Cunoaşterea Scripturii, bază a lucrării catehetice – 2

9 November 2012

anagnostis_radbl2

Atunci când ne împărtăşim, nu facem nimic altceva decât să zidim Trupul Bisericii, devenim de-acelaşi-Trup cu Hristos şi de-acelaşi-Sânge cu Hristos şi astfel noi toţi suntem un Trup. Acest Trup nu poate fi mort, este viu. Dacă un mădular al trupului meu este inert, înseamnă că a murit, este mort, dacă este viu trebuie să se mişte, fiecare mădular al Bisericii trebuie să se mişte. Cum să se mişte? Să participe la viaţa Bisericii, nu se poate ca eu să fiu aici şi mâna mea să fie în altă parte. La fel şi Biserica nu poate să fie aici şi eu să nu particip la viaţa Bisericii.

Fireşte, trupul meu, ca să se mişte, are nevoie de nervii şi de muşchii care mişcă trupul. Nervii şi muşchii Bisericii sunt oamenii care lucrează în Biserică, preoţii, cateheţii, sunt cei care se mişcă ei înşişi şi mişcă şi pe alţii şi fac ca Biserica să se mişte.

Acest Trup, aşadar, Trupul lui Hristos este călăuzit de Duhul, are un Duh, aşa cum eu am mintea mea, duhul meu, aşa şi Biserica, Trupul lui Hristos, care este viu, se mişcă şi primeşte viaţă de la un Duh şi nu poate fi altul decât Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul care dă viaţă Bisericii, acest lucru vi l-am spus, ca să înţelegem noţiunea de dumnezeiască insuflare a Sfintei Scripturi.

Aşadar, Biserica când vorbeşte, şi când spun Biserică nu mă refer nici la mine, nici la Arhiepiscop, nici la Patriarh, nici la Sfântul Sinod, mă refer la Biserică în calitate de Trup al lui Hristos, mă refer la întregul Bisericii.

Biserica, Trupul lui Hristos, se exprimă prin Duhul Sfânt, prin Duhul lui Dumnezeu, adică este de-Dumnezeu-insuflată. Acesta este sensul dumnezeieştii insuflări. Desigur, aceasta este o noţiune foarte vastă, eu v-am vorbit cât se poate mai simplu şi mai în amănunt despre această temă a insuflării dumnezeieşti.

Aşadar, este o carte de-Dumnezeu-insuflată, pe care Biserica o oferă credincioşilor, nu este o carte pe care o vom pune pe iconostas. Pe iconostas punem icoanele, ca să ne închinăm la ele. Şi la Evanghelie ne închinăm, dar la Evanghelie ne închinăm, pentru că ne spune lucruri pe care vrem să le facem viaţa noastră, dar ca să devină viaţa noastră trebuie să le exersăm, după ce mai întâi le-am citit.

Veţi fi auzit pe mulţi spunând că această carte, Sfânta Scriptură, este cuvântul lui Dumnezeu, ni se spune că trebuie să dăm mai departe cuvântul lui Dumnezeu. Expresia asta este greşită, pentru că Sfânta Scriptură nu este cuvântul lui Dumnezeu, ci vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu. Cine este Cuvântul lui Dumnezeu? Este Fiul Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu. Este Hristos.

Cuvântul lui Dumnezeu este Cel prin Care Se exprimă Tatăl, prin Care vorbeşte Tatăl. Tatăl vorbeşte şi lucrează prin Fiul în Duhul Sfânt, aceasta este dogma Sfintei  Treimi, Tatăl toate le face prin Fiul în Duhul Sfânt.

Dacă deschidem Sfânta Scriptură, primul lucru pe care îl vom citi este cuvântul din Vechiul Testament, „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” şi „a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină”, „şi a zis Dumnezeu: «Să fie o tărie!». “Şi a zis Dumnezeu: «Să fie…!», acest “a zis” în ce limbă l-a zis, cum l-a zis Dumnezeu? Ne spune psalmistul: “El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”.

Şi iarăşi spune „prin Cuvântul Domnului, cerurile s-au întărit”. Cine este Cuvântul Domnului? Cine am spus mai devreme că este? Este Hristos. Aşadar, prin Cuvântul Lui, prin Fiul Lui, prin a doua Persoană a Sfintei Treimi, Tatăl le face pe toate, toate câte s-au făcut, prin Cuvânt s-au făcut.

