Ieromonahul Nicolae Grigoriátis

Veșnicul de pomenire ieromonah aghiorit Nicolae (Kántaros) s-a născut la data de 10 iunie 1911, în satul Kaparélli din provincia Mantineía Arkadíei, fiind al patrulea din cei zece copii ai celor doi părinți evlavioși, Evánghelos și Anghelikí. Frații săi mai mari se ocupau cu fabricarea și vinderea de produse, mai ales lactate, care sunt cunoscute până astăzi dup[ sigla «Frații Kántaros». Micul Constantin avea o înclinație deosebită spre studiu. Drept dovadă, a fost un elev fruntaș în Școala primară pe care a terminat-o în satul său. Aceleași rezultate le-a avut și în anii de Gimnaziu, pe care l-a absolvit la Teghéa. Însă nu și-a continuat studiile, în ciuda recomandărilor insistente ale domnului Dounoúkos, învățătorul său, către tatăl său.

Într-o bună zi, în satele din Teghéa și-a făcut apariția un monah aghiorit, care se trăgea din satul Vounó. Se numea Avérkios și locuia într-o chilie din Karyés. Acesta l-a cunoscut pe tânărul Constantin Kántaros, care pe atunci avea 18 ani și l-a luat cu el în Sfântul Munte (1929), promițându-i că îl va ajuta să studieze la Athoniádă. Însă, în loc să poposească pe băncile acestei școli, tânărul Constantin s-a trezit în strănile unei chilii din Karyés, numită Chilia Arhanghelilor, unde a fost tuns în monahism, primind numele Avérkios. Acolo, în mijlocul unei mici frățietăți, și-a început nevoințele monahale, dorind să atingă scopul suprem al omului, care este mântuirea sufletului, așa cum i se spusese de către ceilalți monahi. Niciodată însă nu și-a părăsit dorința sa lăuntrică de a dobândi educație și învățătură.

În această Chilie trăiau șase monahi, dimpreună cu Gheronda Avérkios. Ceilalți cinci erau: ieromonahul Gheorghe, ieromonahul Gavriil, părintele Neofit, părintele Kosmás și tânărul monah Avérkios. În paralel cu sarcinile lor călugărești, pe care le îndeplineau cu strictețe, se ocupau și cu agricultura. Gheronda, monahul Avérkios, nu omitea nimic din rânduiala slujbelor zilnice și a canonului personal de rugăciune. Perioada Postului Mare o petreceau în post sever, așa cum scrie la rânduială, adică fără ulei, în afară de sâmbătă și duminică, indiferent dacă era cineva bolnav sau mai neputincios. Deci nu se făcea nici un pogorământ . De aceea le zicea fraților monahi: «nu voiesc să vă împing spre iad, încălcând posturile Bisericii noastre». În acea vreme, în jurul anului 1935, canonul monahal era pentru toți același. În fiecare zi, călugării trebuiau să facă 300 de metanii până la pământ și 12 komboskíni (metanii) de câte 100 de noduri.

Tânărul monah a rămas la această chilie până în anul 1940. Apoi a mers la Chilia Sfânta Treime din Kariés, unde a stat șapte ani, împreună cu Kosmás, un monah evlavios și virtuos, care se trăgea din satul Paliohóri din Kynouría și care a adormit în anul 2000. Apoi, din cauza multor ispite provocate de ceilalți frați, a părăsit această chilie și s-a instalat pentru trei ani la chilia Sfântul Nicolae, care aparține de mănăstirea Grigoríou și care se află în regiunea Komménous din Karyés.

Când a intrat în mănăstirea Grigoríou (1950), stareț era arhimandritul Visarion. Acesta, pe numele său laic Panaghiótis Míhas, se trăgea din satul Gheráki (Sparta) și venise de tânăr în Sfântul Munte, lăsând-și studiile medicale. După doi ani, monahul Avérkios a fost tuns schimonah (schima mare), primind numele Nikólaos. Apoi a fost hirotonit diacon și preot la Chilia Sfântul Andrei din Néa Skíti, de către episcopul ascet de Militoúpolis, Ierótheos, fost mitropolit de Korytsá.

