Părinți aghioriți – Bătrânul Avxentie Grigoriatul

Cuviosul monah Avxentie Grigoriatul a fost mângâierea şi stâlpul mănăstirii noastre. Era ascetul chinoviei, vulturul dumnezeieştii iubiri, văzătorul luminii nezidite, dispreţuitorul celor pământeşti şi îndrăgostitul de cele cereşti, lauda pocăinţei, bogăţia dumnezeieştii înţelepciuni, stăpânitor peste demoni, temelia preastrălucită a rugăciunii, înger pământesc şi pământean ceresc.

Bătrânul Avxentie s-a născut în Mandra Eleusinei în anul 1892. Numele său de botez era Atanasie, iar familia deosebit de evlavioasă. Din anii tinereţii a iubit viaţa singuratică. Citirea vieţilor cuvioşilor i-a aprins râvna pentru monahismul ascetic. În timpul războaielor balcanice şi-a slujit patria ca soldat mai mulţi ani. Pentru că a scăpat viu, cu harul lui Dumnezeu, îndată ce s-a liberat din armată a plecat direct la Mănăstirea Cuviosului Serafim Domvoitul care se găseşte aproape de locul său natal. Aici a fost tuns rasofor şi după puţin timp, dorind mai multă linişte şi rugăciune, s-a retras în binecuvântatul Athos.

La Mănăstirea Cuviosului Grigorie a venit în anul 1920. După un an a fost tuns în Sfânta şi marea schimă cu numele Avxentie. De atunci şi până în ziua adormirii sale, petrecută în seara privegherii Duminicii Ortodoxiei din 1981, părintele a ars şi a luminat ca o lumină pusă în sfeşnic în mănăstirea noastră, luminându-i pe toţi cu virtuţile şi harul său şi cu bogăţia experienţei duhovniceşti.

Un alt bătrân îmbunătăţit al mănăstirii noastre, părintele Isihie, la vârsta de 99 de ani mi-a povestit următoarele: „Avxentie, frăţioare, a fost sfânt din pântecele mamei lui. A venit călugăr dintr-o mănăstire din zona sa. Acolo a învăţat toate cele călugăreşti şi a venit aici gata pregătit. Împreună am slujit la metocul Vultsista din Katerini. Acolo a slujit ca bucătar timp de trei ani. Gătea cărnuri pentru muncitori iar el nici nu gusta şi totuşi, întotdeauna erau foarte bune. Păzea tăcerea şi rugăciunea. Era foarte harnic. Fericit aş fi să mă învrednicească Dumnezeu şi pe mine de un sfârşit ca al lui …”.

Nu iubea nimic din cele trecătoare ale lumii. Toată atenţia o avea înălţată către bunurile făgăduite. În ultimii 20 de ani ai vieţii şi-a pierdut lumina ochilor trupeşti din cauza cataractei. Deşi părinţii i-au spus să iasă la Tesalonic pentru operaţie nu a acceptat, preferând să rămână orb până la sfârşitul vieţii. A slujit în diferite ascultări: la Biserică, la moară, la bucătărie, la metocuri, la grădini, cu o hărnicie exemplară şi atenţie la rugăciune. La moară a făcut terase, a zidit staule, a desţelenit pământul şi l-a cultivat pentru prima oară. Într-o noapte, pe când lucra în grădină, un vânător a crezut că este un animal sălbatic şi a tras în el dar harul dumnezeiesc l-a salvat ca prin minune de la o moarte sigură.

