Dialectica Triodului

Va trebui cândva ca textele Bisericii Ortodoxe să iasă din mâinile teologilor specialişti şi să intre în viaţa duhovnicească a poporului nostru, pentru că sunt de o valoare cel puţin egală cu alte scrieri care au fost sau sunt socotite ca având valoare pedagogică. Atunci când scrierile liturgice ale Bisericii noastre vor pătrunde toate în viaţa Neamului, ele vor transfigura nu doar viaţa noastră duhovnicească şi vor reaşeza scara valorilor ei, dar vor şi forma altfel decât până acum personalitatea grecului. S-a spus de multe ori până în prezent că învăţăturile care îl hrănesc pe grecul de azi s-au alcătuit independent de tradiţia neamului, prin influenţe cu totul aleatorii şi episodice. Alcătuirea Triodului mă preocupă de ani de zile. Întreagă această structură alcătuită din pericope evanghelice şi apostolice, din imnuri şi rugăciuni are o unitate uimitoare şi este cu adevărat o mare pierdere faptul că acest tezaur nu face parte din trăirea statornică şi permanentă a vieţii noastre, fie că avem acces la el direct din viaţa bisericească, fie prin studiile despre structura şi menirea acestuia. Adevărul este că nu ne lipsesc studiile despre Triod şi va trebui să menţionez aici în mod special studiul domnului Evánghelos Theodórou, intitulat „Valoarea formatoare a Triodului” (Atena, 1958) şi alte două-trei publicaţii mai mult sau mai puţin extinse. Dar şi cartea domnului Theodórou, precum şi orice altceva s-a scris până acum, sunt scrise de teologi specialişti şi din acest motiv şi din altele nu au ecou în rândul publicului mai larg. De altfel, chiar înţelegerea Triodului din simpla participare la viaţa liturgică a Bisericii este dificilă, pentru că presupune multe ore libere, cunoaştere a corelaţiilor dintre părţile acestuia şi, desigur, pregătire sufletească.

Nu doar ca teolog, nici doar ca mădular al Bisericii Ortodoxe Greceşti, ci ca simplu cititor dornic de învăţătură simt nevoia că trebuie să spun cât de mult pierdem cu toţii, pentru că nu gustăm din conţinutul duhovnicesc adânc şi cutremurător al Triodului. Mă gândesc la cât de multe studii se scriu în fiecare an despre marile opere ale spiritului, despre Homer, despre tragedia antică, despre Divina Comedie, despre Faust, după cum mă gândesc şi la cât de mult au fost nedreptăţite textele bisericeşti greceşti care până acum nu au ieşit din mâinile specialiştilor, ale teologilor sau ale bizantinologilor. Triodul, ca să menţionez doar un exemplu, ca sinteză alcătuieşte una dintre cele mai mari creaţii spirituale.

