Stareţa ca mamă duhovnicească

Omilie a Gherondisei Theoxeni, Egumenă a Sfintei Mânăstiri şi Stavropighie Patriarhală Zoodochou Pigi – Hrysopigi, Chania, Creta, ţinută de însăşi Gherondisa cu ocazia Simpozionului ştiinţific şi duhovnicesc organizat şi găzduit de Sfânta Mănăstire Ziča, Serbia, 1-4 septembrie 2011. Tema simpozionului a fost „Despre monahismul feminin”

Preasfinţinţi Ierarhi,

Preacuvioşi Părinţi Egumeni şi Preacuvioase Maici Stareţe,

Cuvioşi Părinţi şi Surori,

Iubiţi Fraţi întru Hristos,

Binecuvântaţi !

Vă mulţumesc mult, Preasfinţite Părinte Mitropolit Hrisostom, şi dumneavoastră, Cuvioasă Maică Stareţă Elena, pentru că ne-aţi acordat ocazia de a ne găsi împreună cu dumneavoastră, la această binecuvântată sinaxă, spre folos duhovnicesc.

Viaţa monahală îşi are rădăcinile în epoca apostolică. Viaţa monahală de chinovie manifestă cu deosebire rânduiala şi ethosul Bisericii primare prin principiul obştesc, după porunca apostolică „toate în comun”(Fapte 4, 32), prin mulţimea harismelor, prin unitatea efortului ascetic comun, dar şi prin aşteptarea eshatologică, trăită prin excelenţă de primii creştini în nădejdea întâlnirii cu Hristos Înviat.

În decursul vieţii monahale din primii ani de creştinism, figura părintelui, a îndrumătorului duhovnicesc este centrală, exercitând un rol conducător determinant. Concomitent şi în paralel, în marile centre monahale de maici ale monahismului primelor veacuri se impune figura Stareţei. Amma este mama călugăriţelor, cea care însoţeşte purtarea crucii fiecărei surori şi o sprijină cu dragoste şi afecţiune maternă pe drumul mântuirii.

Istoria monahismului feminin are rădăcini adânci şi tradiţie de veacuri. În Egipt, pe unul din malurile Nilului se găsea Chinovia de monahi a Cuviosului Pahomie, iar pe malul opus funcţiona Chinovia de maici având egumenă pe sora după trup a Cuviosului, Maria, având 400 de vieţuitoare trăind după canoanele stabilite de Cuviosul Pahomie. Dar şi sora Sfântului Vasile cel Mare, Sfânta Macrina, a condus o mănăstire de maici. Pe deplin cunoscute ne sunt numele şi vieţile marilor nevoitoare şi stareţe, precum Sfânta Singlitichia, Sfânta Theodora şi Sfânta Sarra.

Legiuitorul monahismului, Sfântul Vasile, în ale sale „Cuvinte ascetice”, carte de căpătâi a monahismului, subliniază faptul că obştile nu sunt doar pentru bărbaţi, ci şi pentru femei (Lógos Αskitikós 3, 2, ΕPΕ, p. 153), referindu-se la egumenă ca la persoana care se bucură de încrederea şi acceptarea tuturor, pe care întreaga obşte o urmează cu atenţie, considerându-o „mamă autentică a unor copii autentici” (Askitikaí Diatáxeis 28, PG 31, 1417 A).

Amma, gherondisa, stareţa, este persoana care are dragoste nelimitată pentru toate surorile, discernământ matern, dispoziţie înţelegătoare, îngăduitoare şi învăţătoare, duh bisericesc, educaţie duhovnicească şi maturitate. Într-o chinovie bine alcătuită, care se străduieşte să trăiască în conformitate cu legea Evangheliei, cu tradiţia ortodoxă şi cu Sfintele Canoane, hotărârile egumenei exprimă conştiinţa obştii. Prezenţa ei înlătură voile separate şi menţine concordia. După Sfântul Grigorie de Nyssa, ea este „legătura unanimităţii”, „lumina conducătoare de suflete” (Εis ton víon tis osías Makrínis, VEP 69, 116, 3 ş.cl.).

Rolul legiuitor al Egumenei şi responsabilitatea administrării Mânăstirii nu înseamnă răcirea relaţiilor directe cu maicile, nici limitarea comunicării calde şi mângâietoare. Această legătură duhovnicească, atunci când este adâncă, substanţială şi conformă cu voia lui Dumnezeu, se continuă şi în viaţa cea de veci.

Viaţa în comunitate constituie o reunire într-un singur trup a unor persoane unite printr-o legătură frăţească, şi care, prin îndrumarea duhovnicească a celei mai vrednice, împreună-luptă şi împreună-călătoresc spre Împărăţia lui Dumnezeu. După Sfântul Vasile cel Mare, în mănăstire convieţuiesc oameni care sunt de neam diferit, dar se armonizează şi se identifică unul cu celălalt într-o aşa mare măsură, ca şi cum ar fi un suflet în mai multe trupuri, cu o singură minte (Askitikaí Diatáxeis 18,2, PG 31, 1381D-1384A). În comunitatea monastică, egumena, „cea dintâi dintre mirese”, cum o numeşte Sfântul Theodor Studitul (Epistolés pros monahés,  Panórama-Thessaloníki 2003, p. 131), dă exemplu prin viaţa, prin cuvântul şi prin atitudinea ei, străduindu-se să fie model şi normă de viaţă. Ea însăşi, având pildă fără seamăn în Preasfânta Născătoare, este chemată să le înveţe pe monahii cuvântul mântuitor „fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38), prin râvna sale spre virtuţile călugăreşti fundamentale.

Mai exact, este chemată să insufle şi să înveţe ascultarea, care este temeiul monahismului, „lumina, primăvara, soarele” (Nikíforos Theotókis, Lógos epifonimatikós défteros eis monahín tin iméran eis tin opoían enedýthi to Anghelikón Shíma, Λόγος Επιφωνηματικός Δεύτερος εις μοναχήν την ημέραν εις την οποίαν ενεδύθη το Αγγελικόν Σχήμα, Athínai 1970, p. 38-39), secretul vieţii duhovniceşti, după Gheronda Porfirie Kafsokalivitul (Víos kai Lógoi, Ι. Μoní Hrysopigís 2009, p. 343). Ascultarea poate da sens vieţii, atunci când omul aspiră la depăşirea voii proprii, nu silit, ci în libertate, ţintind încă din această viaţă pregustarea Împărăţiei ce va să fie. Atunci, abandonarea autonomiei şi omorârea voii proprii se materializează ca jertfire din dragoste pentru Domnul, iar viaţa monahală devine un adevărat rai pe pământ (Cuviosul Gheronda Porfirie spunea, caracteristic: «ascultarea faţă de Bătrânii mei o simţeam ca un rai», vezi Víos kai Lógoi, p. 344).

Egumena este chemată, de asemenea, să fie un model de ethos feciorelnic, trăit zi de zi în însoţire nupţială cu Hristos, iar după Sfântul Metodiu de Olimp, aducător de sfinţire a sufletului şi a trupului (Sympósion, Cuvântul I, PG 18, 40 A-B). După cum consemnează Sfântul Ioan Hrisostom, ar trebui ca iradierea curăţiei şi sfinţeniei monahiei să fie atât de puternică, încât simpla ei prezenţă în mulţime să provoace uimire, asemeni apariţiei unui înger (Perí tou tás Kanonikás mí synoikeín andrásin, 8, Bareille, 1, p. 442-444). Povăţuirea şi îndrumarea fiecăreia dintre monahii de către egumenă în vederea deplinătăţii curăţiei nu se exercită în nici un caz ca o asuprire ce îngrădeşte puterea sufletească, ci în vederea depăşirii patimilor femeieşti, a experierii întristării-bucuroase şi spre dobândirea bucuriei fecioreşti a sfinţilor.

În privinţa neagonisirii, aceasta trebuie să fie lucrătoare în Chinovie, fără privaţiuni sau constrângeri; din contră, refuzul oricărei ataşări de vreun obiect material să ţină de alegerea liberă, la fel şi iubirea sărăciei de bunăvoie, care „strânge comori în ceruri” (Mt. 6, 20).

În această luptă duhovnicească a întregii obşti monahiceşti, cea dintâi dintre maici se străduieşte personal să fie împreună-purtătoare a slăbiciunilor şi lipsurilor fiecărui suflet şi, cu Harul lui Dumnezeu, să găsească căi de depăşire a momentelor dificile şi de tămăduire a bolilor duhovniceşti. Pentru a reuşi, Gherontisa este chemată să iubească cu afecţiune maternă surorile, să le povăţuiască cu dragoste şi să le rabde slăbiciunile, aşa cum Dumnezeu ne rabdă păcatele tuturor.

Sfântul Pahomie, întemeietorul monahismului de obşte, îi îndruma pe egumeni să-şi poarte crucea cu o mai mare dispoziţie decât toţi ceilalţi şi să fie riguroşi în urmarea regulamentului stabilit pentru obşte, astfel ca şi ceilalţi să îl aplice întocmai (Festugière, G 95, p. 208-209 în P. Deseille, O Paxomiakós monahismós, Αthínai 1992, p. 19).

Marele Vasilie evidenţia faptul că egumena unei mânăstiri nu ar trebui să caute, simplu, mulţumirea maicilor, nici să cedeze voilor acestora, urmărind să dobândească bunăvoinţa lor, deoarece ea va răspunde înainte lui Dumnezeu pentru toate abaterile neîngăduite din obşte (Lógos Αskitikós 3, 2, ΕPΕ, p. 153). Iar vindecarea slăbiciunilor şi slujirea obştii nu le consideră un pretext pentru a avea o atitudine de superioritate, ci mai degrabă prilejuri de smerenie, de îngrijorare şi de strădanie (Óroi katá plátos 2, 30, ΕPΕ, p. 315).

Cu adevărat, cercetarea frecventă şi comunicarea cu surorile necesită un mare discernământ. Intervenţia terapeutică asupra sufletelor acestora este o harismă care lucrează prin puterea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile obştii, dar şi printr-o luptă personală a stareţei, cu smerenie şi autocritică, şi cu convingerea că obştea pătimeşte şi din cauza lipsurilor egumenei.

Mama duhovnicească ar trebui să descopere şi să construiască punţi de comunicare între membrele obştii, astfel încât motivele de însingurare sufletească să se diminueze, iar capacităţile duhovniceşti care conduc la simţirea aproapelui, la unitate şi armonie în Hristos să fie cultivate. Unde există o astfel de uniune a inimilor, viaţa monahală ajunge la deplinătate.

Cea mai mare lucrare şi chemare a egumenei este insuflarea în obşte a sentimentului veşniciei şi a râvnei martiriului conştiinţei. Să insufle tuturor şi fiecărei surori în parte faptul că pregustarea de zi cu zi a Împărăţiei ce va să fie se trăieşte printr-o împreună receptare, printr-o împreună-tovărăşie şi prin neîntrerupta simţire a familiarităţii duhovniceşti a membrelor obştii, având legătură comună şi de nedezlegat dragostea Mirelui Hristos.

Această împreună-simţire dă sens şi dimensiune eshatologică cultului, centrul vieţii noastre, împiedicând ciclul slujbelor să se transforme în îndatorire tipiconală. În acelaşi fel, studiul duhovnicesc al Scripturii poate fi un izvor de inepuizabilă bucurie, desfătare şi entuziasm (Sau, în cuvintele Cuviosului Gheronda Porfirie: „Vreţi să găsiţi bucurie în viaţa voastră ? Citiţi Sfânta Scriptură. Mergeţi la Biserică. Urmăriţi slujbele, utrenia, ceasurile, vecernia, pavecerniţa etc., deoarece cuvintele lor sunt scrise de sfinţi… Atunci când le cercetezi cu zel, cu dorire şi cu dragoste de Dumnezeu, le adopţi, te îndrăgosteşti de ele, le iubeşti, le trăieşti, devii inspirat de Dumnezeu. Iar atunci când acestea se fac cu toată sârguinţa şi consecvenţa, ne sfinţim” Víos kai Lógoi, p. 527, 532).

Sfântul Nectarie, cel care a întemeiat şi a îndrumat mânăstirea de maici Sfânta Treime din Eghina, întăreşte faptul că întâi-stătătoarea unei mânăstiri nu trăieşte pentru ea, ci pentru obşte, şi trăind pentru obşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Iar Dumnezeu primeşte această viaţă care presupune negarea sinelui şi omorârea oricărei voi personale, ca jertfă bineplăcută (35 Poimantikés Epistolés, Athína 1993, p. 121-122).

Sfântul Nectarie o numeşte pe egumena Xenia „mamă duhovnicească a mânăstirilor” (35 Poimantikés Epistolés, p. 122), responsabilă cu buna rânduială a chinoviei, şi le îndeamnă pe maici să-i mărturisească ei greşelile şi gândurile, chiar şi pe cele jignitoare ori deznădăjduite, iar pe egumenă, să le accepte cu dragoste, astfel ca ispitele să fie biruite (35 Poimantikés Epistolés, p. 74). Pe o maică, într-al cărei suflet se cuibăriseră gânduri de antipatie faţă de Gherondisa, Sfântul Nectarie o învaţă că această situaţie se datorează influenţei demonice, care îi induce ură în suflet pentru a şterge recunoştinţa surorii faţă de stareţa care se luptă pentru mântuirea ei.

Pe Stareţa respectivă o sfătuieşte folosind următoarele cuvinte: „Trebuie să cunoşti că atunci când tu eşti bine cu sănătatea, sunt bine şi surorile, chiar şi cele ce pătimesc. Când tu pătimeşti, atunci pătimesc şi cele sănătoase. Să ştii că voioşia ta provoacă buna dispoziţie a surorilor şi face mânastirea un rai; bucuria surorilor depinde de tine, iar tu ai obligaţia de o menţine în inimile lor. Aceasta să faci, silindu-te adesea pe tine însăţi” (35 Poimantikés Epistolés, p. 121-122).

Sfântul Theodor Studitul, într-una din epistolele sale în care se adresează egumenelor şi monahiilor, o îndeamnă pe egumena Eufrosina: „Iar tu, draga mea, ca una care Îl ai Mire pe Hristos, să-ţi dai până şi sufletul tău, pentru nimic altceva, însă, decât pentru îngrijirea surorilor; şi nu mă refer doar la sufletul lor, ci şi la trup” (Epistolés pros monahés, p. 133). „Pe turma pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, spune în altă parte sfântul, îţi doresc s-o păstoreşti cu sfinţenie, ca o mamă duhovnicească, fără să exerciţi, însă, o autoritate omenească. Să fii tu însăţi un exemplu pentru ceea ce ceri, fără porunci care depăşesc puterile surorilor” (Epistolés pros monahés, p. 104-105).

Întâi-stătătoarea, prin slujirea obştii, prin exerciţiul răbdării, prin înţelegere, dispoziţia spre iertare şi prin lupta continuă pentru supunerea patimilor, înfăptuieşte şi depăşirea propriilor dificultăţi şi slăbiciuni. De aceea şi îndeamnă Sfântul Theodor: „Să te înveţi pe tine şi să înveţi pe celelalte; să te luminezi şi să luminezi; să te conduci şi să îndrumi; să te îndrepţi spre Dumnezeu şi să îndrepţi, la rândul tău” (Epistolés pros monahés, p. 97). „Cu sufletul plin de dragoste, să menţii coeziunea obştii, supraveghind toate cele care duc la Dumnezeu” (Epistolés pros monahés, p. 135).

Egumena este datoare, în paralel, cu supravegherea continuă în vederea păstrării coeziunii obştii şi a mântuirii sufletelor pe care şi le-a asumat, să aşeze obştea pe temeliile sănătoase ale credinţei ortodoxe şi pe principiul că adevărul aduce libertatea, iar exagerările, autonomizarea şi erezia izolează şi îndepărtează de mântuire, deoarece taie de trupul Bisericii. Mama duhovnicească este chemată, conducătoare fiind, după sfatul Sfântului Theodor Studitul, să hrănească miresele lui Hristos cu pâinea curată a ortodoxiei (Epistolés pros monahés, p. 129), pentru că unitatea în Biserică este mijloc de comuniune cu Dumnezeu, viaţă adevărată, unire cu sfinţii, cale spre fericirea veşnică. O obşte monahală poate purcede din viaţa aceasta înspre veşnicie, ajungând la o identificare deplină cu conştiinţa Bisericii, pregustând şi trăind realitatea că în Biserică toţi suntem una, după cuvântul Bătrânului Porfirie (Víos kai Lógoi, p. 197). Astfel, sfinţirea obştii este posibilă, pe măsură transfigurării în Hristos, în comun, a întregului trup al Bisericii.