În mănăstire nu a încercat niciodată să dobândească vrednicii. Era fericit în oricare dintre ascultările ce i se încredinţau. Îl bucura nespus desăvârşita şi inimitabila sa sărăcie. În chilie avea doar un pat de lemn şi un scaun pe care-şi făcea privegherile de noapte, câteva icoane şi hainele sale peticite şi răspeticite. Păstrăm încă la mănăstire dulama sa pe care el însuşi a cusut-o cu un ac de cusut saci şi cu sfoară. Se stricase atât de mult încât astăzi, din pricina numeroaselor petice, pânza iniţială nu se mai poate distinge. Un monah, părintele Andreas, care ştia că părintele Avxentie nu poartă şi nici nu cere haine noi, s-a dus şi a luat de pe sfoară pantalonii zdrenţuiţi ai bătrânului şi a pus alţii noi. Bătrânul Avxentie, a doua zi, a început să-şi caute vechitura de pantaloni dar nu i-a găsit, dar nici nu a protestat. După o săptămână părintele Andreas, văzând că nu poate să-l înduplece pe bătrân să-şi schimbe haina, s-a dus şi a schimbat iarăşi pantalonii cu cei vechi.

Iubea foarte mult slujbele. Înainte de începerea lor venea la biserică încet-încet, sprijinindu-se de zid, murmurând rugăciunea sau acatistul vreunui Sfânt. Când odată a căzut şi s-a lovit nu a strigat după ajutor, ci rostea neîncetat rugăciunea. La un moment dat, rănit de dorul rugăciunii minţii a plecat din mănăstire şi s-a aşezat în katisma Panaghiei, la 15 minute de mănăstire. După o lună s-a întors.

– De ce te-ai întors părinte, l-am întrebat?

– Am plecat fără binecuvântarea mănăstirii şi m‑au supărat gândurile. În plus, au aflat creştinii că un oarecare călugăr trăieşte singur acolo şi au început să vină să-mi ceară sfaturi. Eu m-am ascuns desigur în pădure, dar n-am putut să continui aşa la nesfârşit. De aceea am preferat să cobor iarăşi în mănăstire ca să mă nevoiesc fără ca să mă ştie cineva.

Cu toţi era binevoitor, şi-i iubea pe părinţi, mai ales pe cei care-l slujeau şi făcea pentru ei multă rugăciune. Sfaturile lui pentru toţi, chiar şi pentru creştinii care-l vizitau, erau rugăciunea şi citirea cuvântului lui Dumnezeu. Se ferea de orice îl împiedica de la preadulcea lui rugăciune. Astfel, nu discuta mult, nu-i plăcea ca părinţii să întârzie mult timp în chilia lui când îi aprindeau soba sau îi pregăteau mâncarea, să audă întrebări şi vorbe deşarte. Niciodată nu a chemat pe cineva ca să-l însoţească în vreo plimbare în jurul mănăstirii. Odată, pe când a aflat că vin nişte creştini ca să discute cu el, şi să-l împiedice de la rugăciune s-a ascuns sub pătura lui peticită ca să nu grăiască şi să audă lucruri deşarte.

O puternică impresie ne făcea tuturor participarea lui la Sfintele Slujbe. Aproape întotdeauna stătea în picioare murmurând rugăciunea lui Iisus. Stătea puţin, dar îndată ce auzea numele Maicii Domnului sau al Sfântului zilei îşi făcea cruce, ridicându-se. Cât de mult har avea la slujbe putem afla din gura unui muncitor al mănăstirii noastre, Dimitri, care, la sfârşitul Sfintei Lituurghii, într-o sâmbătă, s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

– Părinte, eu sunt om păcătos, dar astfel de lucruri pe care le-am văzut azi în biserică voi ar trebui să le vedeţi şi nu eu.

– Dar ce-ai văzut Dimitri, ce s-a întâmplat?

– Dimineaţă când am intrat în biserică monahii citeau psalmi. Am trecut prin pronaos către naosul principal. În dreapta mea, acolo unde stă întotdeauna un bătrân orb, înalt şi neputincios, am auzit cântări. M-am mirat în sine şi m-am uitat să văd de unde vin aceste cântări dar n-am văzut pe nici unul din părinţi să cânte. Destul de mişcat, m‑am aşezat pe un scaun ca să mă rog. La vremea Sfintei Împărtăşanii un alt lucru m-a surprins: toţi monahii se apropiau de sfintele uşi în ordine ca să se împărtăşească. Chipul primului dintre ei, adică al celui orb, strălucea mai tare decât soarele.

– Spune-mi, părinte, cine este monahul acela.

