Măreția căii „răsturnate” a Domnului (Fapte 20, 16-18; 28-36)

Dumnezeul nostru nu este o putere înaltă, nedeslușită și fără de chip personal. Încă din Vechiul Testament, Se descoperă pe Sine ca Dumnezeu personal și viu, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov (Ieș. 3,16). Iar când a sosit plinirea vremii, Însuși Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu a venit pe pământ și le-a împărtășit oamenilor cuvântul Tatălui Ceresc. El a devenit „Părintele veacului ce va să fie” (Is. 9, 5). De la Domnul Iisus „își trage numele toată părinția în cer și pe pământ” (Ef. 3, 15). În Noul Testament, Părinți au devenit cu precădere apostolii. Iar ei au străbătut întreaga lume, semănând sămânța nestricăcioasă a cuvântului adevărului. De aceea Biserica lui Hristos este numită „apostolească”.

Pericopa de astăzi din Faptele Apostolilor istorisește întâmplări petrecute cu puțin înainte de ultima întemnițare a Apostolului Pavel. Apostolul își îndreptase cu hotărâre fața spre Ierusalim, ca să prăznuiască acolo Sărbătoarea Cincizecimii. Tânjea „a se despărți de trup și a fi împreună cu Hristos” (Filip. 1, 23). Dacă rămânea totuși „în trup”, o făcea pentru folosul și desăvârșirea credincioșilor. Un proroc din Iudeea, pe nume Agav, a vestit în chip lămurit că Pavel urma să fie prins în Ierusalim și predat „în mâinile neamurilor”. Atunci, creștinii au încercat să-l oprească pe Apostol să se suie în cetatea sfântă. Însă Pavel a răspuns: „Eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să și mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus” (Fapte 21, 10-23). El trăia ca un „întemnițat al lui Iisus Hristos” (Ef. 3, 1), și unde aceste lanțuri lucrează, acolo cuvântul lui Dumnezeu aduce roadă bogată.

Sfântul Pavel i-a chemat la sine pe preoții din Efes. Le-a dat ultimele sale îndemnuri, dar totodată i-a și prevenit și pregătit pentru încercările ce urmau să vină. Pentru Apostolul Pavel, lipsa de grijă față de Biserică era totuna cu disprețuirea Cinstitului Sânge al lui Iisus Atotţiitorul, cu care El l-a răscumpărat pe poporul Său. După ce a rostit ultimul cuvânt de învățătură, Pavel i-a încredințat pe ucenicii săi lui Dumnezeu și cuvântului harului Său. A îngenuncheat și a început să înalțe rugăciune de rămas-bun, după pilda lui Hristos, Care, după cuvintele Sale purtătoare de viață de la Cina cea de Taină, a înălțat către Dumnezeu Tatăl rugăciunea Sa arhierească. Credincioșii au căzut pe grumazul lui Pavel și l-au sărutat. Desigur, se ivește întrebarea:

Cum s-au preschimbat pescarii săraci și neînvățați în Părinți și învățători ai întregii lumi, până la marginile pământului și până la sfârșitul veacurilor? Apostolii au fost cele mai desăvârșite chipuri ale Învățătorului lor, Hristos. Prin urmare, răspunsul la această întrebare îl vom afla în Persoana și în calea Domnului Iisus. Isaia a vestit mai dinainte că tot cuvântul ce purcede din gura lui Dumnezeu nu se întoarce la El deșert, înainte de a-și împlini lucrarea (Is. 55, 10-11). Cuvântul lui Dumnezeu prin excelență este Hristos, Care a venit pe pământ, S-a întrupat și nu S-a întors în sânurile Tatălui Ceresc înainte de a duce la capăt lucrarea ascultării Sale față de El, înfricoșătoarea iconomie pentru mântuirea lumii.