Este un fapt deja constatat că forma de azi a Triodului a trecut prin multe transformări şi s-a alcătuit din elemente care s-au adăugat în diferite epoci, în diferite locuri, la iniţiativa a diferiţi factori. S-ar putea spune că nu a existat niciodată – şi nici acum nu există – un model unitar al Triodului –nici în diferitele manuscrise ale trecutului, nici în aplicarea lui practică de azi nu se înfăţişează totdeauna în aceeaşi formă. Însă această diversitate este una dintre marile lui virtuţi, pentru că vădeşte faptul că nu este o compoziţie definitivată, ci un organism viu, care totdeauna se înnoieşte, se transformă şi se schimbă în funcţie de epoci, de locuri şi de oameni. Acum, în ultima vreme s-a cristalizat într-un anume fel, în sensul că au trecut mulţi ani fără să se introducă vreun element nou şi să fără să se discute eventuala nevoie de modificări, iar singurele schimbări care există sunt scurtările pe care le fac preoţii pentru mai multă uşurinţă la slujbe. Desigur nu este întâmplător faptul că imnografia Bisericii noastre nu se îmbogăţeşte acum cu elemente noi, aşa cum se îmbogăţea în vechime. Cu toate acestea – şi acest lucru trebuie subliniat chiar de la început – diferitele variante ale Triodului şi modificările prin care a trecut nu au atins niciodată caracterul fundamental al acestuia, aşa cum a fost structurat iniţial. Ce anume înseamnă exact acest „iniţial” este greu de explicat, pentru că Triodul de azi, deşi exprimă un ethos creştin duhovnicesc foarte vechi, a luat forma de azi din secolul al X-lea şi ulterior, aşa cum au constatat cei ce au studiat acest lucruri. Ipoteza mea este că forma lui de azi trebuie mai degrabă datată în epoca lui Fotie cel Mare, dar subiectul meu de dezbatere nu este acesta şi foarte probabil nu aş putea cu uşurinţă să demonstrez această cronologie, dacă nu abordez întreaga problematică a epocii lui Fotie. Pentru moment este de ajuns să notăm că înţelesul fundamental al Triodului, care trimite deja la secolul al IV-lea, nu s-a schimbat niciodată, în ciuda feluritelor adăugiri şi eliminări care au avut loc pe durata marii lui istorii. Înţelesul acesta fundamental iniţial îl exprimă pe scurt cuvântul „dialectică” şi îl descriu mai bine formulări precum „mersul către mântuire”, „de la moarte la viaţă”, „per aspera ad astra” şi alte analogii care se pot folosi pentru a exprima urcuşul treptat al sufletului din timp spre veşnicie. Triodul este calea pe care trebuie să o parcurgă omul pentru a se învrednici să participe la marea taină a Răstignirii şi a Învierii Fiului lui Dumnezeu. Prin Triod, Biserica Ortodoxă ne învaţă că credinciosul, pentru a se învrednici de Paşte, trebuie să urmeze un drum greu, în trepte. Iar treptele acestui urcuş care încep cu Duminica Vameşului şi a Fariseului, dimpreună cu celelalte, cu următoarele Duminici, a Fiului Risipitor şi a Înfricoşătoarei Judecăţi, alcătuiesc o unitate. Tema pericopei evanghelice a Vameşului şi a Fariseului este curăţirea sufletului de patimile îngâmfării şi a semeţiei prin pocăinţă şi smerenie. Textul explicativ care însoţeşte imnurile acestei prime Duminici a Triodului explică limpede că îngâmfarea şi trufia sunt cele care au provocat izgonirea din sânurile lui Dumnezeu şi că această cale a urcării înapoi, a întoarcerii la Dumnezeu, începe cu smerenia: „Aşadar, pilda aceasta ne arată că nimeni nu trebuie să se mândrească, chiar dacă face fapte bune; dimpotrivă, să se smerească şi să se roage din suflet lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi căzut în cele mai mari păcate. Făcând aşa, nu este departe de mântuire”. Acelaşi duh, fireşte, îl exprimă şi pericopa din Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei, care pregăteşte pericopa evanghelice, mai ales prin spusa: „iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău” şi îndemnul „rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat” (2 Timotei 3:13-14). Acelaşi duh îl exprimă şi cântările, dintre care unele sunt dintre acela mai bune care s-au scris. Melodul recunoaşte că este un păcătos precum Vameşul, dar mărturisirea lui este şi pocăinţă, precum a fost şi mărturisirea Vameşului. Aşadar, pe drumul către Paşte, smerenia este prima treaptă, prima fază a dialecticii către nemurire.

Spiritul dialecticii dintre păcat şi pocăinţă îl continuă şi Duminica Fiului Risipitor. Fiul Risipitor devine în cele din urmă precum Vameşul în ceasul zdrobirii inimii sale. Însă deosebirea dintre Vameş şi Fiul Risipitor o explică frumos textul ermineutic al parabolei Fiului Risipitor: există mulţi care au săvârşit atâtea păcate în viaţa lor, încât să nu mai nădăjduiască la posibilitatea mântuirii şi din deznădejde să săvârşească încă mai multe păcate. Această deznădăjduire, care „este odrasla mândriei”, este un alt păcat. De aceea, Sfinţii Părinţi, vrând să „smulgă din rădăcină păcatul deznădejdii şi să-i ridice iarăşi pe creştini spre săvârşirea virtuţii”, au ales pericopa evanghelică a Fiului Risipitor. Cu aceeaşi intenţie au ales şi pericopa apostolică din Epistola I către Corinteni (6:12-20) a Sfântului Apostol Pavel, deşi aici accentul nu cade atât pe posibilitatea mântuirii, cât pe greutatea păcatului. Accentuarea posibilităţii mântuirii prin pocăinţă o exprimă în chip minunat toate cântările. În cele mai multe dintre aceste imnuri vorbeşte însuşi Fiul Risipitor, care a depăşit deznădejdea şi se întoarce cu zdrobire de inimă şi cu nădejde către Mântuitorul.

Sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne şi Duminica Lăsatului sec de carne alcătuiesc o unitate, punte între primele două duminici şi zilele care urmează. Textele ermineutice, adică sinaxarul acestei Sâmbete şi ale Duminicii Lăsatului sec de carne sunt încărcate cu multe sensuri şi cu multe întâmplări istorice, dar în esenţă rostul lor este de a tâlcui corect poziţia acestor două zile în cadrul Triodului. Amândouă aceste zile sunt foarte semnificative. Unul dintre înţelesurile lor este că omul care îşi caută cu ardoare mântuirea, are ca sprijin Biserica, ce se roagă dimpreună cu el. Există însă cazuri în care un fapt neprevăzut, de pildă o moarte neaşteptată, nu i-a dat păcătosului posibilitatea să intre pe drumul mântuirii. În Sâmbăta dinaintea Lăsatului sec de carne, Biserica se roagă pentru toţi cei care au plecat din viaţă şi pentru cei care şi-au schimbat modul de viaţă la vreme potrivită, dar şi pentru cei pe care un fapt neprevăzut i-a lipsit de nădejdea mântuirii. Dar toată această bunătate, iubire de oameni a lui Dumnezeu şi a Bisericii, pot să înşele firea umană uşor încrezătoare. Omul poate să ajungă să gândească şi că „Dumnezeu este iubitor de oameni! Dacă mă voi depărta de păcat, îndată voi dobândi totul”. O asemenea gândire poate distruge învăţăturile primite de la Vameş şi de la Fiul Risipitor. De aceea, Biserica prin Duminica Lăsatului sec de carne vine să îl păzească pe credincios de iluzia pe care ar putea să i-o dea bunătatea exprimată în Sâmbăta dinaintea Lăsatului sec de carne. De aceea şi înfăţişează acum a Doua Venire. Şi din nou, aici, textul ermineutic este îndeajuns de complex şi redă corect însemnătatea zilei: A Doua Venire este înfăţişată acum pentru a se sublinia nu doar iubirea de oameni a Domnului, dar şi dreptatea lui, dreptate care se întinde nu doar asupra celor vii, dar şi asupra celor adormiţi. „Au rânduit deci dumnezeieştii Părinţi în această duminică pomenirea înfricoşătoarei zile a celei de a doua veniri a Domnului ca înfricoşându-i pe oameni prin moarte şi prin aşteptarea chinurilor ce vor să fie, să-i întoarcă spre virtute pe cei ce trăiesc fără nici o grijă şi să nu se încreadă numai în iubirea Sa de oameni, ci să ţină seamă şi de aceea că Dumnezeu este un Judecător drept, Care răsplăteşte fiecăruia după faptele lui”. Legat de sensul dreptăţii este şi sensul că ceasul Judecăţii este necunoscut şi, prin urmare, credinciosul trebuie să fie totdeauna pregătit, pentru nu este posibil să cunoască când se va înfăţişa înaintea Judecătorului. Imnografii celor două zile care cunosc nedesăvârşirea firii umane, cer bunătatea, milostivirea, iertarea Domnului. Cumplitul ceas al Judecăţii se roteşte în continuu în sufletul lor.

Ar fi o greşeală dacă am cere să tâlcuim textele care urmează Duminicii Lăsatului sec de carne până la următoarea Duminică, a Lăsatului sec de brânză, ca fiind texte care vorbesc despre însemnătatea postului. Aşa cum se vede din lecturile scripturistice, din proroci şi din imnurile Sâmbetei Lăsatului sec de brânză, „postul” despre care vorbesc imnografii trebuie tâlcuit în sens mai larg, ca supunere a cărnii poruncilor Duhului. Altfel nu ar avea sens pomenirea marelui şir al Sfinţilor, al Cuvioşilor şi al Mucenicilor. Aceştia sunt pilde de urmat nu doar pentru că au ţinut „post”, ci pentru că, deşi plăsmuiţi şi ei din aceeaşi materie precum toţi ceilalţi oameni, deşi „au fost părtaşi aceleiaşi firi ca şi noi”, pot să ne pună înainte viaţa lor „ca pildă şi îndreptar” şi să-l întărească astfel pe omul care se luptă. Rezultatele lenevirii sufleteşti, îndeobşte ale „încălcării” dumnezeieştii legi le prezintă Duminica Lăsatului sec de brânză, care mai potrivit s-ar numi cu numele adevărat, şi anume „Duminica Raiului pierdut”. Cu această duminică se încheie prima parte a învăţăturii, cu un şir de înţelesuri fundamentale care domină de la început până la sfârşit – pocăinţa omului, iertarea lui Dumnezeu, ameninţarea celei de a Doua Veniri şi izgonirea oamenilor celor dintâi zidiţi din Rai. Credinciosul, pe durata acestor prime patru duminici şi a zilelor de rând dintre acestea trece neîncetat de la frică la nădejde şi înţelege că în cea mai mare parte nenorocirea sau mântuirea sa este lucrare a sa proprie, este rezultatul vieţii sale. Iertarea lui Dumnezeu îşi are limitele ei, dincolo de care începe dreptatea Lui imparţială.