Starețul Visarion l-a investit cu funcția de protos, postură din care a muncit din greu timp de zece ani, îndeplinind, în paralel, și sarcini de ajutor de egumen. După zece ani, în urma unei dispute cu preot, și-a dat demisia din această funcție administrativă, lucrând ca Prescurar, apoi ca ghid la muzeul Mănăstirii sau ajutând în Sfântul Altar. Funcția de paroh a exercitat-o până în anul 1976, când și-a dat demisia de bună voie, din cauza vârstei și a oboselii. Zicea că a slujit destul și că îi lasă și pe cei mai tineri să slujească.

A iubit mult slujbele bisericești, până în ultima zi a vieții sale. Dacă se întâmpla să-l fure somnul în Biserică, după terminarea slujbei, se întorcea în chilia sa și citea totul din punctul în care adormise, ca să nu piardă sensurile adânci ale troparelor și rugăciunilor. Adeseori seara, înainte de a se retrage la chilia sa, îi aștepta pe vreo doi-trei frați din chiliile vecine pentru a-i saluta și a-i întreba cum le merge. De asemenea, avea obiceiul de a spovedi orice supărare aproape tuturor fraților care îi arătau puțin interes și iubire.

Înainte de culcare, îmi striga puternic: «mâine să-mi bați la ușă, ai auzit?». Voia să-i bat la ușa chiliei ca să coboare la slujbă. Dar de cele mai multe ori nu-l găseam înăuntru, căci rareori întârzia la slujbă. Prin această grabă a sa, ne învăța și pe noi să fim iubitori de slujbe. Avea multe ceasuri de masă, în jur de zece. Unele erau mecanice, iar altele mai noi – electronice. Cu vreo două ore înainte de a începe slujba, le fixa și le aranja pe toate astfel încât la fiecare zece minute să sune câte un ceas… În plus, ca să fie sigur că nu-l va lua din nou somnul după atâtea treziri, îl ruga pe fratele vecin să-l înștiințeze când începe slujba, bătându-i la ușă. De aceea, până la urmă mă trezea el pe mine și mă îndemna în felul acesta să merg la timp la Biserică, la fel cum proceda și el. Din acest punct de vedere, țin să-i mulțumesc pentru că m-a ajutat să mă obișnuiesc să mă trezesc devreme…

Ieșind din chilia sa și îndreptându-se spre biserică, întotdeauna se închina la icoana protectorilor mănăstirii, care se afla pe ușa chiliei sale. După aceea se închina pe peretele din dreapta unde era icoana Sfântului mucenic Ghedeón Karakallinós, apoi la icoana Maicii Domnului și la icoana Sfântului Mina. Coborând scările, în ciuda vârstei sale înaintate, se ținea strâns de balustradă și se închina la toate icoanele pe care le întâlnea în drumul său, șoptind câte o rugăciune în dreptul fiecăreia. De multe ori îl urmam îndeaproape ca să aud ce șoptea în fața icoanelor. De obicei rostea scurte rugăciuni, de genul: «Sfinților protectori, vă mulțumesc și vă sunt recunoscător… Rugați-vă să mă mântuiesc… Sfinților Arhangheli, nu vă părăsesc. Voi rămâne cu voi până la sfârșit. Aceștia vor să-mi ia chilia, dar eu nu plec din paraclisul vostru. Mai bine mor decât să plec de aici… Sfinte Mina, îți mulțumesc. Roagă-te și tu pentru mântuirea mea. Sfinte Mina, mâine îți voi cânta tropare în paraclisul nostru…».

Se bucura nespus de mult când întâlnea turiști sau închinători străini. Îi recunoștea după îmbrăcăminte, după culoarea feței, sau după alte trăsături caracteristice. După slujbă, se apropia de ei și, întrucât nu știa altă limbă, le vorbea în greacă și le zâmbea cu căldură. Îi întreba: german, german…? Ortodox, protestant, catolic…? Eu Nicolae, tu? Pavel, Petru…? Papa nu ortodox, papa eretic… eretic… Dacă era vreunul din Serbia sau România, le zicea: sârb, sârb bun, bun ortodox; român bun, ortodox, mănăstiri multe.

În fiecare seară citea singur slujba Pavecerniței în Paraclis. Câteodată îl chema și pe fratele din chilia vecină. La sfârșitul slujbei, se închina cu evlavie la toate icoanele, nu numai la cele din catapeteasmă, ci și la cele agățate pe pereții paraclisului. Cinstea în mod special trei sfinți: pe Sfântul mare mucenic Mina, pe Sfântul Nichifor, mucenicul iubirii, așa cum îl numea, și pe Sfânta Thomaída, pe care o ruga fierbinte să-l scape de eventualele gânduri murdare, fiindcă, așa cum ne spunea, această sfântă a primit de la Dumnezeu darul de a alunga de la oameni gândurile și poftele necuviincioase.

Dacă vedea pe podea vreo pată de ulei sau vreun gunoi, lua imediat mătura, fărașul și, fără să apeleze la vreun frate mai tânăr, mătura și apoi spăla locul respectiv. Paraclisul era mereu într-o stare de curățenie impecabilă.

Nu-i plăcea să fie risipitor; până și cârpele cu care ștergea praful sau curăța anumite pete, după utilizarea lor, le spăla și le păstra într-un dulăpior sau în interiorul stranelor, într-un loc anume, fără să se vadă.

Nu a acceptat niciodată ca vreun părinte mai tânăr să-i spele rufele, cu toate că de multe ori a fost rugat în acest sens atât de părinții care se îngrijeau de bătrâni, cât și de părinții vecini. Își punea rufele de cu seară în apă rece cu detergent, iar în ziua următoare le spăla și le agața în balcon ca să se usuce. Ne zicea: «De aceea m-am făcut monah, ca să-mi fac singur treaba, atât cât pot». Dacă îi propuneam să-i punem hainele în mașina de spălat, ne răspundea: «Călugărul nu are servitori, ci trebuie să asculte de Hristos, de Maica Domnului și de Sfinți».

Așa cum ne-a confirmat și respectabilul nostru Gheronda, părintele Gheorghe, n-a mers niciodată la fratele responsabil cu haine să ceară vreo haină sau papuci din proviziile mănăstirii. Tot timpul zicea: «Am de toate. Întâi să le uzez pe acestea și apoi mai vedem noi». Așadar se mulțumea să poarte aceleași haine. Dacă se rupeau, le cosea singur și apoi le purta iar. La Biserică mergea totdeauna îmbrăcat cu reveranda curată și rasa călcată. În ultima vreme, suferea de incontinență urinară, așa că se schimba de mai multe ori pe zi, iar hainele ude le punea direct la muiat în apă rece. De multe ori îmi zicea: «să-mi spui dacă miroase de la mine în Biserică, ca să știu să merg să mă schimb. Nu vreau ca părinții să se simtă prost din cauza mea».

Nu l-am văzut niciodată să se spele pe cap cu apă caldă și nici hainele nu și le spăla cu apă caldă. Nici măcar iarna, când ningea și era frig, nu renunța la principiul său de a se spăla cu apă rece.

De multe ori îi ziceam: «părinte Nicolae, ai grijă de tine, să nu te îmbolnăvești!». El ne răspundea astfel: «Trupul care postește, care își păstrează fecioria, care suferă și care îl slăvește pe Dumnezeu, nu este niciodată părăsit de Domnul». Răbda în tăcere frigul și înghețul. Pe la fereastra chiliei sale, care era încălzită de soare numai după-amiaza, intra un frig năprasnic, care venea dinspre nord. Însă părintele Nicolae ținea geamul deschis și, îmbrăcat cu hainele sale groase, stătea liniștit în scăunelul său ore în șir și citea slujbele sale interminabile. Nu citea rugăciunile slujbelor la timpul potrivit. Astfel, în multe dimineți îl vedeam cum citește slujba Vecerniei din ziua următoare, în care urma să călătorească; ceasurile și Mijloceasurile le citea după-amiaza; după Pavecerniță, citea Canoanele din Octoih, Minei și Penticostar, în funcție de perioada bisericească. Dacă se întâmpla să nu înțeleagă vreun cuvânt, chema pe vreun părinte ca să-i explice.