Aspiraţia către cele descrise mai sus presupune grija, simţirea celorlalte suflete. Este vorba de acel lucru la care se referă elocvent textul tradiţiei celtice primare, anume că „întâi-stătătorul este prieten al sufletului”. Sfântul Columba (521-597) al Irlandei, conducător de chinovie şi îndrumător duhovnicesc al multor monahi, plângea împreună cu fratele care se pocăia (Vita S. Columbae I, 30, p. 40-41 în Ierom. Hrisostómou Koutloumousianoú, Oi erastés tis Vasileías, Ágion Óros 2009, p. 195). În acelaşi duh, în textul Scării Sfântului Ion Sinaitul citim că mai-marele ar trebui să înveţe şi să vindece prin cuvinte blânde şi calde şi printr-o adâncă îngăduinţă (Ioánnou Sinaítou, Klímax, 51, 12, 24).

Sfântul Theodor Studitul o povăţuieşte pe Gerondisa Eufrosina  să le conducă pe surori cu îngăduinţă şi dragoste: „Îngrijeşte-te de păstorirea surorilor pe care le ai mâinile tale, zice. Să le îndrumi întru Hristos cu multă îngăduinţă, cu compătimire, cerându-le să-şi împlinească îndatoririle lor fără să le constrângi exagerat. Însă, aşa cum mama se îngrijeşte de copiii ei, astfel şi tu, cu afecţiune maternă să le oferi ceea ce au nevoie, dându-ţi şi însuţi sufletul tău de dragul lor”. În altă epistolă către aceeaşi, sfântul scrie: „Să-ţi împarţi dragostea ta în mod egal către toate surorile, fără să fii părtinitoare faţă de vreuna sau de alta. Pe una să o mângâi, pe alta să o încurajezi, alteia să-i oferi siguranţă, în general, să-i oferi fiecăreia ceea ce are nevoie” (Epistolés pros monahés, p. 105, 106).

Stareţul Paisie Velicikovschi, în epistola sa către egumena Martha, scrie: „Învaţă-le pe surori calea mântuirii, cu ajutorul lui Dumnezeu, dându-le acestora exemplul fiecărei fapte bune prin ţinerea scrupuloasă a poruncilor Evangheliei, prin dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, prin dulceaţă şi smerenie, prin cea mai adâncă pace a lui Hristos în relaţiile cu toţi oamenii, şi printr-o compasiune cu adevărat maternă” (S. Tshetverikoff, Paissi Velitchkovsky, Réval 1938, vol. al doilea, p. 49).

Cunoscutul şi mult-iubitul, îndeosebi de către sârbi, Gheronda Porfirie Kavsokalivitul (+1991), avea legături duhovniceşti şi îndruma mai multe obşti de maici, nu doar în Grecia, ci şi în alte ţări. În ceea ce o priveşte pe egumenă, el sublinia faptul că ea ar trebui să fie îngăduitoare, să înţeleagă inima fiecărei surori şi să fie rugătoare. Este nevoie, zicea, de delicateţe. Sufletul să aibă dispoziţie duhovnicească. Pentru a reuşi cineva să accepte şi să conducă pe alţii, să le asculte gândurile, el însuşi trebuie să fie sfânt. Să se folosească de dragoste, de blândeţe, de sfătuială (Gérontas Porfírios Kafsokalivítis, Orósimo agiótitos sto sýnhrono kósmo, Haniá 2008, p. 334, 335).

Gheronda ne-a arătat cu tărie necesitatea discernământului în îndrumarea obştii. Considera încrederea un element esenţial în abordarea sufletelor, astfel încât o soră să simtă siguranţă şi certitudine pentru a-şi putea dezvălui gândurile şi greşelile ei, şi nu teama sau pericolul de a fi respinsă.