Am fost învăţaţi acum cum trebuie să trăim şi ce ne aşteaptă, în funcţie de viaţa noastră. De aici încolo, fiind luminaţi de cele auzite, ne apropiem de Paşte şi ne luptăm să ne învrednicim de Învierea Domnului şi, împreună cu Învierea lui Hristos, de Învierea noastră, Biserica ne sprijină cu toată măreţia ei duhovnicească. Acum nu ne va mai aminti de Fariseu şi de Fiul Risipitor, de a Doua Venire şi de Raiul pierdut. Va veni alături de noi pentru a ne ajuta, pentru a ne întări, pentru a ne încuraja. Acesta este sensul pe care îl are prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, a doua duminică, a pomenirii Sfântului Grigorie Palama, a treia, a Închinării Sfintei Cruci, a patra, a Sfântului Ioan Scărarul şi a cincea, a Cuvioasei Maria Egipteanca. În lupta lui, credinciosul este întărit de istoria şi învăţăturile Ortodoxiei, de pilda Sfântului Grigorie Palama, de puterea Crucii, de învăţătura Sfântului Ioan Scărarul şi din pilda Cuvioasei Maria Egipteanca. Biserica, prin luptele ei împotriva ereziilor, cu marile chipuri ale nevoitorilor şi învăţătorilor, harul Crucii, toate laolaltă ne vin în ajutor şi ne ajută, ca să ne învrednicim de harul Învierii.

Dar omul poartă totdeauna stigmatul păcatului strămoşesc şi oricât ar fi de zelos să intre în cămara de nuntă a Domnului, haina lui, trupul şi viaţa lui nu i-o îngăduie. Acum are dorinţă, cu toată puterea sufletului său, să intre în cămara de nuntă. Pildele Fariseului şi a Fiului Risipitor, pe de o parte, iar pe de alta, ale Sfântului Grigorie Palama, a Sfântului Ioan Scărarul şi a Cuvioasei Maria Egipteanca; frica de marele ceas al Judecăţii, durerea pentru Raiul pierdut, harul Crucii şi învăţătura Sinodikonului Ortodoxiei i-au deschis ochii. Ştie ce vrea, dar ştie şi că nu e de ajuns să vrea. Are însă încă o dată ajutorul Bisericii. În Miercurea Mare, după ce mai întâi Biserica îl învaţă pe om calea pocăinţei prin istoria femeii desfrânate, îi va oferi apoi dumnezeiescul mir şi îl va curăţa astfel, ca să poată de acum încolo să urmeze Dumnezeiasca Dramă, de la Cina cea de Taină până la Înviere. Va şedea şi acesta la Cină, va urca dimpreună cu Domnul pe Munte pentru a se ruga, se va răstigni dimpreună cu El şi când va veni marele ceas, va învia şi el în lumină şi în strălucirea veşniciei – doar dacă a avut puterea să învăţe din câte învaţă Biserica prin minunata alcătuire a Triodului.

Nădăjduiesc că nu am spus nimic original prin cele scrise. Despre sfintele texte nu trebuie să spunem lucruri originale. E de ajuns, şi aceasta trebuie, să le înţelegem corect. Şi, desigur, nu pot fi înţelese dacă omul nu le-a trăit şi dacă nu s-a folosit din câte a fost învăţat. Triodul are multe probleme filologice. Cu cât studiezi mai mult Triodul, cu atât îi vezi şi dificultăţile şi problemele. Dar dialectica acestuia este limpede – o dialectică a sufletului care se formează treptat, pe măsură ce urcă scara pe drumul către Înviere. Potrivit semnificaţiei ei curente, dialectica este teză, antiteză şi sinteză. Teză, antiteza şi sinteza caracterizează şi Triodul. Nu este însă precum speculaţiile raţionale ale filosofilor. Aici, teza este Raiul, antiteze sunt Adam şi Eva şi sinteza este creştinul care se pocăieşte şi este sprijinit de Dumnezeiescul Har. Schema aceasta predomină de la începutul până la sfârşitul Triodului. Schema aceasta este marea învăţătură a Triodului. Schema aceasta este marea învăţătură a creştinismului.

Sursa: «Simpozion Creştin – III”, ed. Vivliopoleíon tis Estías. Kollárou kai Sía. A.E., pp. 147-151.