină însăşi relaţia noastră cu Domnul. Cu Biserica nu stăm la negocieri, nu ne revendicăm dreptatea, nu încercăm să convingem cu argumente pentru presupusa ei greşeală. În Biserică ne mărturisim, în Biserică ucenicim şi ascultăm; punem întrebări şi ne conformăm hotărârilor acesteia. Cum poate fi justificată dificultatea cuiva de a accepta hotărârile Bisericii?

(d) Pentru cei care insistă asupra incinerării, uneori chiar printr-o declaraţie publică de necredinţă în viaţa veşnică sau de lipsă de evlavie şi de dispreţuire a învăţăturii Bisericii, nu există absolut nici un motiv să se săvârşească slujba de înmormântare sau parastasul. Ceea ce trebuie să respecte Biserica este respingerea învăţăturii acesteia de către respectivul om, iar nu eventuala dorinţă a rudelor, adesea din motive sociale, de săvârşire a înmormântării şi a slujbei parastasului. Aceste slujbe presupun credinţa şi nădejdea celui mort în viaţa de după moarte şi respectul acestuia faţă de Biserică. Nu se celebrează din motive sociale care satisfac dorinţele, nevoile sau sentimentele rudelor, ci constituie rugăciuni şi cereri ample ale Bisericii către Dumnezeu, care Biserică îşi exprimă dragostea faţă de cel mort ca credincios al Domnului, cu nădejdea de mântuire, dorul de împărtăşirea de învierea veşnică şi cererea de iertare a păcatelor acestuia de la Domnul. Cum să cântăm „Fericită calea…” pentru cineva care îşi declară credinţa în inexistenţa lui de după moarte?

Biserica în nici un chip nu va trebui să micşoreze caracterul absolut al acestei învăţături. Un asemenea gest ar slăbi legătura ei cu adevărul.

(e) În cazurile în care unii, fără să arate lipsă de respect faţă de Biserică, au greutăţi în a se conforma învăţăturii acesteia, eventual din motive psihologice sau dintr-o eronată conştiinţă ecologică sau convingere socială sau din înşelare, am putea să discutăm eventualitatea unei iconomii.

Dacă Sfântul Sinod este de acord că există asemenea pogorâminte, atunci ar fi posibil nu să săvârşim slujba, ci să avem disponibilitatea de a citi, după iconomie, o rugăciune, ca să nu plece oamenii, după cum se spune, „necitiţi”. Cazul acesta implică însă dezavantajul că ar introduce ceva nou în Molitfelnic, care poate duce la contestări şi răstălmăciri.

În acest caz însă, potrivit părerii Sfântului Sinod, rugăciunea aceasta s-ar putea săvârşi în anumite condiţii. Prezint aici câteva propuneri de asemenea condiţii în vederea dezbaterii lor de către cei competenţi:

1) În funcţie de caz, să se săvârşească o asemenea rugăciune numai cu permisiunea Mitropolitului locului.

2) Cu conştiinţa limpede că nu facem compromis, ci acordăm o iconomie.

3) Rugăciunea nu trebuie să se numească slujbă de priveghi, pentru că nu are caracter de priveghi, adică de îngrijire a trupului după moarte, ci altfel, de pildă, rugăciune funerară de iertare. În rugăciune, mortul trebuie să fie numit „mort” sau „răposat” sau „cel ce lipeşte”, iar nu „adormit”.

4) Rugăciunea funerară va trebui să aibă mai ales caracter de iertare, clar diferită de slujba de înmormântare, adică să fie alcătuită din psalmi şi rugăciuni de iertare a celui răposat (după precedentul slujbei nunţii pentru cei care sunt la a doua căsătorie) şi din rugăciuni de odihnă a sufletului.

5) Rugăciunea nu va trebui să cuprindă nimic referitor la slava trupului sau la siguranţa mântuirii celui răposat (nu a celui „adormit”), de pildă nu se va cânta „Fericită este calea…”, nici nu se va rosti psalmul „Fericiţi cei fără prihană în cale”. De asemenea, nimic din filosofia bisericească a morţii (troparele pe cele opt glasuri, fericirile). Într-o asemenea rugăciune, preotul nu dă iertare după rânduiala sa apostolică („oricâte veţi lega pe pământ…, oricâte veţi dezlega…” Matei 18:18 etc.), ci va cere mila lui Dumnezeu pentru cel răposat, pe care, după cum se vede, nu-l însoţeşte iertarea Bisericii, ci rugăciunea acesteia.

6) Rugăciunea nu trebuie să exprime bucuria şi nădejdea pe care le cuprinde slujba obişnuită a priveghiului. De aceea, nici nu trebuie să cuprindă cântări. Poate fi alcătuită doar din texte citite, psalmi, rugăciuni şi cereri. De asemenea, nu începe slavoslovind prin „Binecuvântat Dumnezeul nostru…”, ci prin „Să luăm aminte! Amin!” (de trei ori) sau cu ceva asemănător.

