Îngăduinţa ca virtute şi valoare umană

15 October 2012

În gândirea greacă antică, îngăduinţa a fost înţeleasă ca fiind superioară dreptăţii, devenind, în cele din urmă, un fapt de viaţă pentru omul antic. În creştinism însă, vedem că toleranţa este cu mult depăşită prin iertare şi dragoste. Îngăduinţa, ca virtute şi valoare umană, este parte, iar dragostea este întregul care desfiinţează partea, pentru că o include.

Este cunoscut faptul că termenul „epieíkeia” [„îngăduinţă”] este obţinut din compunerea prepoziţiei „epí” [„peste, deasupra”] cu substantivul „eikós” [„echitabil”], care este neutrul participiului verbului „éoika”. Acest verb are sensul de „a crede, a se asemăna” etc., în vreme ce participiul lui are sensul de „rezonabil, drept, logic” etc.

Având aceste date, cu uşurinţă ajunge cineva să spună că „îngăduitor” („epieikís”) poate fi socotit cel care judecă cu blândeţe, cu bunătate, întemeiat, rezonabil, aşa cum trebuie, adică cel care prin omenia lui conferă o înaltă calitate judecăţii sale, fără să îi atribuie caracterul toleranţei păguboase faţă de fapta nedreaptă, mai ales în cazul acordării dreptăţii.

De la sine acceptăm, aşadar, că toleranţa este un element care caracterizează judecata noastră, fie atunci când avem o anume competenţă juridică de acordare a dreptăţii, fie, mai mult încă, atunci când, ca oameni simpli, îi judecăm pe semenii noştri. Şi într-un caz, şi în altul, trebuie să fie găsit „tăietura de aur” dintre individualizarea pe care o impune clemenţa şi aplicarea generală a dreptăţii, care cere protecţia ordinii legale, dacă suntem organ de acordare a dreptăţii în societate, şi protecţia intereselor individuale, când îi judecăm pe cei care ne vatămă.

Aristotel scria (Retorica 1374 a 25): „a fi îngăduitor înseamnă a fi drept, îngăduitor însemnând a fi drept mai presus de legea scrisă” şi (Etica Nicomahică V 14) „aşadar, dintre a fi drept şi a fi îngăduitor, mai important şi mai bun este a fi îngăduitor”. Mă limitez la cuvintele lui Aristotel, pe care le-am ales ca fiind grăitoare în încercarea mea de a demonstra că învăţaţii antici propovăduiau transcenderea dreptăţii prin îngăduinţă.

Voi adăuga încă şi cuvântul unui alt scriitor, Menandru (Fata cu cosiţa tăiată, 428), care, de asemenea, este pilduitor în acest sens, arătând cum această depăşire a dreptăţii devenise mod de viaţă pentru grecii antici: „în clipa fericirii, când toate îţi merg după a ta dorinţă, să primeşti cererea de iertare a celuilalt, să fii îngăduitor, aceasta este dovadă şi mărturie a modului elen de viaţă”.

Semnificaţia termenilor în creştinism

Câtă vreme la vechii greci vedem că îngăduinţa este un act de omenie, o depăşire a dreptăţii, ajungem la creştinism ca să constatăm că, prin iertare şi dragoste, se depăşeşete cu mult îngăduinţa anticilor. Dacă, văzând cineva judecata şi modul de viaţă al vechilor greci, se simte mândru [de a fi urmaşul lor], în ce priveşte creştinismul, negreşit, poate spune că Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că este creştin.

Spaţiul limitat al acestui articol mă obligă să fac o selecţie elocventă a câtorva date, învăţături şi mai ales pilde, ca să argumentez ceea ce încerc să spun. Amintesc de iertarea păcatelor fratelui nostru în defavoarea noastră (Matei 18, 21 şi urm.) până la 77 de ori, de asemenea, de atitudinea lui Iosif (Matei 1, 18 şi urm.) care „drept fiind şi nevrând să o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Faptul de a o ierta pentru fărădelegea-păcatul pe care credea el că îl săvârşise Maica Domnului şi de a nu o preda spre a fi pedepsită exemplar prin omorârea cu pietre, ci s-o lase în ascuns, se socoteşte un act fundamental de dreptate.

Putem să continuăm cu binecunoscuta lăsare a păcatelor în cazul femeii adultere, care s-a aflat în primejdia de a fi omorâtă cu pietre (Ioan 8, 7 şi  urm.): „cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei… Nu te osândesc nici eu. Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti!”. Totuşi, cea mai mare, cea mai uimitoare depăşire a dreptăţii prin dragoste o vedem în Evanghelia după Matei (5, 44), unde ne învaţă „Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc”, ajungând să împlinească în fapt această depăşire prin acel irepetabil „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” pe care l-a rostit înainte de a muri, despre cei care L-au răstignit (Luca 23, 33, 34).

Această iertare, care depăşeşte îngăduinţa, se face din dragostea celui nedreptăţit faţă de cel care îl nedreptăţeşte. Nu este o simplă generozitate sau compasiune, nici milostivire, ci o atitudine de viaţă superioară, având un sens diferit. Valoarea practică a îngăduinţei pentru corecta funcţionare a societăţii creştine este definită de Sfântul Ioan Gură-de-Aur (Amílka Alivizátou, Sfintele Canoane, p. 422), atunci când scrie „Nu atât după măsura păcatelor să se acorde pedeapsa, ci să se urmărească intenţia celor care păcătuiesc, ca nu cumva vrând să coasă ce este rupt, mai gravă să facă ruptură, şi grăbindu-se să reaşeze ceea ce este căzut, să facă mai mare căderea”. Un sfat atât de simplu, dar în acelaşi timp atât de înţelept.

La urma urmei, creştinismul s-a eliberat din limitele dreptăţii şi moralei omeneşti, ca să ne cheme în lumea îndumnezeirii. Care filozofie sau sistem social ar putea să îl convingă pe om – atunci când este chemat să îl judece pe cel care l-a nedreptăţit şi l-a vătămat – să îi întindă mâna iertător şi să îi spună: „Frate al meu, nu e nevoie să te iert, pentru că eu te iubesc. Iartă-mă tu, dacă dragostea mea este puţină”. Voi întări aici – să mi se îngăduie acest lucru, fără să fie înţeles ca fiind egoist – să reproduc ceea ce am scris în Analecte juridice (Editura Irodotos, 1998): „Îngăduinţa, virtute şi noţiune umană, are de la sine o valoare polisemantică, atât în înălţarea omului ca individ, cât şi în evoluţia normală a societăţii şi în împlinirea rostului ei. Însă, atunci când covârşesc învăţătura şi duhul Evangheliei, nu mai este nevoie de îngăduinţă. (…) Câtă vreme pentru îngăduinţă e nevoie de curaj şi înţelepciune, pentru iertarea creştină sunt necesare dragostea şi sfinţenia. Ceea ce spune Apostolul Pavel în imnul dragostei, «când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa» (Cor. 13, 10), ne ajută să înţelegem relaţia dintre îngăduinţă şi dragoste. Îngăduinţa, virtutea şi valoarea omenească este partea. Dragostea este întregul care desfiinţează partea, pentru că îl include”. Şi, după cum am scris în această carte a mea, „învăţătura lui Hristos a ridicat toleranţa la aceste înălţimi şi i-a dat supremaţia asupra oricărei alte noţiuni asemănătoare din diferitele religii şi sisteme filosofice, pentru că i-a conferit alte scopuri decât cele statal-politice – după cum s-ar exprima cineva astăzi. Porunca Lui Hristos a fost foarte lămurită: “Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21).

Eliberarea aceasta a creştinismului de grija orânduirii statale i-a permis să caute şi să găsească ideea înaltă, principiul şi calitatea îngăduinţei, pentru a o depăşi apoi prin dragoste. Diferenţa specifică şi supremaţia pe care le are creştinismul după eliberarea aceasta de scopurile strict politice şi sociale, precum vedem în Islam sau în Vechiul Testament, este dată de ţelul lui înalt, care este sfinţirea credincioşilor. (…) În societatea sfinţilor nu mai are loc judecată, nu mai este nevoie de îngăduinţă, căci împărăţeşte dragostea”.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB