Sfânta și Împărăteasca Mănăstire de pe Muntele Sinai, unde a pășit Dumnezeu

Peninsula Sinai. Sinaiul reprezintă punctul de întâlnire a două continente și linia care desparte două mări. Peninsula, descrisă adesea în mod greșit ca ”24.000 de kilometri pătraţi de pământ nefolositor”, este poarta de acces dintre Africa și Asia, precum și puntea de legătură între Marea Mediterană și Marea Roșie, adică cea mai scurtă rută din Europa spre Oceanul Indian și spre Orientul Îndepărtat. La prima vedere Sinaiul pare inaccesibil, plin de munți sterpi și stâncoși. Pământul este nepotrivit pentru agricultură, ploile foarte rare, zilele toride, iar nopțile foarte friguroase. Cu toate acestea, Sinaiul nu este un deșert monoton și uniform. Partea nordică a El Arish-lui, până la Canalul Suez, este format din zone lungi de nisip, pe care marile armate le străbăteau cândva. Zona El Tih din centrul peninsulei este un platou calcaros întins. Partea extremă sudică din interiorul capătului triunghiular al peninsulei este ocupat de munți de granit, abrupți dintre care cei mai importanţi sunt muntele Sinai, muntele Sfintei Ecaterina, muntele Sfintei Epistimia, Serbal și Um Somar. Prin această regiune, acum 35 de veacuri, a trecut poporul lui Israel. Măreția deșertului Sinai are o frumusețe captivantă, care a rămas neatins de lumea modernă. În acest deșert trăiesc puțini oameni. În afară de orașele litorale, peninsula este locuită de puțini beduini – care reușesc să trăiască de pe urma micile lor turme, din câteva legume de grădină și curmale – precum și de monahii de la mănăstirea din Sinai. Subsolul acestui deșert sărac este foarte bogat în petrol și alte minerale, care l-au atras pe om încă din epoca vechilor egipteni.

Moștenirea spirituală a Sinaiului. Unii oameni de știință spun că Sinaiul a primit numele de la sen-ul semitic, cuvânt care înseamnă dinte, adică de la forma munţilor. Alții fac referire la Sin, zeița lunii, cinstită de locuitorii preistorici ai deșertului. În Sinai erau adorați și alți zei, printre care și Elion El (Dumnezeul Cel Prea Înalt), al cărui preot în Madian a fost Ietro (Ieș. 2, 16). Potrivit Sfintei Scripturi, la vârsta de patruzeci de ani, Moise a plecat din Egipt și a venit în muntele Horeb, unde le-a găsit pe cele șapte fiice ale lui Ietro adăpându-şi turma la izvorul care și astăzi există în partea nordică a Bisericii din incinta mănăstirii. Moise s-a căsătorit cu una din fiicele lui Ietro și a trăit patruzeci de ani cu socrul său, păscându-i turmele și curățindu-și sufletul în liniștea și singurătatea deșertului Sinai. Aici Dumnezeu i s-a arătat lui Moise în minunea Rugului Aprins, poruncindu-i să se întoarcă în Egipt și să aducă pe fiii lui Israel la muntele Horeb, pentru a I se închina.

În secolul al XIII-lea î. Hr., Israel a străbătut Sinaiul la întoarcere din robia Egiptului în Canaan, pământul făgăduinței. După cincizeci de zile de mers pe jos evreii au sosit în Muntele Horeb, unde au primit de la Dumnezeu Legea, temelia pe care au fost chemați să construiască o organizare religioasă și socială. Șase sute de ani mai târziu, un alt mare profet al lui Israel, Ilie, a venit în acest loc pentru a se salva de mânia împărătesei Izabela. Astăzi, în capela profetului Ilie din Muntele Sinai, se poate vedea peștera în care locuia Ilie şi unde s-a învrednicit să vorbească cu Dumnezeu. (3 Regi 19, 9 – 15).

Primii monahi din Sinai. Dorința de a fi aproape de Dumnezeu și departe de persecuțiile Romei păgâne a adus în Sinai pe mulți dintre primii creștini, care căutau pacea, liniștea, singurătatea și sfințenia. Începând cu secolul al III-lea au fost create mici comunități monahale în locurile sfinte din jurul Muntelui Horeb, așa cum este locul Rugului Aprins din Faran și alte locuri din sudul Sinaiului.