7) Va trebui să se săvârşească doar în biserica cimitirului de lângă crematoriu, iar nu într-o biserică parohială, într-un paraclis sau, desigur, într-o mănăstire.

8) Să se săvârşească, de preferinţă, pentru cel mort, iar nu înaintea mortului (ca să nu se considere ca o slujbă de priveghi) sau, dacă se urmează soluţia iconomiei, doar înaintea trupului mort şi, desigur, înainte de incinerare şi niciodată înaintea cenuşii. De asemenea, niciodată, fără excepţie, nu ar trebui să se săvârşească vreo formă de îngropare a cenuşii, dacă ni se cere aşa ceva.

9) O asemenea rugăciune nu se săvârşeşte niciodată de către episcop sau cu coliturghisitor. O citeşte doar un singur preot, cu epitrahil, fără felon, fără tămâiere şi nu se rosteşte cuvânt bisericesc.

10) Aceeaşi rugăciune ar putea-o citi Biserica în cazurile celor care în mod sigur s-au sinucis, dar în condiţii neprecizate şi cărora Biserica simte că poate şi trebuie cumva să le acorde o iconomie. Acelaşi lucru este valabil şi în cazurile celor care în mod evident au plecat din viaţa aceasta abătuţi de la dreapta credinţă şi a celor nepocăiţi (de pildă, în cazul blasfemiatorilor, al ucigaşilor, al celor care şi-au pierdut viaţa în timpul săvârşirii unor nelegiuiri etc.), pentru care nu există pentru ei baza acordării iertării (de vreme ce au plecat din viaţa aceasta, după toate indiciile, fără pocăinţă), există însă mila dumnezeiască (de vreme ce Biserica se roagă pentru toţi).

 11) Aceeaşi slujbă s-ar putea citi şi în loc de parastas, în total de trei ori.

 12) În sfârşit, în altă ordine de idei, bine ar fi să ne îngrijim să se întocmească o scurtă slujbă de dezgropare a morţilor cu un mesaj purtător de nădejde, care să înfăţişeze teologia învierii şi să aibă un ceremonial simplu, dar frumos, inspirată de ethosul sărbătorilor de mutare a cinstitelor moaşte ale Sfinţilor Bisericii noastre.

Toate acestea, desigur, sunt lăsate la judecata înţeleaptă a Sinodului nostru. Ceea ce în final am putea să spunem este că, atâta vreme cât marile schimbări în concepţiile sociale care vizează şi subiectul aflat în discuţie, precum şi alte chestiuni strâns legate de acesta se pare că alcătuiesc mari provocări pentru relaţia credincioşilor cu Biserica, pe care e posibil să o şi vatăme, în acelaşi timp însă constituie prilejuri unice pentru relaţia Bisericii cu trupul credincioşilor şi cu pastoraţia acestora. Este un prilej de a înfăţişa adevărul şi frumuseţea slujbei creştine de îngropare.

BIBLIOGRAFIE

Antourákis, Gheórghios: Îngroparea, incinerarea şi învierea morţilor, Atena 1981.

Theodorídos, Dimítrios: Incinerarea morţilor.

Sfântul Sinod al Bisericii Greciei: Îngroparea sau incinerarea morţilor, ΕΚΥΟ, Atena 2002.

Lékkos, Evánghelos: Îngroparea sau incinerarea morţilor, ed. Apostolíki Diakonías, Atena 1994.

Mantzounéa, Evánghelos: Incinerarea morţilor, Atena 1987.

Mitropolitul Kithirelor, Meletie (Galanopoúlou): De ce îngropare, iar nu incinerare a morţilor, Atena 1962.

Balános, Dimítrios: Incinerarea morţilor din perspectivă religioasă.

Boúmis, Panaghiótis: Incinerarea trupurilor, ed. Eptálofos, 1999.

ARTICOLE PE ACEASTĂ TEMĂ

Mitropolitul Messiniei, Hrisostom (Sávvatos): Îngropare sau incinerare a morţilor? Răspunsul Bisericii Ortodoxe şi drepturile omului, ΙΘΩΜΗ, nr. fascicul. 57 (58), 2008, pp. 11-14.

Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos (Vlachos): Perspectiva teologică şi urmările bisericeşti ale incinerării morţilor. Îngropare sau incinerare a morţilor? Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, ΕΚΥΟ, Atena 2002.

Arhim. Nikolaos Hatzinikoláou: Incinerarea morţilor: uitare irevocabilă sau pomenire veşnică? ΚΑΘΗΜΕΡΙΝΗ, 17.1.1999.

Protopresviterul Gheórghios Metallinós: Îngroparea morţilor – inima culturii noastre, ΧΡΙΣΤΙΑΝΙΚΗ, 25.2.1999

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB