Regimul juridic

Sistemul de viaţă monahal ce s-a impus de la început în Mănăstirea Vatoped a fost cel chinovial şi conform unei tradiţii Sfântul Atanasie Athonitul însuşi a fost cel care a fixat regulile de funcţionare a Mănăstirii. Sistemul chinovial va dura destule veacuri şi doar în secolul al XIV-lea pot fi observate anumite concesii făcute de Mănăstire în ceea ce privește privilegiile şi facilităţile donatorilor aristocraţi, care ar putea fi consideraţi ca începători ai vieţii monahale idioritmice.

Sistemul idioritmic ca regim interior de funcţionare al mănăstirii se pare că a fost introdus treptat, începând cu sfârşitul veacului al XIV-lea şi următoarele, impunându-se odată cu ocupaţia otomană. În 1449 părinţii vatopedini au hotărât transformarea ei în chinovie. Această decizie însă nu pare să fi avut vreun rezultat real. O nouă încercare pentru impunerea sistemului chinovial are loc în 1574 (integrată în politica mai generală a patriarhului Ieremia al II-lea privitoare la reforma monahală), însă nu pare să fi dat rod, rolul stareţului rămânând pur formal.

Vatopedul va urma sistemul idioritmic cel puţin până în 1821. În cadrul acestui sistem, în veacul al XVII-lea, administrarea reală pare să o exercite dicheul (stareţul unei chilii desemnat prin rotaţie), însă spre sfârşitul secolului devine mai importantă poziţia schevofilaxului (clericul care păzeşte sfintele vase şi veşminte). Titlul de stareţ (egumen), deşi continuă să fie atribuit, el nu are nici o acoperire reală. În 1740, în special la Vatoped, schevofilaxul începe să împartă conducerea Mănăstirii cu doi proegumeni, prin comisia administrativă (formată prin  alegere), constituită din trei membri. Această situaţie se va schimba în 1821 prin decizia de transformare a Mănăstirii în chinovie, fapt care nu a mai avut loc din pricina Revoluţiei. În veacul al XX-lea sistemul idioritmic este responsabil în parte de decăderea Mănăstirii Vatoped. Viaţa idioritmică a fost curmată definitiv în 1990 prin adoptarea din nou a sistemului cenobitic.