Primii monahi au suferit permanent lipsuri. Natura era potrivnică omului; mulți au căzut victime tâlharilor. Cu toate acestea, monahii au continuat să trăiască în Sinai. Acești primi monahi au fost eremiții autarhici, care trăiau singuri în peșteri, într-o mare sărăcie, nevoindu-se cu rugăciunea. Duminicile însă veneau toți în locul Rugului Aprins, în casa lui Dumnezeu, ca să asculte cuvântul duhovnicesc al egumenului și să primească Sfânta Împărtășanie. În afară de viața lor sfântă, creștinii eremiți erau adevărați misionari printre neamurile păgâne din Sinai. Astfel, în epoca năvălirilor arabe, în secolul al VII-lea, cei mai mulți dintre localnici erau creștini.

Monahii din Sinai i-au cerut Sfintei împărătese Elena, mama lui Constantin, să-i ocrotească. Într-adevăr, în anul 330 d.Hr., Sfânta Elena a construit în locul Rugului Aprins o mică biserică, închinată Născătoarei de Dumnezeu și un foișor care să servească ca adăpost pentru monahi. Pelerinii de la sfârșitul sec. al IV-lea menționau existența în Sinai a unei comunități monahale semnificative și înfloritoare.

Mănăstirea sub protecția împăraților bizantini. Iustinian
O nouă perioadă a monahismului sinaitic începe în secolul al VI-lea, când împăratul Iustinian (527-565 d.Hr.) a ordonat construirea unei cetăți mari și puternice, care să împrejmuiască construcțiile Sfintei Elena, adică biserica mare și chiliile pentru monahi.

Iustinian a hotărât, de asemenea, instalarea permanentă a soldaților pentru apărarea monahilor, precum și rațiile zilnice îndestulătoare, care urmau să fie aduse din Egipt. Inscripțiile grecești de pe grinzile acoperișului bisericii menționează numele lui Iustinian, al soției sale Teodora și al arhitectului Ștefan. Istoricul Procopie oferă o mărturie contemporană în cartea sa ”Despre construcții”. Un alt manuscris, ”Jurnalul arab” al Patriarhului Alexandriei, Eutihie (sec. al IX-lea), păstrat în biblioteca mănăstirii, constituie o altă sursă referitoare la construirea mănăstirii, dar care cronologic nu este fidelă evenimentelor. Iustinian, la fel ca şi Sfânta Elena, a închinat atât biserica, cât și mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu, pentru că Rugul Aprins, potrivit erminiei Părinților Bisericești, este un simbol al Bunei Vestiri a Născătoarei de Dumnezeu, şi după cum ”rugul ardea, dar nu se mistuia”, tot astfel și Fecioara Maria, făptură omenească fiind, a conceput în pântecele Sale focul dumnezeirii și nu S-a mistuit, ci a născut pe Domnul, rămânând Fecioară.

Până la sfârșitul secolului al VI-lea, după moartea lui Iustinian și câteva decenii mai târziu după construirea Bisericii, mozaicul Schimbării la Față a Mântuitorului a devenit o celebră lucrare de artă prin purtarea de grijă a Părinților din mănăstire. Semnificația mozaicului pentru părinții mănăstirii este evidentă, când te gândești că și cei doi profeți, Moise și Ilie, care au vorbit cu Domnul la dumnezeiasca Sa Schimbare la Față, au auzit glasul Său și s-au învrednicit să-L vadă cu secole în urmă aici pe Muntele Horeb. Astfel, Biserica a fost numită mai târziu, ”Biserica Schimbării la Față a Mântuitorului Hristos’’, denumirea aceasta fiind şi astăzi cea oficială.

Cucerirea arabă. Potrivit tradiției, Părinții din mănăstire au trimis o solie la Medina, în anul 625 d.Hr., prin care îi cereau lui Mohamed protecție politică. Mohamed a aprobat cererile, semnând cu mâna sa celebrul Ahtiname, ”în ajutorul creștinilor”, prin care declara că musulmanii au datoria de a-i apăra pe monahi și de a nu le percepe taxe. O copie a actului Ahtiname este expus astăzi în galeria de artă a mănăstirii. Se spune că Mohamed a vizitat mănăstirea în timpul călătoriilor sale comerciale, ceea ce este posibil, pentru că Coranul menționează locurile sfinte din Sinai. Astfel, după cucerirea arabă a peninsulei Sinai din anul 641 d.Hr, mănăstirea și-a continuat netulburată existența, dar numărul monahilor a început să scadă, rămânând până la începutul sec al IX-lea doar treizeci.

Mulți creștini din Sinai şi-au negat credința, devenind musulmani, iar alții au plecat. Geamia, care rămâne până astăzi ca o clădire de muzeu, a fost construită probabil în secolul al XI-lea, în momentele dificile ale mănăstirii.

Cruciații. Prezența cruciaților în Sinai (1099-1270 d. Hr.) a fost un răgaz luminos pentru mănăstire, care a devenit mai accesibilă pentru pelerinii europeni. O tagmă deosebită a cruciaților sinaiți și-a asumat protecția și sprijinul ei economic, ori de câte ori aveau nevoie. Poarta de lemn a pronaosului bisericii mănăstirii și inscripțiile latinești din vechea trapeză sunt vestigii istorice ale acestei perioade.

Otomanii. După o perioadă dificilă de ocupaţie mamelucă, cucerirea otomană a Egiptului și Sinaiului, in 1517, sub sultanul Selim I, a adus mănăstirii un nou protector. Puterea turcă a respectat drepturile mănăstirii, Arhiepiscopul ei bucurându-se de mare cinste.

Regii creștini din Europa urmând exemplul sultanului, au arătat un interes deosebit pentru mănăstire, ajutând-o cu sume bănești și contribuind la păstrarea proprietăților sale din diferite țări ale lumii. În sec al XVII-lea mănăstirea a avut o activitate culturală și educațională extinsă și în afara peninsulei Sinai; de exemplu, în Grecia ocupată de turci, Facultatea de Literatură și Pictură din Heraklion (Creta) a fost celebră, aici primindu-şi educația unii dintre cei mai mari oameni ai vremii. Dar și în alte țări (Egipt, Turcia, Palestina, România, Rusia, India etc.), unde existau metocuri sinaite, activitatea culturală și educațională se dezvolta în adevărate centre duhovnicești.

Napoleon. Când Napoleon a cucerit Egiptul (1797-1804), a luat mănăstirea sub protecția sa și a acordat ”Actul de asigurare”, care este expus astăzi în galeria de artă a mănăstirii. Și-a asumat, de asemenea, și reconstruirea peretelui de nord al mănăstirii, care se prăbușise în anul 1798 în urma unor ploi torențiale.

În a doua jumătate a sec al XIX-lea și în prima jumătate a sec. al XX-lea nu au fost vremuri favorabile mănăstirii, pentru că și-a pierdut toate proprietăţile din Rusia, România, Turcia, Cipru și în alte părți. Cu toate acestea, a reușit să-și păstreze activitatea filantropică și duhovnicească. În 1966 a sărbătorit a 1400-a aniversare de la înființarea ei, la serbări fiind prezenți reprezentanții tuturor Bisericilor Ortodoxe precum și regele Greciei, Constantin.

Cetatea lui Iustinian. Zidul mănăstirii a fost construit de arhitectul lui Iustinian, Ştefan de Aila, pentru a-i proteja pe monahii care locuiau în jurul Rugului Aprins de invaziile barbarilor și tâlharilor. Zidul din partea de nord a suferit daune în mod repetat din cauza umidității, urmând ca în 1798 să cadă cu totul în partea sa exterioară de la ploile torențiale, iar în 1801 să fie reconstruit de forțele de ocupație ale lui Napoleon. Înălțimea peretelui variază de la 10 la 20 de metri, iar grosimea acestuia ajunge în anumite puncte de 2-3 metri. Pe latura vestică a cetăţii se află vechea intrare care în prezent nu mai este folosită. Deasupra ei se află un observator, prin care se urmăreşte ceea ce se întâmplă în afara ei, pentru a se putea apăra la nevoie împotriva invadatorilor.

În prezent este utilizată o altă intrare îngustă, de asemenea veche, care este închisă de trei uși metalice. De-a lungul fațadei interioare a cetăţii au fost construite chiliile monahilor și diverse alte clădiri. În interiorul zidurilor se află acum doisprezece capele, iar în interiorul Bisericii mănăstirii alte nouă. Pentru nivelarea terenurilor accidentate și înclinate s-au construit arcade puternice și bolți cilindrice, pe temeliile cărora s-au pus bazele pardoselilor chiliilor și capelelor. Mai mult de 20 de bolți și 40 de arcade continuă încă să existe în această cetate istorică. În 1951 s-a construit la temelia zidului, în partea sa sudică, o nouă aripă a mănăstirii, care găzduiește biblioteca, galeria de artă, noua trapeză a monahilor și apartamentul Arhiepiscopului. De-a lungul fațadei interioare, spre partea de vest a zidului, s-a construit de asemenea o casă de oaspeți.

Biserica. Odată cu zidurile mănăstirii a fost construit și biserica în colțul de nord-est al cetăţii de același arhitect, Ştefan de Aila. Temeliile au fost puse în 542 d. Hr., iar după nouă ani lucrarea a fost încheiată. Mai vechea biserică a Sfântului Rug a fost încorporată în clădire. Biserica este o clădire din granit, în stil bazilical cu trei părți interioare, adică cu Pronaos, Naos și Altar. Pereții, coloanele, acoperișul din lemn, mozaicul și inscripțiile sunt din timpul lui Iustinian. Peste vechiul acoperiș se află acum un panou orizontal din lemn, din sec al XVIII-lea. Sfintele icoane datează începând cu sec al VI-lea. Decorația interioară a Sfântului Rug și în special a Bisericii, iconostasul și pardoseala datează din secolele XVII și XVIII. Porțile sculptate sunt originale, de secol VI, iar deasupra lor se afla o inscripție: ”Aceasta este poarta Domnului, drepții intra-vor printr-însa”.(Ps 117, 20).

Ele sunt sculptate în lemn de cedru din Liban, pe care sunt reprezentate flori, fructe și animale din Rai. Porțile pronaosului au fost făcute în sec al XI-lea de cruciați. În interiorul Bisericii se află douăsprezece coloane, care sunt monolite din granit acoperite ulterior cu unguent și capitel din granit în relief, pe care sunt reprezentate cruci, miei (simboluri ale lui Iisus Hristos), plante și fructe. Pe fiecare coloană există o icoană, care reprezintă sfinții unei luni, iar mai sus, în interiorul unei mici racle din granit sigilată cu semnul crucii, se află sfintele moaște ale acelorași sfinți. De-a lungul fiecărei coloane există trei capele și o sacristie. Pe ambele laturi ale absidei Sfântului Altar se află încă două capele, iar în spatele absidei, capela Sfântului Rug.

Mozaicul Schimbării la Față. În absida sfântului Altar se află și se păstrează într-o stare excelentă mozaicul Schimbării la Față a Mântuitorului Hristos. Este cea mai veche și una din cele mai frumoase mozaicuri ale Bisericii de Răsărit. Stilul lui seamănă cu acela al mozaicurilor Sfântului Vitale din Ravena și a Sfintei Sofia din Constantinopol. Tema mozaicului o constituie Evanghelia după Matei 17, 2 – 8, în care Domnul este reprezentat în centru, fiind însoțit la dreapta și la stânga Sa de profeții Ilie și Moise, iar la picioarele Sale de cei trei ucenici Petru, Iacov și Ioan. Dimineața, lumina soarelui care pătrunde prin ferestrele de la răsărit, reamintește puternic pasajul din Evanghelie: ”fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui deveniseră strălucitoare și albe ca lumina” (Matei 17, 2).

Pe același mozaic se pot vedea la marginea absidei cei doisprezece Apostoli, cei doisprezece profeți, preotul Longhin (egumenul mănăstirii din perioada realizării mozaicului) și diaconul Ioan (probabil Ioan, autorul ”Scării”). Deasupra absidei se află icoane care îl înfățișează pe Moise în fața Rugului Aprins dezlegând ”încălțămintea picioarelor sale” și o altă icoană luând tablele Decalogului. De asemenea, mai sunt reprezentate încă două persoane cu aureolă (probabil Sf. Ioan Botezătorul și Maica Domnului), precum și doi îngeri, care oferă în dar Mielul (simbolul lui Iisus Hristos).

Paraclisul Rugului Aprins se află în spatele Sfântului Altar al Bisericii din mănăstire. Pelerinul intră desculț în acest loc sfânt, în amintirea poruncii Domnului către Moise: ”scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” (Ieșire 3, 5). Paraclisul are hramul Bunei Vestiri a Maicii Domnului.

Icoana din stânga Sfintei Mese, este unică și o prezintă pe Maica Domnului stând în mijlocul Rugului Aprins cu Fiul ei în brațe şi pe Moise desculț, închinându-se, în stânga. Sfânta Masă a capelei nu a fost așezată pe sfinte moaște, ca de obicei, ci pe rădăcinile Rugului Aprins. În absidă există o cruce din mozaic din sec. al X-lea. Sfânta Liturghie se săvârșește în capelă în fiecare sâmbătă. Este de remarcat faptul că acest soi de Rug este singurul care crește în toată Peninsula Sinai.

Vechea Trapeză. Trapeza monahilor este una din cele mai interesante clădiri ale mănăstirii. Seamănă cu o navă patrulateră, cu arcuri in stilul gotic, ascuțite în partea de sus, pe care se află inscripții france și blazoane.