În fiecare zi, înainte de Vecernie, citea Paraclise, astfel: luni paraclisul Sfinților Arhangheli, marți al Sfântului Ioan Botezătorul, miercuri al Maicii Domnului, joi al Sfinților Apostoli și al Sfântului Nicolae, vineri al Sfintei Cruci, iar sâmbătă al Sfinților Mucenici. În plus, citea și un Paraclis comun în cinstea sfinților ale căror nume purta sau purtase, adică al Sfinților Constantin, Avérkios și Nicolae, paraclis special compus la rugămintea sa de către un frate al mănăstirii. Când era atacat de gânduri necuviincioase, citea Paraclisul Sfintei Mucenițe Thomaída. Dacă i se întâmpla să piardă vreun obiect, citea Paraclisul Sfântului Mina.

Niciodată nu se împărtășea fără să citească rugăciunile dinainte de Sfânta Cuminecătură. Iar rugăciunile de mulțumire le citea singur, cu multă atenție și concentrare, în paraclisul Sfântului Grigorie. Dacă i se îmtâmpla să-i fugă mintea de la rugăciune, se întorcea la locul unde rămăsese și recitea cu putere fraza respectivă, ca s-o bage cât mai bine în cap. Când termina de citit și ultima rugăciune, pe care o pecetluia cu apolisul «pentru rugăciunile…», neputându-și abține recunoștința și simțământul de mulțumire către Domnul, săruta cu ardoare icoana de hârtie a lui Hristos, pe care o lipise în cărticica sa. Apoi săruta și coperta cărții, după care pleca tăcut și aplecat. Când era vorba să se împărtășească în Paraclisul său (al Sfinților Arhangheli), se întorcea către locul în care ședeau părinții și făcea o metanie în fața lor, zicând: «Binecuvântați Sfințiți Părinți». Apoi intra în Sfântul Altar ca să se împărtășească. Își punea mai întâi epitrahilul, rostea cu voce tare rugăciunile, se împărtășea și apoi ieșea afară ca să citească rugăciunile de mulțumire după Sfânta Cuminecătură.

Din cauza simplității sale, câteodată crea mici tulburări din cauza mișcărilor sale repetate, asemenea unui mic copil. Însă părinții se bucurau de această simplitate a sa de copil. Câteodată părinții slujitori îl dojeneau în spiritul iubirii, să nu-i mai deranjeze cu acel continuu du-te vino. Părintele se conforma imediat și tăcea, ținându-și bărbia cu mâna dreaptă.

Într-o zi, în timpul Sfintei Liturghii, cam pe la citirea Apostolului, părintele Nicolae stătea în strana sa, gânditor și ținându-și ca de obicei bărbia cu mâna dreaptă… Nu era nevoie să aprindă vreo candelă sau vreo lumânare pentru vii sau pentru morți… Nu se mai putea fâțăi prin Sfântul Altar, fiindcă preotul slujitor îi interzisese acest lucru. Deodată, în timp ce se citea Apostolul, părintele Nicolae se ridică și aleargă spre Iconostas. Se oprește în fața icoanei Mântuitorului, își ridică mâinile în semn de implorare și strigă puternic: «Sunt de șaizeci și trei de ani în Sfântul Munte (ne aflam în anul 1994) și nimic n-am făcut. Te implor din adâncul sufletului, Doamne, fie-Ți milă de mine…».

Lunea, după fiecare Sfântă Liturghie, pregătea – în cinstea Sfinților Arhangheli – covrigei, dulciuri, câteodată și ceva de băut (suc sau apă) pentru părinți. Alteori ținea în buzunar cutii de suc sigilate, pe care le împărțea părinților pe când ieșeau din paraclis, zicându-le și câte un călduros mulțumesc pentru Sfânta Liturghie pe care au săvârșit-o în cinstea Arhanghelilor săi. Aceste dulciuri și sucuri și le procura cu o zi înainte de la mult iubitul ieromonah P. Kontás, pe care îl simțea ca pe ucenicul său și căruia îi împărtășea toate secretele, gândurile și noutățile sale.

Îi era drag să aprindă candelele paraclisului și să le țină aprinse aproape zi și noapte. De aceea, se îngrijea să nu-i lipsească nimic din cele necesare aprinderii lor.

Uneori îl întrebam:

– Ne vom mântui, părinte Nicolae?

Iar el ne răspundea:

– Eu unul sunt vrednic de osânda veșnică. Căci am păcătuit în multe chipuri și nu știu dacă m-am pocăit cu adevărat. Dacă mă voi mântui, acest lucru se va întâmpla numai din mila lui Dumnezeu și datorită rugăciunilor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Mama noastră duhovnicească, ale Sfinților Protectori ai mănăstirii noastre, ale Sfântului Nicolae, ale Cuviosului Grigorie, ale Sfintei Anastasia Romana, ale Sfinților Arhangheli și ale tuturor Sfinților. Amin. Nu cred că mă vor părăsi Sfinții Arhangheli, pe care îi slujesc de 53 de ani! Să facă ce cred ei de cuviință… Eu am făcut ce-am putut. Înaintea de mine, le-a slujit părintele Grigorákis, care a adormit în ziua prăznuirii lor.

– Părinte Nicolae, ți-e frică de moarte?

– Da, mi-e frică, pentru că nu știu dacă m-am pocăit cum se cuvine și dacă mă va primi Dumnezeu. Eu, la vârsta mea, am gânduri de deznădejde… Oricum, Îi mulțumesc lui Dumnezeu și Maicii noastre duhovnicești, pentru că m-au ținut în Sfântul Munte. Îmi ceruseră să rămân să slujesc la Sfintele Locuri, unde am mers să mă închin în anul 1977, dimpreună cu fericitul Părinte Efrem, dar le-am răspuns că Sfântul Munte este Sfântul Munte. Mă chemaseră în patria mea să mă facă stareț la mănăstirea Sfântul Nicolae din Várses sau duhovnic și preot paroh într-o parohie bună, dar n-am acceptat, deoarece m-a amenințat Gheronda Visarion că îmi va trimite nu numai actul de concediere, ci și caterisirea… M-am temut și m-am întors înapoi.

Auzise de minunile pe care le-a făcut Arhanghelul Mihail Panormítis, din insula Sími, care se află lângă insula Ródos. Evlavia binecredincioșilor noștri creștini pentru Sfântul Arhanghel îi făcea pe unii să trimită pe mare cutii cu ofrande, conținând de obicei lumânări și tămâie, care ajungeau după un anumit timp în portul insulei, lângă Biserica închinată lui. Astfel, s-a decis și părintele Nicolae să pună într-o cutie de conservă tămâie și câteva nume spre pomenire, a sigilat-o, a fixat-o pe o scândură pe care a scris adresa sa și apoi ne-a chemat pe câțiva frați, spunându-ne:

– Veniți cu mine, să trimitem darurile acestea Sfântului Arhanghel!

Neștiind unde ne duce, l-am întrebat:

– Părinte Nicolae, unde mergem? Ca să trimiți un pachet, trebuie să mergi la biroul Mănăstirii.

– Știu, a răspuns. Dar aceste daruri vor călători pe mare.

Neputându-ne da seama ce vrea să facă, l-am urmat îndeaproape. Am mers împreună spre țărmul mării, aproape de mănăstire, unde el a început să cânte troparul Sfinților Arhangheli. Apoi a aruncat scândura în apă, spunând: «Sfinte Arhanghele, ia-ți darul și să-mi scrii când acestea vor ajunge la mănăstirea ta». Acest lucru s-a întâmplat în anul 1975, când noi abia veniserăm ca frați la mănăstire. După o lună, ne-au înștiințat din Kalliágra, portul Sfintei Mănăstiri Koutloumousíou (lângă Mănăstirea Ivíron), unde era un paraclis închinat Sfinților Arhangheli, că au găsit o scândură, care conținea o cutie și adresa părintelui Nicolae. Așadar Sfântul Arhanghel călăuzise spre alt paraclis de-al său darul părintelui Nicolae, care a fost folosit de către părinții de acolo spre slava și cinstea Sfântului Arhanghel.

