Cum să ne disciplinăm copiii fără să-i rănim

2 October 2012

Să vorbeşti în ziua de azi despre pedeapsa copilului nu-i lucru uşor. Ne aflăm într-un ocean de informaţii contradictorii, încercăm să ne sprijinim într-o midţîme de teorii psihologice şi pedagogice pentru a alege cea mai bună educaţie pentru copilul nostru, şovăim căutând pe dibuite calea de mijloc între libertate şi disciplină, între afecţiune şi răsfăţ, între duhul lumii şi cel al Bisericii. Ce-i de făcut?

Cât de autoritari să fim cu copiii noştri?

Filozofiile educative moderne ne propovăduiesc o educaţie fără constrângeri, considerând că pentru modelarea personalităţii copilului este suficient ca părintele să-l îndrume cu dragoste pe cel mic, nefiind nici mai mult, nici mai puţin, decât un mediator între copil şi lumea înconjurătoare, fără a-i impune vreo autoritate în viaţa acestuia.

Ce ar trebui să facă un părinte creştin în faţa atâtor oferte educaţionale? întotdeauna, când suntem confruntaţi cu asemenea teorii, să ne întoarcem întâi spre Tradiţia Bisericii şi să căutăm în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi temeiurile învăţăturii despre suflet şi despătimirea lui. Căci obiectivul unei educaţii ortodoxe nu e aranjarea copilului în lumea de aici, nici creşterea lui după repere care să-i alimenteze patimile, ci pregătirea lui pentru viaţa cea veşnică, ajutându-l să urce încet treptele căii către Dumnezeu.

O primă întrebare care se ridică este cea legată de autoritate. Cât de autoritari să fim atunci când dorim să ne disciplinăm copiii? Au aceştia nevoie mai mult de înfrânare şi de reguli, sau de libertate şi de dragoste?

Mulţi părinţi se tem să ceară copiilor să fie ascultători, pentru că au auzit că asta i-ar putea traumatiza şi nu le-ar lăsa personalitatea să se dezvolte în voie. Totuşi, cu voia sau tară de voia noastră, suntem dintotdeauna înconjuraţi de legi, fie că este vorba de inevitabilele legi ale naturii sau ale fizicii, fie de cele nobile ale bunei-purtări sau doar de strictele reguli de circulaţie. Ce s-ar întâmpla dacă nu le-am respecta pe acestea? Nu avem decât un singur răspuns de dat: accidente. Acelaşi lucru se întâmplă şi dacă urcăm un pas pe treapta legilor morale, şi mai sus, pe treapta legilor duhovniceşti. Otice încălcare de lege, orice fară-de-lege nu rămâne tară urmări. Şi atunci vom învăţa singuri, după ce am trecut prin dureri mai mari sau mai mici, că pentru a ne fi bine trebuie să ne supunem unei autorităţi. Asemenea se întâmplă şi cu copilul nostru. Dacă simte autoritatea părintelui ca pe o ocrotire blândă şi neclintită, întotdeauna gata să-i sară în ajutor la nevoie, la fel cum simţim şi noi ocrotirea Tatălui Ceresc, atunci copilul va şti că este în siguranţă alături de părinţii lui şi, cu toate că va face şi neascultări, va fi conştient că cel mai bine îi este aproape de părinţi, unde nimic rău nu îl poate răni. Dacă însă părintele nu are autoritate asupra copilului, asta însemnând că nu îndrăzneşte să-l supună unor legi (care pot fi pur şi simplu „legile casei”, alături de legile morale ale societăţii), sau nu este capabil el însuşi să fie consecvent acelor legi (de pildă într-o zi să-i interzică un lucru copilului, iar a doua zi să i-l permită – sau, mai grav, să-i interzică ceva copilului, iar el, ca părinte, să nu-şi interzică acel lucru, cum ar fi consu¬mul unor alimente sau băuturi dăunătoare sănătăţii), atunci această lipsă de autoritate va fi pentru educaţia copilului un adevărat dezas¬tru. Cel mic va fi lipsit de siguranţă şi de echilibru, trăind într-o lume fără „temelii” solide, o lume fără legi, sau ale cărei legi se schimbă de la o zi la alta. Gândiţi-vă ce consecinţe ar avea aceasta numai în… regulile de circulaţie (dacă ele n-ar mai fi sau s-ar schimba de a/i pe mâine?) şi veţi înţelege atunci prin ce trece un copil care creşte într-o familie fără repere morale. Neliniştea lui se va traduce într-un comportament agresiv, lipsit de autocontrol şi de ascultare, fapt care îi va face rău nu doar copilului, ci şi tuturor membrilor acelei familii şi, ulterior, societăţii. Aşadar, trebuie să învăţăm să fim autoritari cu cei mici, în chip blând, clar ferm, plin de dragoste şi de compătimire, iar atunci când copilul nu ne ascultă, să ne gândim dacă nu cumva nu a învăţat de la noi neascultarea, văzându-ne într-o atitudine răzvrătită faţă de soţ sau faţă de propriii noştri părinţi.