În încăperea Trapezei există o frescă remarcabilă din sec. al XVI-lea, care reproduce venirea Domnului la Avraam in chipul celor trei îngeri, simbol al Sfintei Treime, iar deasupra este reprezentata cea de-a doua venire. Dintre celelalte picturi murale cele mai multe au fost făcute recent de monahul Pahomie (+1958). În centru există o masă sculptată în stilul renascentist (rococo), care a fost făcută în sec. al XVII-lea în Kerkira. Aici, cu mult timp in urma mâncau monahii împreună cu Arhiepiscopul, cârmuitorul lor, în timp ce de la amvon, așa cum se obișnuiește în mănăstiri, se citeau învăţături folositoare pentru suflet din scrierile patristice.

Muzeul. În Muzeu sunt expuse 150 de icoane selecționate dintr-un total de aproximativ 2.000 de icoane de o valoare spirituală, istorică și artistică inestimabilă. Există multe icoane foarte rare și foarte vechi turnate în ceară din sec. al VI-lea.

Raionul de colecții aparține perioadei bizantine timpurii (sec. VI-X) în stilul elenistic, georgian, sirian și copt. Școala cretană din sec. al XVI-lea, care a fost înființată de metocul sinaitic din Heraklia, este reprezentată de asemenea printr-un număr mare de icoane. Icoanele de proveniență apuseană sunt rare: o icoană spaniolă a Sfintei Ecaterina, în stilul gotic din sec. XIV-lea se află în Naosul Mănăstirii.

Biblioteca. Biblioteca mănăstirii este a doua ca importanță în lume, după biblioteca Vaticanului, atât prin numărul, cât și valoarea manuscriselor. Există 3.000 de manuscrise, dintre care două treimi in greaca și restul in araba, slavona, siriana, copta, iberica (georgiana), armeana și etiopiana. Cele mai multe au conținut creștin; dar există și documente cu valoare istorică despre împărați, patriarhi, arhierei, egumeni și sultani.

Cel mai mare tezaur actual al bibliotecii îl constituie palimpsestul codului sirian din anul 400 d. Hr., cu scrierea lui recentă din jurul secolului VII sau VIII. În trecut a existat și un Codex Sinaiticus, cel mai valoros manuscris din lume, care conținea textul grecesc al Sfintei Scripturi (Vechiul și Noul Testament), datat la jumătatea secolului al IV-lea. În 1865 cercetătorul german Tischendorf l-a împrumutat în contul împăratului rus, dar de atunci nu a mai fost înapoiat. În 1933, British Museum l-a cumpărat în schimbul a 100,000 de lire, şi acolo se află și astăzi. Cea mai veche Evanghelie grecească care se găseşte astăzi în bibliotecă, datata din 717 d.Hr., este darul împăratului Theodosie al III-lea. În afară de manuscrise există de asemenea 5.000 de tipărituri, unele dintre acestea aparținând tipografiei din primele decenii.

Muntele Sfintei Ecaterina. Muntele Sfintei Ecaterina este cel mai înalt din Peninsula Sinai, ajungând la 2.646 metri. Se afla la o distanță de 5 ore de mers pe jos fata de mănăstire pe un drum neted, construit de monahul Moise.

În partea de sus a muntelui se află capela Sfintei Ecaterina. Sfintele ei moaşte au fost găsite pe locul unde este acum Sfânta Masa. Lângă Biserică se afla două camere pentru pelerini și puțin mai departe un observator al Institutului Meteorologic din California. Priveliștea de aici este minunată. Din observator se poate vedea sudul Mării Roșii și estul Golfului Eliat.

Muntele Sinai. Culmea cea Sfântă sau Muntele lui Moise, cum este numit de localnici, are o înălțime de 2,240 de metri și se află la o distanță de două ore de mers pe jos faţă de mănăstire. Acesta este Locul Sfânt, unde Moise a primit Legea și a vorbit cu Dumnezeu. Există două rute spre Culmea cea Sfântă: una constă din 3.750 de trepte din piatră, făcute de monahi, iar cealaltă este un drum neted, periferic, amenajat de regentul Egiptului Aba Pașa I în sec. al XIX-lea. Pe Culmea cea Sfântă se află Biserica Sfintei Treimi, construită recent din pietrele Bisericii mari și vechi, ridicată de Iustinian. În partea de nord a Bisericii se află o peșteră mică, unde Moise văzătorul de Dumnezeu ”a stat pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi” și de unde s-a învrednicit să-l vadă pe Dumnezeu, nu însă în persoană.

Sursa: Sfânta și Împărăteasca Mănăstire de pe Muntele Sinai unde a pășit Dumnezeu, Editura Sfintei Mănăstiri din Sinai