Toate darurile dumnezeiești izvorăsc din pogorârea și înălțarea lui Hristos și sunt călăuzite de acestea. Nu există altă cale prin care omul să-și împlinească menirea. Pe calea smeritei deșertări de sine se lucrează lărgirea apostolică a inimii. După ce L-a cunoscut pe Hristos Cel nemărginit în iubire pe drumul Damascului, Apostolul Pavel a adus pocăință „cu strigare tare și cu lacrimi” (Evr. 5, 7). Nu putea uita că „a prigonit Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. 15, 9), că fusese „hulitor și ocărâtor” (1 Tim. 1, 13).

Pentru om, prima treaptă pe calea pogorârii este pocăința. Prin pocăință, el îndepărtează toate piedicile ce stăvilesc sălășluirea iubirii dumnezeiești în inima sa. Atunci el dobândește „mintea lui Hristos” (1 Cor. 2, 16). Gândurile și voia lui Dumnezeu devin ale lui. Care este voia lui Dumnezeu? Mântuirea tuturor. Oare nu pentru aceasta a venit El pe pământ? Nu pentru aceasta a răbdat o moarte de ocară? Nu pentru a-l izbăvi pe om din stricăciune Și-a vărsat Cinstitul Său Sânge?

Pentru cel care dobândește starea lui Hristos începe o mare mucenicie. Hristos îi deschide ochii cei duhovnicești ca să vadă măreția minunată pentru care Dumnezeu l-a rânduit pe om, însă și căderea jalnică a omului. Slujitorul iubirii dumnezeiești știe că nimeni nu a venit întâmplător în lumea aceasta. El iubește întreaga lume cu iubirea Celui iubit și este mistuit de dorirea pentru mântuirea tuturor.

Marele Pavel, fiind stăpânit de dorința ca toată lumea să se mântuiască, „tuturor toate s-a făcut” (1 Cor. 9, 12). El și ceilalți apostoli L-au urmat pe Domnul în pogorârea și înălțarea Sa. Inima lor s-a lărgit. Mai înainte de a vesti tuturor popoarelor pământului mântuirea lui Hristos, purtaseră deja aceste popoare în inima lor. Pilda lor vădește o lege a vieții duhovnicești: nimeni nu poate împărtăși un dar duhovnicesc aproapelui său, dacă nu l-a îmbrățișat mai întâi cu iubire în inima sa.

Din clipa întoarcerii lui Pavel la Hristos, Domnul a devenit centrul vieții lui. A socotit toate celelalte drept „gunoaie” (Filip. 3, 8), fiind stăpânit de o singură dorire îndoită: „fie prin viață, fie prin moarte”, să fie preaslăvit Hristos într-însul (Filip. 1, 20) și fiecare om să intre în Împărăția iubirii Sale celei fără de prihană. În noaptea Cinei celei de Taină, Hristos S-a rugat Tatălui Ceresc. El socotea drept slava Sa slava pe care aveau să o primească cei ce vor crede într-Însul – slava izvorâtă din Crucea și Învierea Sa. La fel, pentru strălucitul Său următor, marele Apostol Pavel, bogăție și har era harul pe care îl primeau ucenicii săi. De aceea le spunea tesaloniceniloArhimandrit „Căci acum noi suntem vii, dacă voi stați neclintiți întru Domnul” (1 Tes. 3, 8).

* * *

Întrebare: Ce înseamnă că „acolo unde lucrează aceste «legături», cuvântul lui Dumnezeu aduce roadă bogată”?

Arhimandrit Zaharia: Apostolul spune că Hristos, „suindu-Se la înălțime, a robit robia” (Ef. 4, 8), adică i-a slobozit pe credincioși de sub stăpânirea diavolului. Viața creștină, în esența ei, trebuie să fie o sfântă robie. Dacă omul nu reușește să-și robească mintea și inima cuvântului și Duhului Domnului Iisus, dacă nu se slobozește de tirania păcatului, nu poate trăi creștinește și nici nu poate alerga în chip drept și sfânt în urma Începătorului credinței sale, Hristos (Evr. 12, 2). Numai cel robit de dorirea după Dumnezeu aleargă cu bucurie pe calea mântuirii și lesne Îl urmează pe Hristos, pentru că harul se ostenește pentru el (1 Cor. 15, 10). Atât de mare este chemarea creștinului, încât, dacă nu se predă în întregime acestei sfinte și minunate robii duhovnicești, nu va putea răspunde cum se cuvine chemării Domnului Iisus.