Întărea faptul că, atunci când stareţa simte o compasiune adevărată şi durere pentru greutăţile şi lupta surorilor, atunci începe lucrarea vindecării. În această fază începe o lucrare subţire, prin care, cu harul lui Dumnezeu, un om poate să renască duhovniceşte, să-şi însuşească noi perspective. Spunea că gherondisa este chemată să iubească surorile duhovniceşte, să prevadă greşelile acestora şi să le îndrume spre lumină şi spre frumuseţea Raiului. Considera foarte importantă rugăciunea tainică a stareţei pentru fiecare soră şi zicea că această mişcare pricinuită de rugăciune uneşte şi îndulceşte întreaga obşte. Pe stareţele care se necăjeau de greşelile uceniţelor, le sfătuia să vorbească puţin atunci când se găseau într-o situaţie dificilă şi în ispită şi să invite sufletele spre o nouă încercare. Era un pic circumspect în ceea ce priveşte exigenţa. „Într-o mănăstire, zicea, poate fi ordine şi bună rânduială, iar viaţa monahală să fie inexistentă” (Víos kai Lógoi, p. 343). Considera o greşeală tactică nivelarea personalităţilor prin instituirea unui sistem rigid de rigurozitate, care nu oferă o pedagogie individualizată, conform cu personalitatea, specificitatea şi starea sufletească specială a fiecărei surori.

Bineînţeles, considera un lucru neapărată trebuinţă ca stareţa sa fi făcut ascultare în viaţa ei. Spunea, în acest sens, că trebuie să fi trecut cineva prin ascultare pentru a putea intra în pielea celui care este chemat să facă ascultare.

Cu fiecare ocazie, gheronda Porfirie sublinia faptul că bucuria şi libertatea dau putere sufletului să înainteze în viaţa monahală: „Pentru a se pricopsi cineva în mănăstire, trebuie să se lupte fără să fie presat, spunea Gheronda. Toate cu bucurie şi râvnă, nu constrâns. Tot ceea ce face să fie făcut din dragoste faţă de Mirele ceresc, din eros dumnezeiesc. Nu având în minte iadul. Monahismul nu trebuie să fie o evadare în negativ, ci o evadare în dragostea dumnezeiască. Viaţa monahală este o viaţă plăcută” (Víos kai Lógoi, p. 338).

Cuviosul Gheronda Porfirie considera echilibrul funcţiilor trupeşti la fel de important precum echilibrul sufletesc. Dădea telefon adesea pe la anumite mânăstiri sau chiar le vizita după cât îi îngăduia sănătatea, şi le sfătuia pe stareţe să aibă luare aminte la umiditatea din împrejurimi, să aibă grijă de încălzire, de hrană şi de sănătatea surorilor. Considera necesar ca monahiile să facă plimbări şi mişcare, şi se necăjea când stareţele nu înţelegeau cât de important este acest lucru. Vedea, cu harisma ce i-o dăduse Dumnezeu, că alternarea diaconiilor, de la lucru manual la munca în natură, ajuta surorile să fie mai voioase şi mai optimiste. De asemenea, Gheronda Porfirie se interesa de calitatea apei potabile din mânăstiri. De aceea şi îndrumase multe mânăstiri să găsească izvoare, accentuând importanţa apei pentru sănătatea stomacului şi a întregului organism. În mânăstirea noastră, ne-a asigurat că izvorul din peştera celor Şapte Sfinţi Copii este aghiasmă, sfătuind pe cei bolnavi să bea apă de acolo.

Demn de luat aminte este următoarea întâmplare, despre care am citit în cartea profesorului Kroustalakis. Întâmplarea s-a petrecut aici, în Serbia, la Mânăstirea Iazak, în zona Novi Sad. Gheronda Porfirie, care nu vizitase niciodată Serbia, nici mânăstirea, a anunţat-o la telefon pe stareţă că unii urmau să polueze apa mânăstirii, sfătuind-o să caute apă pentru mânăstire în altă zonă, propunându-i un izvor aflat în pădurea din apropiere (G. Kroustalákis, Géron Porfýrios – O pnevmatikós patéras kai paidagogós, Athína, 2010, p. 52-53).

Aş dori, în încheiere, să fac o referire la fericita stareţă Theosemni, în preajma căreia am avut binecuvântarea să trăim. Gherondisa a pus bazele obştii de la Hrysopigi, în urmă cu 30 de ani, şi a adormit în anul 2000.

Gherondisa Theosemni îndemna din propria-i experienţă. Printr-o privire, printr-o mişcare, printr-un zâmbet îţi arăta ceea ce trebuie să vezi, cum să înaintezi. Pacea feţei ei împăciuia neliniştile tuturor, iar cuvântul ei făcător de pace lucra tămăduitor asupra sufletelor.

Faţă de surori, gherondisa avea un profund sentiment de responsabilitate, totdeauna îngrijindu-se să le protejeze de orice pericol, cu duh de jertfelnicie. Nu a făcut pe nicicare să deznădăjduiască, pe toate ne încăpea inima şi îngăduinţa ei de mamă.

În preajma ei am învăţat să ne împărţim greutatea ascultărilor, ajutându-ne unele pe altele cu afecţiune. Ea ne învăţa prin pilda ei vie că singurul mod de vindecare a sufletelor înăuntrul obştii monahale şi calea de urmat pentru o trăire autentică a chemării noastre monahiceşti este îngăduirea slăbiciunii fiecărei surori. Gherondisa Theosemni avea o pedagogie a sufletelor neîntreruptă şi flexibilă, cu toate că ea însăşi, ca şi caracter, era tăcută şi înclinată spre viaţa isihastă. Avea o deosebită ingeniozitate în a găsi timp pentru fiecare soră. Lua pe una să adune împreună verdeţuri sau ceai de munte, pe alta să-i arate cum să facă o reparaţie, căci înţelesese ceea ce avea rost pentru fiecare. Pe o soră care se temea de efort şi de asceză, a chemat-o să facă împreună plimbări prin pădure, ca să prindă răsăritul, după cum îndemna şi cuviosul gheronda Porfirie.

Dragostea stareţei pentru natură era un act de slăvire a lui Dumnezeu şi îl împlinea ca pe o cercetare a Frumuseţii lui Dumnezeu. Ea trăia ceea ce zicea Gheronda Porfirie: „Toate împrejurul nostru sunt picături ale dragostei lui Dumnezeu. Frumuseţile naturii  sunt mici iubiri care ne conduc la Marea Iubire, Hristos” (Víos kai Lógoi, p. 461). Această trăire iradia în toată obştea, astfel că, prin pilda lucrării ei neobosite şi prin întărirea primită de la stareţă, surorile dobândeau zel spre strădania trupească, aşa cum s-a întâmplat atunci când stareţa a luat hotărârea, de pionierat pe atunci, de a introduce agricultura biologică pe proprietăţile mânăstirii.

În epoca noastră, surorile care vin în mănăstire sunt, în marea lor majoritate, persoane bine înzestrate educaţional şi social şi au fost crescute după rânduielile sociale contemporane. Unele dintre ele provin din medii multiculturale, altele au călătorit prin multe ţări şi au studiat diverse ştiinţe. Aceşti oameni aleg viaţa monahală pentru că Îl voiesc pe Hristos ca Mire, având conştiinţa deplină că vor purta un stigmat social.  Pentru a reuşi să trăiască consecvent trezvia şi purtarea crucii caracteristice vieţii monahale, aşa cum se trăiesc ele în Biserică de 2000 de ani, aceste tinere surori au nevoie de un climat de permanentă renaştere duhovnicească, trezvie şi luptă zilnică pentru redobândirea sensului. Stareţa este chemată continuu să le întărească pe surori ca să-şi păstreze zelul şi să nu se teamă de a alege dificilul în locul facilului, efortul în locul confortului, jertfirea în locul dreptului individual, pentru că există totdeauna pericolul adoptării în mânăstiri a mentalităţilor şi tacticilor lumeşti, care ne dizolvă identitatea noastră monahală, care rămâne autentică doar atunci când se păstrează „întru făgăduinţa crucii şi a morţii” («Akoluthía tou megálou shímatos», în Μéga Evhológion, ed. Astír, p. 208).

Monahia Theoxeni,

Egumenă a Sfintei Mânăstiri şi Stavropighie Patriarhală Zoodochou Pigi – Hrysopigi, Chania, Creta