Atunci când Moise s-a dus la rugul aprins, a auzit o voce care i-a spus: „opreşte-te, nu merge mai departe, scoate-ţi încălţările, pentru că aici este loc sfânt”. „Cine eşti, Dumnezeul meu?”, întreabă Moise. „Eu sunt Cel ce sunt”. Cine vorbea în acel moment? Dumnezeu. Noi pe cine auzeam? Pe cine auzea Moise? Pe Cuvântul lui Dumnezeu. Cine este Cuvântul lui Dumnezeu? Tot Hristos. Fiul lui Dumnezeu, adică toată relaţia noastră cu Tatăl se realizează prin Fiul.

Când a vorbit Dumnezeu pe Muntele Sinai, oriunde şi ori de câte ori Dumnezeu vine în contact cu omul, o face prin Dumnezeu Fiul. De aceea, din nou, spune Ioan, „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul, (…) toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, căci „Acesta era întru început la Dumnezeu” etc. „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl”.

Cuvântul, aşadar, S-a făcut trup. Modul în care odinioară [în Vechiul Testament] a vorbit Dumnezeu cu oamenii a fost tot prin Fiul, acest lucru îl spune iarăşi Epistola către Evrei: „în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit Dumnezeu părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul”, prin Fiul aşadar a vorbit Dumnezeu.

Acum, Dumnezeu a vorbit prin Fiul şi am spus că Fiul S-a întrupat, a înviat şi a întemeiat Biserica, în Biserică Îl găsim pe Hristos, luăm Duhul Sfânt, ne împărtăşim, acesta este actul fundamental al Bisericii, orice altceva ai face, şi sfeştanii, şi masluri să faci, şi rugăciuni, nu înseamnă nimic, sunt nefolositoare, dacă nu ai Dumnezeiasca Împărtăşanie pe primul loc, sunt nule toate aceste lucruri care pun asul în faţă şi aşa cred că dobândesc valoare. Prin Dumnezeiasca Cuminecătură, aşadar, prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, Îl primim pe Cuvântul lui Dumnezeu, prin Dumnezeiasca Cuminecătură venim în relaţie, în împărtăşire cu Logosul  dumnezeiesc.

Biserica este tezaurizatorul Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica oferă Cuvântul lui Dumnezeu. Doar prin Dumnezeiasca Împărtăşanie ni-L oferă Biserica? Ni-L oferă în două moduri, înainte de a ni-L oferi prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, în care Îl dobândim prin gustare, ni-L oferă şi într-alt mod, prin auzire. Care este acest mod? Este citirea Evangheliei.

Cei doi poli în jurul cărora se învârte Dumnezeiasca Liturghie, şi Dumnezeiasca Liturghie este centrul cultului, cei doi poli, deci, cuprind două moduri prin care Biserica oferă omului mântuirea, oferă mântuirea prin auzire şi prin gustare.

Din acest motiv Biserica vădeşte aceste lucruri, le face simţite prin cele două intrări, prin aşa-numita Intrare Mică [Vohodul Mic] şi prin aşa-numita Intrare Mare [Vohodul Mare]. La Intrarea Mică, preotul ia Evanghelia, o poartă în litanie prin Biserică şi spune „Înţelepciune!”. Ce vrea să însemne asta, „Înţelepciune!”? Aceasta este Înţelepciunea, ceea ce ţin eu în mână este Înţelepciunea? Ce este această Înţelepciune? Care este Înţelepciunea lui Dumnezeu? Care era Înţelepciunea lui Dumnezeu? Sfânta Sofia [gr. sophia, „înţelepciune”] din Constantinopol? Care este? Cuvântul. Care Cuvânt? Hristos, din nou Hristos. Hristos este Înţelepciunea lui Dumnezeu.

Înţelepciunea lui Dumnezeu, Sfânta Înţelepciune şi Putere a lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează prin Putere. Puterea, şi Înţelepciunea, şi Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă acelaşi lucru. „Ceea ce ţin în mână este Înţelepciunea, Hristos”, vrea să spună preotul când iese cu Evanghelia. Dar Hristos nu este Evanghelia, nu este un idol, dar prin ceea ce ne spune Evanghelia face cunoscută Înţelepciunea. „Drepţi”, aşadar, ridicaţi-vă şi închinaţi-vă şi cădeţi la Hristos. „Uite-L pe Hristos pe care Îl ţin” şi poporul spune „Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi” etc.

Preotul pune Evanghelia pe Sfânta Masă şi la scurt timp o deschide şi citeşte cuvântul [despre Cuvântul] lui Dumnezeu. A doua litanie pe care o face este cu pâinea şi vinul pe care le-a pregătit, ca să fie preschimbate în Trupul şi Sângele lui Hristos, nu sunt încă Trupul şi Sângele lui Hristos. Le poartă şi pe acestea în litanie şi le aşează pe Sfânta Masă şi la scurt timp sunt preschimbate în Trupul şi Sângele lui Hristos.

Aşadar, putem să deosebim două părţi în Dumnezeiasca Liturghie, prima parte este cea în care Biserica ne oferă Cuvântul lui Dumnezeu prin auzire, iar în a doua parte ne oferă Cuvântul lui Dumnezeu prin gustare. Aşadar, în două chipuri ne oferă Biserica Cuvântul lui Dumnezeu.

Când spunem Evanghelie, ne-am obişnuit să ne gândim la ascultarea Evangheliei şi, dacă urmează şi vreo predică, suntem puţin nemulţumiţi, mai ales dacă predica este precum cea de ieri pe care am ascultat-o eu şi a ţinut 24 de minute. Ei, desigur, unii dintre voi pot fi nemulţumiţi, eu aici v-am ţinut aproape trei sferturi de oră, mă apropii de trei sferturi de oră. Sper să nu vă fi nemulţumit, dar asta nu e o predică, e un curs…

Predica în Biserică este alt subiect, nu vom face acum omiletică, nu vom vorbi acum despre cum se predică. Predica este continuarea Evangheliei, cele ce a vrut să spună Evanghelia, care este călăuza noastră infailibilă, aşa cum am mai spus, expresia experienţei Bisericii, este glasul Bisericii, aceste lucruri trebuie tâlcuite şi preotul trebuie să le tâlcuiască, trebuie să facă analiză a Evangheliei zilei, să nu spună propriile lui cuvinte sau cuvinte ale marilor filosofi sau mai ştiu eu ale cui altcuiva, să spună cuvinte analizând acel fragment anume. Dar cât să dureze asta? 5 minute durează o predică scurtă, 10 minute durează o predică obişnuită, 15 minute, hai, o predică suportabilă. O predică de 20 de minute nu ştiu câţi o vor suporta.

În orice caz, fie şi în 20 de minute, poţi oare să analizezi toată pericopa citită? Sfânta Scriptură este o carte despre care s-a scris [enorm]. Întâi de toate Sfânta Scriptură este un best-seller şi când spunem despre o carte că e best-seller înseamnă că s-au scos foarte multe ediţii, au fost publicate mii şi milioane de exemplare. Sfânta Scriptură este însă în afara oricărei concurenţe, pentru că s-a tradus în mai mult de 2000-2200 de limbi.

Cartea imediat următoare este tot o carte religioasă, „Imitarea lui Hristos” de Thoma de Kempis, care s-a tradus în aproape 100 de limbi şi mai jos vine Homer, vine Marx, vine nu mai ştiu care altul, dar, în faţă de tot, uitaţi-vă cât de în faţă, de la 100 de limbi sărim la 2200 de limbi, ca să nu mai vorbesc de câte milioane de exemplare se vând în fiecare an. S-a făcut un calcul şi s-a constatat că la fiecare secundă se vând 4-5 exemplare ale Scripturii, nu ştiu exact, în fiecare secundă se vând undeva în lume atâtea exemplare, adică este ceva de neînchipuit. Aproape fiecare universitate are o Facultate de Teologie, dar nu există Facultate de Teologie care să nu aibă o catedră, de obicei are 2, 3, 4, 5 catedre unde se predă Noul Testament şi când spun că se predă, înseamnă că se predă din toate perspectivele: Introducere în Noul Testament, Teologia Noului Testament, Istoria epocii Noului Testament, Ermineutica Noului Testament. Şi acelaşi lucru este valabil şi pentru Vechiul Testament.

Cărţile care s-au scris despre Noul şi Vechiul Testament urcă la mii de mii, s-au scris mii de cărţi, nu doar despre Noul Testament în întregul lui. E posibil să se fi scris doar despre un singur cuvânt din Noul Testament, despre un singur cuvânt al Noului Testament e posibil să se fi scris mii de cărţi. Despre un cuvânt, atât a fost de analizat! De unde să ştim câte cuvinte există? S-a scris despre toate aspectele Sfintei Scripturi.

Toate astea vi le spun, ca să vă arăt că în zece minute de predică ce poţi să spui din toate astea, ce vei tâlcui, ce vei face? Cărţile Părinţilor sunt sute de volume editate…, dacă vedeţi cărţile patristice, sunt mii. Aşadar, toate aceste cărţi, mii de cărţi nu le poate omul învăţa, nici nu le poate spune într-o predică, de aceea Biserica îşi continuă învăţătura şi în afara predicii, o continuă prin cateheză. Însă ceea ce spunem în cateheză, dincolo de ce am spus până acum, înţelegeţi că nu e posibil să nu aibă ca bază Sfânta Scriptură.