– Se numeşte monahul Avxentie şi este un monah sfânt.

Duhovnic al fericitului bătrân a fost rânduit ieromonahul P. Mi-a relatat următorul dialog pe care l-a avut cu părintele Avxentie:

– Părinte Avxentie, ce ziceţi, vom merge în rai?

– Dumnezeu ştie.

– Ce trebuie să facem ca să câştigăm Împărăţia Cerurilor?

– Să zicem neîncetat rugăciunea lui Iisus. Adesea, văd în dreapta mea lumină când îmi fac canonul cu komboskini. O văd regulat, apoi iarăşi pleacă.

– Ce simţi când o vezi, părinte?

– Simt multă bucurie şi pace.

Ajunsese la măsurile sfinţeniei. Hristos îşi arăta prezenţa în sufletul lui prin strălucirea luminii necreate care îl îndulcea, îi dădea pace şi bucurie. Avea o mare evlavie faţă de Stareţul mănăstirii, părintele Gheorghe. Se ferea să ne dea sfaturi deoarece ne spunea: „Voi aveţi un Stareţ care este teolog, pe el să-l întrebaţi şi să faceţi ascultare la tot ce vă va spune”. Ori de câte ori Stareţul se întorcea din lume, gheron Avxentie se grăbea să îi ia binecuvântarea. Dar şi părintele Stareţ, în cuvântările sale către frăţie ne spunea: „Trebuie să ne luptăm împotriva egoismului şi a celorlalte patimi. Îl vedeţi pe gheron Avxentie? Este orb şi nici nu vorbeşte, păstrând tăcerea. Se sfinţeşte prin smerenie, prin rugăciune, prin pocăinţă, prin tăcere şi prin toată rânduiala lui. Prin rugăciunea sa, gheron Avxentie se sfinţeşte pe sine, sfinţeşte obştea şi întreaga lume. Rugăciunea lui spulberă cursele păcatului. Aşa, părinţilor, şi noi trebuie să ne luptăm, cei vechi şi cei tineri pentru că întreaga lume aşteaptă multe de la noi”.

Duhovnicul lui mi-a reprodus rugăciunea pe care bătrânul o spunea înainte de somn, seara: „Pentru rugăciunile sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe mine păcătosul”. După aceea se însemna cu semnul crucii la frunte, pe obraz la dreapta şi la stânga, pe cap, pe ochi şi pe gură şi zicea: „Cruce a lui Hristos păzeşte-mă, apără-mă, acoperă-mă, povăţuieşte-mă în calea pocăinţei şi mântuieşte-mă. Cruce, curăţeşte-mă de toată închipuirea”. Aceasta o spunea de trei ori şi aşa fugea orice imaginaţie din minte. Apoi zicea: „Risipeşte întunericul cugetului meu, izbăveşte-mă de tot întunericul celui rău”. Apoi îşi însemna cu semnul crucii pântecele şi picioarele şi zicea: „Cruce a lui Hristos mântuieşte-mă cu puterea ta, păzeşte acest trup muritor pe care-l port şi fereşte-mă de toată întinăciunea şi necurăţia. Amin”.

În ultima perioadă a vieţii a suferit de hernie. Medicul i-a dat o centură specială pe care însă n-o purta deoarece îl împiedica la rugăciune. Când starea i s-a înrăutăţit a fost mutat la noul spital al mănăstirii. Sonda care îi era fixată îi producea dureri cumplite pe care însă nu le exterioriza. Culoarea feţei arăta că în curând va părăsi cele pământeşti. În prezenţa a doi monahi tineri şi-a dat sufletul în vreme ce în biserică psalţii cântau „Lumină lină” la privegherea Duminicii Ortodoxiei. Unul din cei doi fraţi care a stat aproape de el în ultimele clipe, găsindu-se în stare de har, s-a învrednicit să vadă lucruri mai presus de fire. Iată ce ne povesteşte:

«Chipul lui prinsese deja culoarea cadaverică. Părintele a inspirat de 2-3 ori profund şi a expirat liniştit. Deodată şi-a întors faţa către dreapta ca şi cum ar fi vrut să alunge ceva dezgustător şi urât. M-am apropiat, i-am prins mâna şi i-am sărutat-o. Am fost uimit deoarece răspândea mireasmă. Deşi era noapte îndată am auzit paşii multor oameni afară pe coridor. Aveam simţirea că au venit în cameră şi că stăteau la picioarele bătrânului. Nu-i vedeam, dar simţeam că se află acolo. Dintr-o dată pe gura părintelui a ieşit un alt gheron Avxentie întreg. A ieşit cu un strigăt biruitor. M-a privit şi eu îl priveam fără să-mi vorbească. Apoi mi-a zis: „Acum m-am eliberat, acum m-am odihnit, acum m-am liniştit”. Cei care-l aşteptau l-au luat şi au plecat. Eu îl iubeam pe bătrân şi m-am mirat că nu am văzut nimic din demonii vămilor care ştim că vin să înfricoşeze sufletul. Mă întrebam, aşadar, ce s-a întâmplat cu sufletul bătrânului Avxentie. După o săptămână l-am văzut în somn şi l-am întrebat:

– Părinte Avxentie, cum ai trecut vămile?

– Nici unul dintre demoni nu a putut să se apropie de mine, părinte. Erau foarte sălbatici pentru că nu puteau să-mi facă ceea ce voiau. Mă ameninţau fără să-mi poată face nici un rău. Ziceau: „Ah, ce ne-ai făcut cu rugăciunile tale, cu posturile tale, cu metaniile tale şi cu privegherile tale …”. Cu aceste cuvinte mă priveau sălbatic fără să se poată, însă, apropia de mine. Numai un demonaş al desfrânării a îndrăznit să vină aproape de picioarele mele şi să-mi zică: „Eu o să te supăr până ce vei ajunge în casa Tatălui tău”».

Ziua îngropării sale a fost cu adevărat zi de înviere. Mutarea sufletului bătrânului Avxentie a fost un fapt plin de bucurie şi, de aceea, când l-am condus la groapă de la sine ne-a venit să cântăm: „Hristos a Înviat” care a răsunat în toată împrejurimea ca un imn de biruinţă. Simţirea că îl avem în mijlocul nostru este întotdeauna puternică. Dumnezeu, vrând să ne încredinţeze că bătrânul s-a mântuit şi a fost proslăvit în ceruri ne-a dat destule semne spre mângâierea noastră şi slava Sfântului Său Nume. Părintele Th. din mănăstirea noastră, în anul adormirii bătrânului, se afla în vie şi a intrat în bisericuţa colibei ca să facă rugăciune. I-a venit în minte o întrebare: „Bătrânul Avxentie a adormit înainte cu trei luni. Oare l-ai mântuit, Hristoase, pe bătrânul?” Dintr-o dată toate candelele iconostasului au început să se mişte cu veselie. Acest lucru s-a repetat. Grădinarul a coborât la mănăstire şi a relatat faptul Egumenului. Bănuiau că, fiind geamurile deschise, candelele s-au mişcat împreună cu lanţurile lor. Cum au intrat în biserica Sfântului Gheorghe din vie iarăşi au văzut candelele că încep să se mişte singure. Au înţeles că este o înştiinţare de la Dumnezeu că gheron Avxentie s-a odihnit şi încă într-un loc bun.

