Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți – Introducere

Formele vechi ale vieții monahale au apărut în Sfântul Munte cu mult mai devreme de întemeierea Marii Lavre, prima chinovie athonită, care s-a înființat pe la 963. Dacă ne oprim atenția asupra a trei dintre chipurile emblematice ale anahoretismului athonit timpuriu, a Cuviosului Petru Athonitul, a Sfântului Eftimie cel Nou și a lui Ioan Kolovós, vom conștientiza că pe durata secolului al IX-lea a avut loc o schimbare radicală în comportamentul asceților athoniți.

Cuviosul Petru Athonitul a lepădat lumea, lucrând întreaga viața o nevoință aspră după legile rigurozității călugărești. Câtă vreme Eftimie și Ioan, amândoi întemeietori de mănăstiri, au urmat pilda lui Petru pentru o perioadă tranzitorie de aspră nevoință individuală, ca o etapă pregătitoare pentru organizarea unei vieți obștești sub protecția statului și a clerului superior. Această etapă de tranziție, câteva decenii mai târziu a deschis drumul Sfântului Athanasie Athonitul și Marii Lavre, pe care acesta din urmă a întemeiat-o.

Întemeierea Marii Lavre a stârnit o polemică aprinsă între cele două tipuri de anahoretism în zorile monahismului athonit. Editarea primului Tipic athonit (972) a împăcat cele două părți, recunoscând indirect inovațiile Sfântului Athanasie, și astfel, începând de atunci, toate mănăstirile aghiorite care s-au întemeiat au urmat modelul Lavrei lui Athanasie. În esență, validarea primului Tipic athonit exprima susținerea statului în mai mare măsură față de chinoviile organizate, decât față de pustnicie. Cu toate acestea, modelul anahoretismului monahal nu a încetat vreodată să existe în peninsula athonită în paralel cu viața de obște, deși de atunci, treptat, primul s-a limitat la zonele mai îndepărtate și mai greu accesibile.