Era de o deosebită simplitate și în corespondența sa cu rudele sale de sânge sau cu puținii săi cunoscuți.

În anul 2002, mă aflam în Kolwezi, Congo, din motive misionare. Părintele Nicolae întreba îl aproape zilnic pe secretarul Mănăstirii dacă a primit vreo scrisoare de la consăteanul său, părintele Damaschin. Într-o zi, mă sună secretarul și îmi spune că numaidecât trebuie să-i scriu o scrisoare părintelui Nicolae, deoarece își face griji pentru mine, consăteanul său. I-am scris îndată o scrisoare și, în scurt timp, am primit și eu scrisoare de la el. Întrucât este foarte sugestivă, cer permisiunea iubiților noștri cititori să o citez în întregime în această scurtă biografie:

«Mănăstirea Grigoríou, 12.07.2002

Mult iubitule în Hristos frate Damaschin, bucură-te în Domnul și să fii sănătos și la suflet și la trup!

Iubitule consătean Damaschin,

Țin să te înștiințez prin această epistolă că, în urmă cu câteva zile, am primit scrisoarea ta și am citit toate câte mi-ai scris în ea. Misiunea este o lucrare bună și plăcută în fața lui Dumnezeu, dar necesită multă atenție, deoarece ascunde multe pericole. Așadar atenție și rugăciune…

Eu te pomenesc mereu în sărăcăcioasele mele rugăciuni și nădăjduiesc să ne reîntâlnim înainte să mor, căci am deja 90 de ani.

Și aici situația e instabilă și se întrezăresc multe primejdii. Zilnic vine foarte multă lume; vedem și auzim multe…

Salutări și toate cele bune din partea lui Gheronda și a celorlalți frați. Aștept numaidecât scrisoarea ta.

Cu dragoste în Hristos și cu rugăciuni pentru tine către Domnul,
Păcătosul și ultimul între ieromonahi, † Ieromonahul Nicolae Grigoriátis (Kántaros)».

Era din fire un om cu o bună constituție fizică și cu forță ieșită din comun. Îmi aduc aminte că, pe când avea vreo 70 de ani, apuca sacul cu ciment și îl urca în balconul din chilia sa aflat la etajul trei, ca să repare câte ceva.

În primii ani, întrucât eram puțini călugări, iar muncitorii erau greu de găsit, ne ocupam cu tot felul de munci fizice; eram și constructori, și instalatori, și zidari, și vopsitori în ulei, etc. Cu alte cuvinte, făceam de toate. Spre exemplu, eu eram constructor și zidar. Într-o bună zi, m-a chemat părintele Nicolae, rugându-mă să-i zidesc o mică coloană și s-o tencuiesc. După ce mi-am terminat treaba, tânăr fiind, m-am gândit să mă joc puțin cu simplitatea părintelui Nicolae. Acesta coborâse să aducă furtunul ca să spălăm balconul. În acest timp, eu mă întind jos pe pardoseala de ciment a balconului, arunc niște var peste mine, îmi pun vreo două trei pietre peste coaste ca să pară că am murit lovit de acestea. Între timp, apare părintele Nicolae:

– Ridică-te, măi…

«Mortul» nimic. Se apropie neliniștit de mine și strigă:

– Damaschin! Apoi mă lovește cu piciorul. Eu rămân nemișcat, nescoțând nici un cuvânt. Apoi îl aud cum strigă: Gata, s-a dus…, a murit… Infirmierul, chemați infirmierul! Pater Dimitrieeee!

Coboară scările în grabă, căutându-i pe doctori și pe infirmieri. Până să ajungă aceștia în balcon, «mortul» înviase și dispăruse.

Cu ocazia acestei pățanii, părintele Nicolae ne-a demonstrat încă o dată cât de mult și de sincer ne iubea. De aceea era extrem de bucuros când mergeam la chilia lui și îi țineam companie. Se bucura când vorbea și discuta cu noi.

Sursa: Aliévs, Revista Sfintei Mitropolii de Mantineía și Kynouría-Trípoli, nr. 265/2012.