Altă dată, după adormirea părintelui Avxentie a venit la mănăstirea noastră pustnicul G. de la Cavsocalivia. Eu pe atunci eram arhondar şi ca binecuvântare l-am pus pe părintele G. în camera pe care o avusese gheron Avxentie. I-am explicat că în cutare pat a adormit înainte cu câteva luni cutare părinte. Iată ce mi-a scris pustnicul respectiv după ce a plecat de la noi: „După ce am închis uşa m-am apropiat de patul lui şi cugetam oare ce virtute să fi avut acest bătrân. Mi-am înălţat privirea inimii în sus şi am zis: «Doamne, Dumnezeul meu, dacă acest monah a avut virtute în sufletul său şi a găsit îndrăzneală înaintea Ta uşurează-mi rogu-Te durerile de cap care mă supără». Iar bătrânului i-am zis: «Părinte Avxentie, dacă virtutea ta a găsit îndrăzneală către Domnul, tămăduieşte-mi, te rog, capul». Şi aşa m-am întins şi am adormit. La ora slujbei a venit fratele rânduit şi m-a trezit. Am simţit o oarecare uşurinţă în trup dar nu i-am dat importanţă, fiind încă somnoros. Când am coborât la arsana am simţit o mare libertate duhovnicească atât în suflet cât şi în trup, precum şi o uşurare a durerilor de cap. Când am intrat în barcă am simţit o mişcare în lăuntrul inimii şi, pe măsură ce barca înainta, inima lucra rugăciunea ca un motor de avion. O putere duhovnicească mi se mişca în inimă cu bucurie şi fericire. Duhul îmi zburda de veselie ca şi cum ar fi vrut să se desprindă de trup înainte de vreme şi să fugă la cele cereşti. Atunci mi-am zis: «Oare aceasta să fie rugăciunea minţii?». Nici nu mi-am dat seama când am ajuns la destinaţie. Aceste semne duhovniceşti au durat 5-6 ore şi le-am pierdut puţin câte puţin fără să fac provizii. Pentru ele e nevoie de o mare experienţă, de trezvie şi atenţie, de un suflet tot numai ochi pentru ca cineva să le poată păstra. Eu, bolnav şi risipitor, nici nu mi-am dat seama când au plecat. De atunci nu am mai simţit niciodată asemenea lucruri duhovniceşti. Am înţeles însă că toate acestea erau harul părintelui nostru Avxentie ca să ne înştiinţeze Dumnezeu că bătrânul nu numai s-a mântuit, ci a găsit şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, primind, poate, şi cununa sfinţeniei. Dacă eu păcătosul şi necuratul şi vrednicul de iad m-am învrednicit de acest har din partea părintelui Avxentie, cu cât mai mult părinţii acestei mănăstiri se vor învrednici de har dacă au credinţă către el? Fie ca toţi părinţii mănăstirii să se învrednicească de aceste semne duhovniceşti pe care le-am simţit eu şi nu numai de atât, ci şi mai mult, prin rugăciunile cuviosului părintelui nostru Avxentie. Amin.”

Altă dată a venit la mănăstirea noastră un tânăr cunoscut de toţi ca suferind de ani de zile din partea duhurilor necurate. L-am pus şi pe el să doarmă în camera în care şi-a dat ultima suflare gheron Avxentie. I-am explicat cine a adormit în acel pat. Tânărul Gheorghe mi-a relatat cu uimire că atunci când s-a întins în celălalt pat (în încăpere erau două paturi) era supărat îngrozitor de demoni, iar când s‑a întins în patul lui gheron Avxentie a fost lăsat în pace.

După adormirea bătrânului la mănăstirea noastră a venit ca pelerin un intelectual evlavios din Patra. A aflat de adormirea bătrânului şi atunci, la rândul său, a povestit că înainte cu ani de zile a venit cu mai mulţi prieteni la mănăstire şi l-a întâlnit pe părintele Avxentie la poartă. L-a întrebat cum pot să se închine la Sfintele Moaşte. S-a aplecat să-i sărute mâna. La fel şi ceilalţi care erau cu el. Toţi au simţit că mâna bătrânului Avxentie mirosea ca Sfintele Moaşte pe care le-au sărutat puţin timp după aceea.

Pentru tăcerea pe care o păstra este exemplară şi întâmplarea următoare: Odată, după vecernie, un monah s-a oferit să-l conducă la chilie iar pe drum i-a vorbit de tot felul de lucruri ca să-l facă, chipurile, să uite de orbirea sa. Când au ajuns la uşa chiliei bătrânul i-a spus cu asprime: „Vreau să mă conduci fără să-mi vorbeşti, pentru că vreau să zic rugăciunea”. Adesea bătrânul mergea singur în biserică ţinându-se de ziduri. Cu mâna dreaptă pipăia zidul şi cu stânga se ţinea de ureche ca să nu audă vorbele închinătorilor mireni. Astfel, trăia tainic rugăciunea neîncetată în inimă înlăturând orice lucru exterior care i-ar putea împiedica legătura cu Dumnezeu.

În biserică şi la slujbe ne spunea că simte libertate şi de aceea venea primul. După ce se închina la icoane se aşeza în scaunul său, primul în dreapta în biserica principală. Înainte de a începe ceasul al nouălea, dacă auzea că trece cineva întreba ce sfânt se prăznuieşte în ziua următoare şi din acea clipă începea să facă komboskini către sfântul zilei următoare. Ştia toate detaliile rânduielilor de slujbă, iar dacă cineva greşea ceva din neştiinţă sau neatenţie, îl diortosea.

În chilie avea două mici cutii de conservă în care ţinea apă şi vin. Deoarece acestea ruginiseră m-am gândit să le arunc şi să-i aduc altele noi, inoxidabile. I-am spus dar a fost neînduplecat. Îi ajungeau cele strict necesare. Nu voia să obosească pe nimeni şi de aceea nu cerea nici să-i văruiască chilia, nici să-i aranjeze uşa sau fereastra, nici nu cerea alte haine. Când l-am întrebat ce vrea să mănânce, mi-a spus să-i aduc ce este la trapeză. Nimic special. Nici o idioritmie. Din mâncarea de dimineaţă păstra jumătate şi o mânca seara, de obicei cu ceai şi puţin vin în care adăuga zahăr, şi cu o felie de pâine.

Odată i-am adus caramele. I-au plăcut şi a cerut părintelui Damian care era econom să-i cumpere un kilogram. Când i le-a adus, i-a spus să le ţină la chilia sa şi să-i dea numai două în fiecare zi. Nu voia să aibă lucruri stricăcioase în chilia lui pentru că îl supăra gândul. Zicea: „Vreau să mă rog şi mintea îmi zboară numai la caramele …!”.

Ceva asemănător s-a petrecut şi cu halvaua din care, văzând că-i place, i-am adus trei kilograme. I-am spus:

– O să ai destulă, părinte Avxentie. Când vrei, tai şi mănânci.

Care a fost rezultatul? În ziua următoare mi-a zis să iau halvaua de acolo şi să nu-i mai aduc niciodată.

O asemenea râvnă şi asprime arăta faţă de sine când vedea că vreo neputinţă omenească ar putea să‑i provoace o tulburare duhovnicească.

Cu câteva zile înainte de adormirea sa, în săptămâna brânzei, l-a vizitat Egumenul nostru. Vrând să-l încerce părintele Stareţ l-a întrebat dacă va ţine cele trei zile de post total din prima săptămână. Întins pe pat şi abia mai putând vorbi bătrânul a răspuns: „O să le ţin, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Cu toţii am râs, desigur, dar Egumenul întorcându-se ne-a spus: „Trei zile încă dacă va mai trăi şi tot vrea să le ţină cu post. Asta arată caracterul luptător al sufletului său”.

Când l-am întrebat cum să zic rugăciunea mi-a răspuns: „În inimă …”.

– Şi dacă vin gândurile ce să fac?

– Să le alungi. Gândurile provin de la patimi. Patimile sunt ca o maşină. Vine diavolul şi pune în mişcare maşina şi ies gândurile. Noi trebuie să le alungăm, să ne introducem mintea în inimă şi să zicem rugăciunea.

Există, desigur, şi alte întâmplări şi semne care arată sfinţenia bătrânului Avxentie. Ce este important e că prin viaţa sa trăită după învăţătura Evangheliei şi a Sfinţilor părintele şi-a atins scopul pentru care a părăsit lumea, adică s-a îndumnezeit şi s-a unit veşnic cu Sfânta Treime.

Fie ca şi noi să avem parte de binecuvântarea şi de rugăciunile părintelui Avxentie. Amin.