Întreaga iconomie de mântuire a Domnului a fost o lucrare de atragere. El nu a venit pe pământ ca să-Și impună calea, ci ca să o descopere. El Însuși a spus: „Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (In. 12, 32). Astfel, a împlinit în chip desăvârșit cele pe care Dumnezeu le rânduise „mai înainte de veci” în Pronia Sa pentru om. În general, noi simțim ca pe o povară faptul că Dumnezeu nu Se impune pe Sine în viața noastră, ci ni Se descoperă în multe chipuri și așteaptă ca noi să prețuim această descoperire, să fim atrași de adevărul ei și de duhul minunat care o însoțește, și astfel să împlinim marea menire pe care El a hărăzit-o pentru fiecare om care vine în lume.

Sfântul Sofronie

Întrebare: Sfântul Sofronie așază ca primă condiție a pocăinței credința în dumnezeirea lui Hristos, iar dumneavoastră ați spus că fără credința cea dreaptă omul nu își poate afla inima. Ați putea să ne explicați legătura dintre credință și viața lăuntrică a inimii?

Arhimandrit Zaharia: Fără credință omul nu-și poate împlini scopul vieții, căci prin credință el primește har. Când omul primește cuvântul credinței, harul îl atrage să săvârșească „sfințenia în frica lui Dumnezeu” în fiecare zi (2 Cor. 7, 1) și îi descoperă atât măreția chemării lui Dumnezeu, cât și adânca lui sărăcie și înstrăinare de El. Atunci omul se simte, într-un fel, dezbinat lăuntric. Vede desăvârșirea, sfințenia, realitatea mai presus de fire și veșnică atrăgându-l și chemându-l a se uni cu ea; își vede și propria viață în lumina Persoanei lui Dumnezeu și se așază de bunăvoie sub judecata poruncilor Lui. Atunci se naște înlăuntrul lui setea arzătoare a pocăinței, dorința de a face totul pentru a rămâne statornic în ceea ce Dumnezeu a rânduit să-i descopere.

Prin urmare, omul vine la pocăință atunci când vede frumusețea desăvârșirii și a slavei lui Dumnezeu și o compară cu propria sa stricăciune și nimicnicie. Fără această îndoită vedere, el nu poate aduce o pocăință adevărată; iar fără pocăință, nu poate pătrunde în inima sa. Însă atunci când pocăința se întețește, inima se slobozește de toate alipirile ei pătimașe și se întoarce în întregime către Dumnezeu. Domnul binevoiește să Se sălășluiască în astfel de inimi libere, îndreptate spre El cu dorire și evlavie.

Întrebare: Putem spune că Cincizecimea omului se află în vârful piramidei răsturnate? Cum ajungem acolo în viața noastră de zi cu zi?

Arhimandrit Zaharia: Sfântul Sofronie a exprimat aceasta într-o singură frază: „Cei care sunt călăuziți de Duhul Sfânt nu încetează a se pogorî către cele de jos, osândindu-se pe ei înșiși.” Adică nu încetează să se așeze pe calea smerită pe care Hristos a croit-o prin pogorârea și înălțarea Sa. Prin urmare, omul Îl va afla pe Dumnezeu și Duhul Cincizecimii și va fi călăuzit de El numai atunci când va cunoaște calea lui Hristos, o va urma și va dobândi Duhul acestei căi. Atunci Domnul, Care este Calea (In. 14, 6), devine împreună-călător cu omul și îi împărtășește propria Sa stare și propriul Său har.

Când omul ajunge în vârful piramidei răsturnate, inima i se lărgește prin această împreună-călătorie cu Hristos și primește dorirea Lui arzătoare pentru mântuirea lumii, dorire care L-a adus pe pământ, L-a suit pe Golgota și apoi L-a pogorât până în adâncurile iadului. Cei care cunosc această cale primesc lărgirea inimii cea asemenea lui Hristos și atunci începe în viața lor o altă slujire înfricoșată: slujirea sfinților, mijlocirea pentru mântuirea întregii lumi.

Întrebare: Este cu putință ca cineva să trăiască Cincizecimea fără să treacă prin cutremurul duhovnicesc?

Arhimandrit Zaharia: Nu este cu putință. Atât Noul, cât și Vechiul Testament spun că „prin multe suferințe trebuie să intrăm în odihna cerului” (Ps. 33, 18; Fapte 14, 22). Suferințele desprind inima de orice alipire față de deșertăciunea acestei lumi. Atunci, cu inima slobodă, omul poate să se întoarcă pe deplin către Dumnezeu, de la Care așteaptă toate. Fără acest cutremur lăuntric, el nu poate deveni chip al Cincizecimii.

Monahii trăiesc în rânduiala rugăciunii și în lucrarea ascultării acest cutremur duhovnicesc, care este urmat de mângâierea nestricăcioasă a Duhului celui veșnic. Există două chipuri de pocăință. Primul este atunci când ajungem la conștiința sărăciei noastre duhovnicești și a înstrăinării noastre de Sfântul Sfinților, și aducem lui Dumnezeu rugăciune cu plâns și multe lacrimi, pentru ca El să ne curățească de molima păcatului. Numai atunci omul poate deveni vas al darurilor Duhului Sfânt, care adeveresc mântuirea sa. Omul nu poate fi mădular al Trupului lui Hristos dacă nu poartă înlăuntrul său un dar duhovnicesc.

Cel de-al doilea chip al pocăinței este cu totul diferit. El este însuflat de duhul aducerii de mulțumită, care caracterizează și perioada dintre Paști și Cincizecime. Îi mulțumim neîncetat lui Dumnezeu pentru harul Învierii pe care l-am primit în noaptea Paștelui, pentru marea jertfă pe care a adus-o pentru noi pe Golgota și pentru toate binefacerile Sale prin care ne poartă necontenit de grijă. Și cu cât Îi mulțumim mai mult lui Dumnezeu, cu atât sporește în noi dorința de a-I aduce o mulțumire tot mai desăvârșită, pentru că numai aceasta dă cu adevărat sens vieții noastre.

Atunci vine clipa în care dorim să-I oferim lui Dumnezeu o mulțumire deplină și desăvârșită, însă vedem că nu suntem în stare. Atunci începe pocăința născută din recunoștință și iubire pentru Dumnezeu, Binefăcătorul nostru, pocăință ce ne zguduie și ea din temelii, poate chiar mai mult decât cutremurul pocăinței prin care încercăm să ne biruim sărăcia duhovnicească. Amândouă chipurile de pocăință pornesc de la aceeași nevoie și ajung la același rezultat: ca omul să-I ofere lui Dumnezeu ceea ce are mai desăvârșit și mai de preț în viața sa, și să primească în schimb toate „cele ale lui Dumnezeu”, adică harul înfierii. „Toate ale Mele ale tale sunt” (Lc. 15, 31).

Întrebare: Pentru monah, acest cutremur lăuntric poate fi pricinuit numai de o ascultare grea sau ține de întreaga viață de ascultare?

Arhimandrit Zaharia: Cutremurul acesta privește fiecare aspect al nevoinței ascultării. Așa cum i-a spus odată Cuviosul Sofronie unei tinere, trebuie să preschimbăm în rugăciune orice durere, orice străpungere a inimii și orice zdrobire care aduce lacrimi. Atunci ne vom bucura de rodul mult dorit: mângâierea dumnezeiască, care este o cunoaștere pregătitoare și o pregustare a libertății desăvârșite pe care Duhul lui Dumnezeu o împărtășește inimii omului. Astfel, dacă monahul îmbrățișează ascultarea cu duh smerit și cu dorința de a o împlini de dragul poruncii pe care a primit-o, va afla mult folos. Nu contează din ce pricină se ivește durerea, noi trebuie să prefacem această durere în rugăciune.

Întrebare: Ce este „duhul drept” (Ps. 50, 11) pe care Îi cerem Domnului să-l înnoiască întru noi?

Arhimandrit Zaharia: Este Duhul Sfânt. Se numește „drept” pentru că nu se abate nici la stânga, nici la dreapta. El este îndreptat în chip statornic spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Întrebare: Care sunt condițiile pentru rodirea îmbelșugată a cuvântului lui Dumnezeu în inimă?

Arhimandrit Zaharia: Mai întâi, frica lui Dumnezeu; cuvântul lui Dumnezeu iubește inima omului care se teme de El și nu vrea să întristeze Duhul Său. A doua condiție este duhul zdrobirii inimii, care vine atunci când omul se apropie de Dumnezeu cu osândire de sine. El ia neîncetat vina asupra sa și Îi dă slavă lui Dumnezeu pentru dreptatea Lui desăvârșită și mântuitoare. În felul acesta, omul devine potrivit pentru sălășluirea cuvântului lui Dumnezeu înlăuntrul său. Sfinții Părinți spun că atunci când omul trăiește cu pocăință adâncă și cu multe lacrimi, își deschide gura și atrage Duhul lui Dumnezeu (Ps. 118, 131). Atunci inima se curățește și devine vrednică și în stare a cunoaște cuvântul lui Dumnezeu, a-l primi în inima sa, dar și a-l împărtăși fraților săi.

Cel care are Duhul Sfânt nu rostește „cuvânt stricat”, ci numai „cuvânt bun”, care umple cu har inimile celor ce ascultă, spre mântuirea și zidirea lor (Ef. 4, 29). Vedeți, noi creștinii nu putem trăi fără teologie, adică fără rugăciune. Creștinul este o ființă teologică. Chiar și atunci când spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, teologhisim, căci mărturisim dumnezeirea lui Hristos și ne punem încrederea în darul mântuirii Sale. Multe adevăruri se cuprind în această scurtă rugăciune. De aceea, Sfinții Părinți spuneau adesea: „Dacă ești teolog, te rogi cu adevărat; iar dacă te rogi cu adevărat, ești teolog.”

Întrebare: De ce a rânduit Biserica să se citească astăzi această Evanghelie, care ne amintește de iubirea fără margini a lui Hristos pentru om?

Arhimandrit Zaharia: După Învierea Sa, Domnul a făgăduit că nu ne va lăsa orfani (Mt. 28, 20). Și totuși, cu zece zile înainte de Cincizecime are loc Înălțarea, prin care se întețește dorirea și așteptarea ucenicilor de a primi făgăduința Duhului Sfânt. Acest dor este sporit prin citirea Evangheliilor și a Apostolului, prin cântările și rugăciunile Bisericii.

Hristos le-a spus ucenicilor Săi să rămână în Ierusalim rugându-se și să nu se risipească, până când se vor îmbrăca cu putere de sus (Lc. 24, 49). Voia să-i întărească prin acest dar, ca ei să devină desăvârșiți, purtați de Duhul și călăuziți de El „la tot adevărul” (In. 16, 13), adică la desăvârșirea iubirii față de Hristos. Evanghelia de astăzi îi pregătește pe ucenici să întâmpine Cincizecimea cu dorire și sete arzătoare, și să fie pregătiți să primească adierea Preasfântului Duh, Care le va tămădui firea rănită de păcat, pentru ca ea să poată cuprinde în sine plinătatea iubirii lui Hristos.

Întrebare: Ce înseamnă că biruim ispitele atunci când ne cunoaștem înalta noastră chemare?

Arhimandrit Zaharia: Cu cât este mai înaltă vederea desăvârșirii și a iubirii lui Dumnezeu, cu cât cunoaștem mai adânc chemarea desăvârșită pe care a rânduit-o pentru noi – să devenim fii ai Tatălui Celui fără de început și să împărățim veșnic împreună cu El în Împărăția Sa – cu atât dorul nostru devine mai puternic. De aceea, toate cele ale lumii acesteia ni se par banale și lipsite de rost. În „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, Cuviosul Sofronie scrie că, dacă avem mereu înaintea ochilor noștri marea chemare a înfierii dumnezeiești, atunci se risipesc îndată toate gândurile vrăjmașului și ne slobozim de atacul lor neîncetat și de lupta necontenită cu ele. Aceasta pentru că suntem atrași de ceva nesfârșit mai înalt și pe care l-am cunoscut deja din cercare. Troparul vorbește despre cei ce „au luat dovedirea Învierii”, însă la fel putem spune: „cei ce au luat dovedirea venirii Duhului Sfânt”.

Întrebare: Oare Cincizecimea este praznic mai puțin însemnat decât Crăciunul sau Paștile?

Arhimandrit Zaharia: Dimpotrivă. După Crăciun, timp de 12 zile nu există post, pentru a arăta că Cel care S-a născut este „Dumnezeul Cel mai înainte de veci”. După Paști nu postim o săptămână. Același lucru rânduiește Biserica și pentru Cincizecime: nu există post timp de o săptămână după această sărbătoare, ceea ce arată că atât Hristos, cât și Duhul Sfânt sunt Persoane dumnezeiești de o cinste. Hristos vine la Crăciun și Se face om între noi. Duhul Sfânt vine la Cincizecime pentru a întări firea noastră, ca să putem săvârși lucrări dumnezeiești și să putem cuprinde plinătatea iubirii lui Hristos. Biserica Ortodoxă este profund penticostală, căci toți Sfinții ei mărturisesc neîncetat că scopul vieții noastre este dobândirea Duhului Sfânt.

Întrebare: De ce există la Cincizecime Vecernia plecării genunchilor?

Arhimandrit Zaharia: Osândirea de sine și pocăința nasc îndrăznire înaintea lui Dumnezeu și îl fac pe om în stare să primească atingerea Duhului lui Dumnezeu. De fiecare dată când omul primește adierea Duhului Sfânt – și mai ales în acea zi, când harul este atât de mare – își pleacă genunchii înaintea Domnului, Care îi dă cea mai mare binecuvântare. Rugăciunile pe care le citim la Vecernia din ziua Cincizecimii exprimă o mare lărgime a inimii. Prin aceste rugăciuni, duhul creștinului îmbrățișează întreaga zidire: atât pe cei vii, cât și pe cei adormiți. Atingerea de Duhul lui Dumnezeu îi împărtășește omului o asemenea stare și însuflare, încât tânjește și se roagă pentru mântuirea întregii lumi.

Acest lucru îl vedem și în plecarea genunchilor. Aceste rugăciuni spun că ne plecăm genunchii înaintea lui Dumnezeu-Binefăcătorul, Îi mulțumim și ne rugăm pentru toți. Aceasta este o lucrare a evlaviei și a recunoștinței față de Dumnezeu. De aceea, din cele mai vechi timpuri, plecarea genunchilor a fost atât de iubită de credincioși, pentru că voiau să-I arate lui Dumnezeu că I se închină nu numai cu mintea și cu duhul lor, ci și cu trupul lor. Astfel și trupul învață să se roage. Îmi spunea odată Cuviosul Sofronie: „Să faci metanii, pentru ca și trupul să ia parte la rugăciune. Nu vreau să te istovești făcând metanii, ci să faci îndeajuns, astfel încât și trupul să se deprindă a se ruga împreună cu duhul.”

Marile rugăciuni ale Vecerniei plecării genunchilor dau glas unei neostoite sete după Dumnezeu și arată care este starea cea mai desăvârșită a omului înaintea Lui: „Ție Unuia greșim, Hristoase Dumnezeul nostru, dar Ție Unuia și slujim.” Iată sensul vieții creștine; iată etosul credincioșilor ortodocși: ei păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu, dar nu încetează să I se închine cu toată inima, până când această închinare le va înghiți toate păcatele.