Privegherile Sfântului Nicolae Planás

Privegherile de la Sfântul Elisei au fost o adevărată pepinieră duhovnicească. În această bisericuță smerită, aflată în Aghérides, particulară, care nu mai există astăzi, de vreme ce a fost dărâmată de buldozerul oportunității economice, Cuviosul Papa-Nicolas Planas, Alexandros Papadiamandis, Alexandros Moraitidis alături de o pleiadă de creștini smeriți, organizaseră aceste privegheri.

Slujitor, neobositul Papa-Planás, psalt al stranei drepte, Alexandros Papadiamandis, psalt al celei din stânga, Alexandros Moraitidis. Și alături de ei, o comunitate de creștini smeriți, care nu oboseau nici de slujbele lungi, nici de privegheri, nici de statul în picioare. Nici pleoapele nu se închideau, nici genunchii nu se îndoiau. Nu cultivau un creștinism social, nici mintea lor nu se înălța, dorind să îndrepte toate relele lumii, așa cum fac cei complet orbi, care pozează în aleși ai lui Dumnezeu, trimiși pentru a restabili dreptatea dumnezeiască în lumea aceasta deviantă. Erau oameni simpli, smeriți, care credeau în Hristos, Dumnezeu şi Om, în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și-n sfinți. Credincioși Cuvântului, nu se preocupau de greșelile celorlalți, ci de propriile păcate. Aceste răni ale sufletelor lor se străduiau să le vindece cu postul, rugăciunea, cu prezenta zilnică în Casa Domnului, cu citirea neîntreruptă a Cuvântului Său, a Evangheliei și a vieților sfinților.

Nici Papa-Nicolas, nici Alexandros Papadiamándis, nici Moraitídis, nici vreunul dintre ceilalți care privegheau la Sfântul Elisei nu iroseau vremea rugăciunii înșirând cuvinte, pasămite ca să-i salveze pe ceilalți, căci în realitate chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi salvat pe nimeni cu cuvintele lor, ci și-ar fi scos în evidență propriul sine.

Erau ortodocși adevărați, care lăsaseră papistașilor și protestanților pălăvrăgeala cucernică, alegând viața liturgică a Bisericii, care este taină și ascunde în sine câte nici o predică nu poate. Căci toate sunt în Liturghie: Psaltirea, toată imnografia ortodoxă. Cu desăvârșire toate.

Papa-Nicolas Planás a fost cea mai completă expresie liturgică a Greciei ortodoxe a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și a primilor douăzeci și cinci de ani ai secolului XX. Viața sa a fost în întregime liturgică. Începea la revărsatul zorilor și termina seara. Căci le citea pe toate, pomenea sute de vii și adormiți. Iar credincioșii nu considerau peste putință de îndurat aceste slujbe, nici istovitoare, nici piedică în calea treburilor lor. Săraci și mulți dintre ei muncitori zilieri erau cei care veneau la slujbele Părintelui Nicolae de la Sfântul Elisei sau de la Sfântul Ioan Vânătorul din strada Vuliagmenis, unde slujise ani întregi Papa-Nicolas. Oameni aflați în nevoie, săraci, nevoitori și apăsați de griji. Și cu toate acestea nu oboseau pentru un singur motiv: îi susțineau Tainele și slujbele Bisericii. Le citeau, le știau pe toate pe de rost și se hrăneau cu Liturghia și cu privegherile, slujite de un preot smerit și curat cu inima. Oamenii aceștia se hrăneau cu cuvintele slujitorului lui Dumnezeu și cu cântările psalților. Le rosteau și ei în șoaptă și fiecare cuvânt, fiecare frază, fiecare ton erau trăire. Nu plecau urechea la vorbe străine, nu se îndulceau de muzica lumească, de icoanele papistașe, teatrale și insipide. Ceea ce auzeau le aducea pace în suflet iar icoanele bizantine erau pentru ei vindecătoare. În afara vieții liturgice a Bisericii nu găseau nici mântuire, nici odihnă. Dragostea care-i însuflețea nu era iubirea neliniștită și plină de îngrijorare pentru lumea de astăzi, ci dragostea netulburată și plină de pace a lui Hristos.

Bisericuță similară celei a Prorocului Elisei, Atena

Acești supraviețuitori, dar și mulți alții, precum și aceia care au adormit întru Domnul dintre cei ce au privegheat la [Biserica] Prorocului Elisei, știu că logica lumii nu-și are loc în mediul creștinesc, la fel după cum nu-și are loc nici metodologia lumii. Pentru că acestea se judecă după măsurile lor, iar văzându-le cu ochii lor miopi, nu ar fi putut pricepe cum de este creștinismul cea mai mare aventură, cea mai mare hiperbolă și cel mai de necrezut lucru dintre toate lucrurile de necrezut ale lumii. De aceea și viața liturgică a Bisericii este ortodoxia non edulcorată prin influențele lumești apusene.

Sursa: I vradiní, 8 iunie 1960