Cum şi când să pedepsim?

Un alt aspect de care trebuie să ţinem seama în educaţia copilului este acela al exemplului personal. Sfinţirea unui copil începe cu sfinţirea noastră. Cum se va îndrepta un copil care e pedepsit cu mânie, cum va deveni el mai ascultător şi mai calm, când pe noi ne vede acţionând în chip pătimaş, nu duhovnicesc? Un sfânt părinte recomanda ca, înainte de orice mustrare a copilului, să spunem o rugăciune scurtă: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Abia după aceea să deschidem gura şi… şi vom vedea că mânia noastră se va potoli ca furtuna de pe mare. Şi atunci vom şti să-i arătăm pe un ton calm ce a greşit şi cum să se îndrepte, iar copilul va ajunge şi el să se îmblânzească, imitându-ne pe noi.

Dar ce facem atunci când totuşi fiul ajunge să sfideze autoritatea părintelui, încălcând legile pe care trebuia să le urmeze şi respingând sfaturile primite? Vom schimba, oare, blândeţea pe o îndreptăţită mânie? Vom apela in cele din urmă la pedeapsă? Cuvântul pedeapsă poate suna ameninţător pentru omul modern. Şi totuşi, dacă ne gândim că pedeapsă are ca rădăcină etimologică cuvântul grecesc paideia, care înseamnă educaţie, vom înţelege că între pedeapsă şi educaţie este o legătură intrinsecă.

Psihologia ne învaţă că pruncul vine pe lume gol de orice rău, ca o tablă curată, pe care educatorii scriu ce vor, după dorinţă. Dar, dacă vom cerceta Sfânta Scriptură, vom vedea limpede că suntem cu toţii urmaşi ai lui Adam, purtând în noi urmările căderii şi ale îndepărtării de Dumnezeu — adică înclinaţia către păcat. „ Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalmul 50:6). Moştenind firea umană căzută, copilul va tinde să urmeze răul, şi astfel rolul părintelui trebuie să fie acela de a-şi îndruma fiii pe căile lui Dumnezeu, de a-i ajuta să se înţeleagă pe sine ca persoane care fără harul şi iertarea lui Dumnezeu nu vor putea să lucreze binele.

Şi atunci, cum şi când vom pedepsi? In primul rând, trebuie să învăţăm cum să nu o facem, cum să nu folosim pedeapsa ca pe un mijloc de a ne descărca frustrările sau mânia, atunci când atitudinile copilului ne lezează orgoliul sau confortul. Să înţelegem că pedeapsa este un mijloc de îndreptare a copilului pe calea cea bună, mai degrabă o călăuzire decât o bruscare. Să mai încercăm să înţelegem de fiecare dată şi de ce copilul a ajuns să greşească, pentru a elimina în primul rând cauzele greşelii lui şi a nu ne lupta în van cu efectele ei, răstimp în care cauzele rămân netratate. De pildă, sunt copii care au un comportament problematic doar pentru că se simt lipsiţi de afecţiunea părinţilor şi vor, prin micile lor pozne, să le atragă atenţia celor mari asupra lor, chiar dacă asta îi va costa… o pedeapsă. In astfel de cazuri, comportamentul copilului se va îndrepta „ca prin minune” dacă părintele îi va dedica mai mult timp şi mai multă grijă, se va juca cu el, îi va citi, vor colora împreună sau vor ieşi la plimbare.

Astfel, niciodată nu trebuie să uităm că obiectivul disciplinării este acela de-a ne apropia de copil, nu de-a ne îndepărta de el. Asemenea unui copăcel firav care are nevoie de sprijin, să-l ajutăm pe copil să crească şi să-şi dezvolte un caracter frumos, fără a-i produce răni sufleteşti. Urmarea unei pedepse dată din dragoste, nu din mânie, trebuie să fie căinţa sinceră a copilului şi dorinţa lui de a se îndrep¬ta, de a fi mai bun.

Sfaturi pentru părinţi

Iată câteva sfaturi de la care puteţi porni pentru a nu greşi atunci când, de fapt, vreţi să corectaţi:

•    Pentru a mustra copilul, luaţi-1 de-o parte şi discutaţi cu el între patru ochi. Nu e bine să-1 certăm în faţa altora, nici măcar în faţa celor apropiaţi din familie, pentru a nu-1 umili.
•    Copilul trebuie întotdeauna să înţeleagă pentru ce a fost pedepsit, mai ales în cazul preşcolarilor. Părinţii să-i explice cu răbdare celui mic ce a greşit şi cum trebuia să se poarte, chiar dacă nu este la prima abatere de acest fel. Să nu pedepsim niciodată copilul pentru că „ne-am săturat şi nu mai putem”. De asemenea, să nu pedepsim copilul pentru neajunsurile pe care le are din fire (de exemplu o capacitate intelectuală limitată, sau agitaţia celor cu ADHD), pentru greşeli în care au fost târâţi prin forţa împrejurărilor, sau pen¬tru pozne ce ţin de uşurătatea şi impulsivitatea specifică vârstei, nu de reaua voinţă (de exemplu, când un copil sparge ceva, sau strică un lucru din curiozitate).
•    Purtaţi o discuţie cu copilul pentru a-l ajuta să-şi dea singur seama ce a greşit. Acest Iu cru îl va ajuta în continuare să-şi autoevalueze comportamentul şi să nu mai repete greşelile, atunci când se va afla în contexte asemănătoare. Nu-l întrebaţi niciodată pe un ton acuzator: „De ce ai făcut asta?”, ci folosiţi întrebări care să-l ajute să descopere el însuşi care îi este vina (de exemplu: „Mami ţi-a spus să strângi jucăriile, nu-i aşa? Ai făcut ce ţi s-a spus? Cum ai fost: ascultător sau neascultător?”).
•    Explicaţi-i copilului că este pedepsit pentru că doriţi îndreptarea lui. Pedeapsa este eficientă cu adevărat atunci când copilul simte că nu a fost mustrat din răutate, sau la mânie, ci fiindcă orice lucru rău are o consecinţă negativă firească şi orice încălcare a unei legi aduce cu sine o „amendă”, în funcţie de gravitatea ei.
•    Şi, mai ales, nu uitaţi ca să fiţi şi îngăduitori uneori, mai ales când vedeţi părere de rău reală din partea celui mic. Astfel, copilul va învăţa o altă lecţie duhovnicească importantă, aceea a iertării.

În cele din urmă, să luăm aminte la faptul că o educaţie eficientă nu se face doar prin pedepse, ci prin construirea unei relaţii calde, apropiate şi bogate cu copilul. Iar aceasta se realizează alocând timp – timp pentru a sta de vorbă cu el, timp pentru a face lucruri interesante împreună, timp pentru a-l cunoaşte şi pentru a-i arăta dragostea noastră. Cu cât ne asumăm mai mult copiii prin timpul petrecut împreună, cu atât vor primi mai uşor sfa¬turile sau mustrările noastre. Până la urmă, dragostea şi durerea părinţilor pentru căderile copiilor lor este cea care eficientizează cel mai bine orice act educaţional, şi poate că de aici ar trebui pornit totul. Dar fără o credinţă vie în Dumnezeu, lucrată cu discernământ în viaţa de fiecare zi, lucrul acesta este din ce în ce mai greu în condiţiile zilelor noastre. Sfântul Nectarie, de câte ori greşeau elevii de la seminarul pe care-l conducea, nu pe ei îi pedepsea, ci pe sine, cu aspre postiri şi cu nevoinţă. Şi astfel, din ruşine, se îndreptau şi copiii pentru purtarea lor cea rea. Aşadar, când fiii noştri greşesc, să ştim că şi noi purtăm o parte din vină, iar îndreptarea lor depinde mult şi de îndreptarea noastră sufletească. Este şi acesta un mijloc de educaţie punitivă, unde însă începem prin a ne pedepsi pe noi înşine. Când toate acestea sunt făcute cu „mintea la Dumnezeu” (I Corinteni 2:16), El se va implica cu mult mai mult în educarea copiilor noştri. E ca şi cum ne-am creşte copilul… împreună cu Dumnezeu!

Notă: Acest articol este preluat, cu acordul editorilor, din revista “Familia Ortodoxă” nr. 12 (35) / 2011, pp. 16-19.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB