Demografie

Perioada bizantină

Numărul exact al monahilor Mănăstirii în perioada bizantină nu este cunoscut. La puţine decenii de la înfiinţarea ei, în anul 1010, Mănăstirea Vatoped este menţionată împreună cu Lavra şi Mănăstirea Iviron ca un mare aşezământ, care este posibil să fi asimilat altele mai mici. Această creştere este reflectată de anumite dispoziţii ale Tipicului athonit al lui Constantin al IX-lea Monomahul (1045), care îngăduie în mod excepţional Mănăstirii să intre în posesia unei corăbii mari şi a unei perechi de boi pentru frământarea pâinii, întrucât, conform calculelor de atunci numărul monahilor vatopedini ar fi fost mai mare de o sută. Trei zeci şi opt de ani mai târziu este menţionat faptul că perechile de boi au ajuns să fie în număr de două, indiciu al faptului că numărul vatopedinilor crescuse din nou. De acum şi tot restul perioadei bizantine comunitatea vatopedină va continua să fie numeroasă.

O importantă reconstituire a Mănăstirii din veacul a XVIII-lea, bazată pe gravuri şi alte reprezentări şi izvoare vechi. Vedere din sud-vest. Anumite părţi de clădire inexistente astăzi sunt redate, unele în mod convenţional şi altele în mod ipotetic.

Perioada ocupaţiei otomane şi anii următori

1423/4 –  secolul al XVI-lea

Obştea vatopedină trebuie să se fi împuţinat ca număr după cucerirea otomană (1423-4), în condiţiile recesiunii economice generale a Sfântului Munte care a dus şi la o micşorare în ansamblu a vieţuitorilor lui. Totuşi, sfârşitul veacului al XV-lea, graţie relativei redresării economice, este pentru Athos una din perioadele cu cel mai mare număr de vieţuitori (poate chiar cu cei mai mulţi) iar în 1489 este menţionat un număr de 330 de monahi. În 1520 şi în 1560-1 sunt menţionaţi în mănăstire 271 de monahi, iar în veacul al XVI-lea, 330. Numărul de 80 de monahi ce apare într-un act otoman din 1569 desigur că nu corespunde realităţii.

Secolul al XVI-lea – 1830

Progresul economic din veacul al XVI-lea nu a fost urmat de o creştere importantă a numărului vatopedinilor, care rămâne constant până în veacul al XIX-lea. Înainte de 1677, în Mănăstire sunt atestaţi 300 de monahi, deşi în 1677 călătorul englez J. Covel, menţionează 350. La polul opus, în 1744, călătorul rus Barskij vorbeşte numai de 60 de vieţuitori, informaţie oricum inexactă. În orice caz, în 1880, călătorii englezi P. Hunt şi J.D. Carlyle vorbesc de 250 monahi, recensământul din 1808 de 234, iar o altă mărturie de 400, cu puţin înainte de anul 1821. Numărul vatopedinilor cu siguranţă s-a redus după eşecul Revoluţiei din Macedonia, fapt ce a dus la o părăsire parţială a Sfântului Munte de către monahi, după intrarea, aşa cum se ştie, a armatei turce în el, cu toate consecinţele negative ce au urmat acestui eveniment (în anii 1823 -1830  Sfântul Munte număra mai puţin de 1000 de monahi).

1830 – secolul XX

În anii ce au mai rămas din veacul al XVIII-lea până în al XX –lea, apogeul şi declinul succesiv al Mănăstirii se reflectă şi în numărul vieţuitorilor ei. În 1837 călătorul englez R. Curzon vorbeşte de 300 de monahi, în timp ce datele mai exacte ale recensământului din 1885 menţionează numărul de 214 doar în interiorul Mănăstirii. Prin aşezarea unui mare număr de ruşi în principal la Schitul Andrei, numărul vieţuitorilor va crește foarte mult (966 în 1903) până în a doua decadă a veacului al XX-lea, pentru a se micşora brusc în continuare la 485 în 1928, 127 în 1961 şi 70 în 1974. Comunitatea vatopedină se va reînsufleţi după trecerea la viaţa de obşte în 1990. Astăzi ea numără în jur de 120 de vieţuitori.

Vedere asupra Mănăstirii în decada anilor 1870. Fotografia ieromonahului aghiorit Veniamin Kontraki din obştea Galatsienilor.