Sfânta Scriptură, aşadar, este o predică sub o altă formă, într-un fel este predica în biserică, în alt fel e predica – dacă presupunem că este predica ceea ce fac eu acum, adică acest curs – prin cateheză, la Şcoala Catehetică, avem alt fel de predică, sub o altă formă, în orice caz însă este tot transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu, în alt mod, adică într-un mod didactic.

Şi, desigur, trebuie şi noi să cunoaştem cum şi ce să transmitem. Aici trebuie să mă opresc, ca să avem timp de o mică discuţie. Desigur, tot ce am spus a fost o mică analiză a acestei propoziţii că „Sfânta Scriptură este baza oricărei lucrări catehetice”. Presupun că, până la urmă, am apucat tema asta de ici, de colo, şi ceva tot am înţeles.

Ceea ce am făcut noi a fost o introducere în subiect? Un prolog? Un preambul? Am impresia că a fost o schiţă de proiect a schemei unei introduceri la preambulul prologului Noului Testament.

Deci, să aud întrebări.

După ce criterii a fost alcătuit canonul Sfintei Scripturi?

Pentru început, am spus că Biserica a făcut acest lucru în Duhul Sfânt, a luat cărţi scrise de oamenii ei, în primul rând, de Apostoli, care au consemnat ceea ce le-a spus Hristos şi Apostolii, la rândul lor, au predat oamenilor. Hristos i-a ales pe Apostoli şi le-a spus: „tu, tu, tu, mergând învăţaţi toate neamurile”. Putem să avem încredere în cei pe care i-a ales Însuşi Hristos? Ar fi putut ei să ne spună lucruri strâmbe? Ar fi ales Hristos oameni despre care ştia că ar spune lucruri strâmbe?

Avem acest criteriu prin care să judecăm dacă acest om ne spune adevărul, şi anume, faptul că omul acesta a fost împreună cu Hristos şi a fost ales de Hristos, este cel care L-a auzit pe Hristos şi nu doar că L-a auzit, dar L-a şi propovăduit şi nu poate să ne spună minciuni. De ce? Pentru că nu l-ar fi ales Hristos şi Duhul Sfânt etc., e drept, aceasta este partea teoretică, dar acest lucru a fost dovedit şi în fapt.

Să presupunem că Apostolii ne spuneau minciuni. Minciuna o spune cineva, ca să câştige ceva, ei ce au câştigat? Şi-au părăsit familiile, confortul lor, şi-au luat toiagul, după cum se călătorea în acea epocă, mergeau pe jos etc., şi s-au ostenit făcând înconjurul lumii, ca să spunem şi o minciună, şi nu doar asta, dar când îi prindeau şi le spuneau „să nu mai vorbiţi despre asta” – citiţi Faptele Apostolilor să vedeţi toată istoria, de aceea spun, iarăşi şi iarăşi, experienţa este esenţială pentru primii paşi – „să nu mai vorbiţi”, le spuneau, şi ei ce răspundeau? „Am văzut aceste lucruri, le-am auzit, le-am trăit, nu putem să nu le spunem”.

Şi, fiţi atenţi, aşadar, ce anume i-a determinat să spună aceste lucruri! Şi nu numai atât, le-au spus, au fost bătuţi şi, până la urmă, omorâţi, au fost martirizaţi, asta înseamnă să fii martir, martor. Martor la proces este cel care spune adevărul, dacă spune minciuni este martor mincinos, aceştia, aşadar, sunt martori ai faptelor lui Hritos, martiri.

Iar martirii au adeverit mărturia lor nu punând mâna pe Evanghelie, aşa cum fac martorii la procese, ci au adeverit semnând mărturia lor cu propriul sânge şi de aceea spunem „martor”, „mărturie”, „a mărturisit”. Asta reiese, deoarece, ca martori, ei înşişi au suferit chinuri spunând cele ce ştiau, aşadar este prea de tot, este de neconceput să nu ne fi spus adevărul.

Iar despre Evanghelişti?

Corect, dar şi aceştia au scris cele ce au auzit de la înşişi martorii, de la martorii oculari, nu erau ca noi, nu se gândeau: „nu voi scrie, pentru că unde voi merge să întreb?”. Ei au trăit chiar în epoca respectivă.

(…) Aşadar, criteriul este Biserica care a primit cele pe care le-au scris Apostolii, Biserica a adeverit că într-adevăr acestea sunt autentice. Şi alte texte au apărut, aşa cum v-am spus, [Epistola] către Laodiceni. „Iată o epistolă către Laodiceni a Apostolului Pavel!”, ne spun unii. Biserica spune „nu, nu este a Apostolului Pavel”.

Pe ce bază a spus-o?

A spus-o creând canonul, întocmind cărţi, adică Tesalonicenii au păstrat epistola pe care le-a trimis-o Pavel, această epistolă către Tesaloniceni pe care o cunoaştem. Apostolul Pavel a trimis şi o a doua Epistolă către Tesaloniceni, mai târziu a trimis Epistola către Romani, au făcut un schimb de scrisori, însăşi Biserica s-a îngrijit să nu se transmită lucruri greşite şi treptat s-a întocmit această colecţie.

Au existat şi alte texte care s-au pierdut, către Corinteni avem două epistole, Epistola I către Corinteni şi Epistola II către Corinteni. Există însă cel puţin încă alte două epistole, ştim că le-a trimis Pavel, o spune el însuşi în Epistola I către Corinteni: „aşa cum v-am spus în scrisoarea anterioară”. Unde este această epistolă? Nu există, există unele epistole care s-au pierdut, dar Biserica a păstrat ca pe lumina ochilor textele care s-au salvat, le-a păstrat într-o colecţie bine definită, ca să nu mai fie introdus nimic altceva în ea. Acum, legat de apocrife, nu înseamnă că cine le citeşte merge în iad, Biserica spune că astea nu sunt autentice, nu sunt canonice, există însă unele lucruri despre care Biserica spune că sunt adevărate în textele apocrife şi le-a preluat.

Să zicem, de pildă, Intrarea Maicii Domnului în Biserică, pe care o prăznuim, praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, este descris într-un text apocrif, Biserica spune însă că este corect. Despre Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului – ştim despre ei tot dintr-un apocrif. Biserica spune „da”, acest lucru este corect, nu respinge tot apocriful, dar respectiva carte apocrifă nu exprimă Biserica 100%, poate să o exprime 90% sau 99%, dar dacă nu o exprimă 100%, Biserica o respinge, nu o consideră canonică. Intrarea Maicii Domnului în Biserică nu este menţionată în Evangheliile autentice, în cele canonice adică, este menţionată în apocrife. Biserica a preluat însă acest lucru şi spune „da”, este corect.

(…)

Foarte frumoasă întrebare, să repetăm ce a spus, dacă nu aţi auzit:

Dacă un Părinte al Bisericii tâlcuieşte Sfânta Scriptură într-un fel şi alt Părinte al Bisericii o tâlcuieşte altfel, noi ce vom face?

Când spunem că tâlcuieşte Sfânta Scriptură nu înţelegem că o traduce, despre un cuvânt anume un Părinte poate să spună: „acest lucru înseamnă asta”, un altul va spune cutare lucru şi un al treilea va spune şi el altceva, şi totdeauna aşa se întâmplă, pentru că e o chestiune de limbaj şi nu este exclus să vin eu, care sunt un nevrednic şi nici la unghiuţa Părinţilor Bisericii nu ajung, dar vin şi spun: „acest lucru este puţin diferit sau acest Părinte are dreptate, iar celălalt nu are dreptate în interpretarea cuvântului”. Când vorbim însă de erminia Părinţilor ne referim la dogmă.

Toţi Părinţii, nu există Părinte al Bisericii care să nu spună că Sfânta Scriptură vorbeşte despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi sunt trei Persoane egale etc., dacă vine cineva şi spune “nu, Fiul este o creatură a Tatălui”, aşa cum a spus Arie – care nu este Părinte al Bisericii, ci este eretic –, avem de-a face cu o erezie, iar Părinţii Bisericii nu sunt eretici, ci ei ne formulează dogma Bisericii.

Când spunem că ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, “acesta este Sângele Meu, acesta este Trupul Meu”, pentru cuvântul “este” [gr. veche estí, „este”] toţi Părinţii vor spune că „estí” înseamnă “este”, ceea ce primim la împărtăşanie „este” Trupul şi Sângele lui Hristos. Dar, dacă spune cineva că “estí” [gr. veche estí, „este”] înseamnă „simbolizează”, atunci respectivul este un eretic, nu este Părinte al Bisericii, prin urmare nu îl mai ascultăm, pentru că este în afara Bisericii.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB