Tradiţia psaltică aghiorită în secolele XIX şi XX

În anul 1749, la iniţiativa unui fost stareţ al Mănăstirii Vatoped, Melétios, şi al obştii mănăstirii, cu sprijinul Patriarhiei Ecumenice, este înfiinţată Atoniada. La Atoniada au predat profesori de seamă iar de pe băncile acestei şcoli au ieşit oameni de vază, care, mai târziu, se vor dovedi providenţiali pentru istoria recentă a Greciei: eroi, intelectuali, sfinţi.

În această şcoală s-a studiat încă de la început – şi se studiază şi în prezent – muzica psaltică, de vreme ce arta psaltică, ca ,,veşmânt” al imnografiei, de secole este strâns legată de tradiţia şi istoria aghiorită.

În secolul al XIX-lea se evidenţiază în muzica psaltică aghiorită cel care i-a fost elev şi lui Hurmuz Hartofilax, şi anume, Iosif Dionisiatul. Acesta a făcut numeroase transcrieri, exighisiri din vechea notaţie psaltică, în cea nouă, a compus polielee, doxologii (argá şi sýntoma, adică mari şi mici), ,,slave” la Vecernie, Litie, Utrenie. Ucenicii săi au fost Nikólaos Vatopedinul şi Nikólaos Dohiaritul. Frumoase imne a compus şi Nectarie Vlahul, ucenic al celor trei dacăli, cunoscut de către toţi pentru glasul său dulce şi pentru experienţa şi cultura sa muzicală, dobândite în perioada cât a fost protopsalt al Schitului Românesc Sfântul Ioan Botezătorul de la Sfântul Munte.

Monahul Andréas Theofilópoulos (1915-2004). Sursa:http://athosprosopography.blogspot.gr/

Până nu demult, a trăit şi a compus imnograful Gherásimos Mikraiannanitul (1905-1991), autodidact şi creator de imne, care a primit din partea Patriarhiei Ecumenice şi titlul de ,,Imnograf al Marii Biserici a Lui Hristos”. Creaţia sa imnografică, care însumează 47 de volume (36 000 de pagini), este aproape necunoscută şi doar o infimă parte a fost publicată. De curând a fost publicată o carte: ,,Imnograful Gherásimos Mikraiannanitul Monahul, şi slujbele sale în cinstea Sfinţilor din Tesalonic”, ediţie îngrijită de către arhimandritul Gheórghios Hrisóstomos, apărută cu sprijinul fundaţiei ,,Tesalonic- Capitală Culturală a Europei”.

 În secolul al XX-lea, foarte mulţi monahi de la Sfântul Munte s-au distins ca muzicieni, imnografi şi melozi, psalţi şi profesori de muzică bisericească. Dintre aceştia, amintim pe Melétios Sykiótis (talentat caligraf, profesor de muzică bizantină şi de aghiografie), Danileii (monahii psalţi de la Schitul Sfânta Ana), Thomádes (psalţii strânşi în jurul părintelui Thomás, tot la Sfânta Ana), Monahul Andrei (Harílaos Theofilópoulos, după numele său dinainte de a intra în monahism, profesor de muzică bizantină, scriitor şi melod, secretar al Sfintei Chinotite), precum şi mulţi alţii necunoscuţi publicului larg, a căror activitate culturală ar merita distincţii şi premii, ,,fiindcă, cu hărnicie şi sârguinţă, au cinstit cum se cuvine şi continuă să cinstească Sfântul Munte, arătând că «Grădina Maicii Domnului» este şi o sursă de artă şi cultură”(Kaisários Dapóntes).

Dintre personalităţile marcante ale artei psaltice din zilele noastre, care şi-au adus contribuţia la promovarea acesteia, menţionăm pe ieromonahii Panteleímon Kártsonas (de la Schitul ,,Sfânta Ana”) şi Gavriil Makavós, ierodiaconul Dionísios Firfirís şi monahul Ignátios Vatopedinul. Această înfloritoare tradiţie este continuată astăzi de monahii Daniil şi Grigórios de la Sfânta Ana (Danileii), părintele Thomás, tot de la Sfânta Ana (Thomádes), părintele Antipa de la Mănăstirea Dohiariu, părintele Spiridon de la Sfânta Ana, monahul Iákovos, protopsalt la ,,Protáton”. Trebuie să menţionăm că, în ultimii ani, la marile mănăstiri, monahii, care au dragoste faţă de muzica psaltică, se preocupă să ducă mai departe şi tradiţia cântării comune (,,în cor”) la strană.

Dincolo de orice fel de alte consideraţii, Sfântul Munte şi-a păstrat, de-a lungul secolelor, ifosul său simplu, filocalic, şi monahal. Elementul comun, specific fiecărei epoci, raportat nu doar la muzica psaltică, a fost stagnarea, iar după o perioadă, revenirea, efervescenţa la nivel cultural. După fiecare perioadă de ,,glorie”, Sfântul Munte ,,tace”, se linişteşte, pentru ca, mai apoi, să urmeze iarăşi o perioadă fecundă care se adaugă la îndelungata sa istorie care depăşeşte o mie de ani.