Părintele Paisie Aghioritul, un om universal

Cuvânt ținut la Mănăstirea Neamț în ziua de 13 noiembrie a anului 2014

Gheronda Paisie s-a născut într-un sat al elenismului îndepărtat, în Farasa Capadociei. Aceasta este situată la aproximativ 200 km sud de Cezareea şi, în ciuda izolării ei în străfundurile Asiei Mici, a reuşit să păstreze cu credincioşie «ortodoxia, elenismul şi limba».

Cuviosul Paisie Aghioritul împreună cu Profesorul G. Mantzaridis și copiii acestuia

Cuviosul Paisie nu a fost apatrid și nici universalist. A fost un patriot și spunea tuturor: ,,Patria este o familie mai mare”. El a făcut din patria sa natală un punct de plecare pentru fiecare patrie. Desigur, a făcut din patria sa un punct de plecare către patria cea cerească, familia universală a Lui Dumnezeu, în care omul pătrunde atunci când își lasă familia de pe pământ și patria sa pământească. Își iubea foarte mult neamul său și combătea cu duh profetic propaganda anti-grecească care falsifică istoria și ridică pretenții teritoriale în detrimentul Greciei. În același timp, însă, iubea deopotrivă toate neamurile, toate popoarele.

A cunoscut epoca globalizării, dar el nu s-a lăsat influențat de ea în nici un fel. A trăit și a exprimat într-alt fel unitatea lumii; a făcut acest lucru în modul în care au trăit și s-au manifestat în istoria Bisericii marii Părinți și Sfinți ai Bisericii. A trăit acest lucru ca universalitate, îmbrățișând cu dragoste și rugăciune întreaga lume, așa cum a făcut Domnul în grădina Ghetsimani.

S-a luptat din răsputeri, mai presus de limitele omenești, a sfărâmat prin rugăciune și răbdare sinele firii omenești, s-a silit pentru a se pune pe sine în locul celuilalt, în locul fiecăruia dintre noi, ajungând, astfel, universal. Izolându-se de lume, prin isihie și asceză, înlăturând din inimă ,,tot ceea ce este omenesc”, din dragoste pentru Dumnezeu, după cum el însuși scrie, omul poate să încapă în inima sa pe toți oamenii, toate vietățile și, chiar și șerpii cei vătămători, și toată creația frumoasă pe care Dumnezeu a creat-o.

O trăsătură caracteristică a omului universal este rugăciunea pentru toată lumea. Iar acest lucru se face simțit prin prezența și viețuirea Părinților Bisericii noastre Ortodoxe. În plus, trebuie adăugat aici că mari sfinți și asceți ai Bisericii noastre, cum ar fi Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Dionisie Areopagitul, ori Sfântul Siluan Atonitul sunt numiți în imnurile bisericești ,,Părinți a toată lumea”.

Falsei uniri care s-a încercat în trecut, dar care ne este propusă din ce în ce mai insistent, în mod sistematic, în vremea noastră, Biserica i-a opus mereu universalitatea. Globalizarea este dorită din afară  și este promovată prin constrângere. Ea nu este interesată de persoana umană, nu se preocupă de lumea interioară a oamenilor, doar dacă găsește acolo elemente de legătură care pot folosi la înregimentarea lor. Ea încearcă să-i unească pe oameni în baza vreunui scop comun exterior, sau cu vreun lucru ori obiect: economia, siguranța ori comunicarea facilă. Și, pentru a-și atinge scopul, ea îi nivelează pe oameni, considerându-i material ușor de modelat și masă de manevră la dispoziția celor puternici.

Universalitatea se găsește în direcția diametral opusă. Iar ea nu se dorește a se înfăptui din cele exterioare, în mod activist, ci este cultivată în interiorul omului, în mod isihast. Ea își are temeiul în persoana umană și transformă individualitatea în personalitate. Nu are nici o legătură cu constrângerea globalizării, ci se clădește prin libertatea comuniunii spirituale. Globalizarea duce la transformarea oamenilor într-o masă amorfă și dirijarea lor de către puternicii pământului. Universalitatea îl vede pe fiecare om ca orizont al manifestării întregii sale ființe; îl deschide către lumea întreagă, îl cinstește ca persoană unică și irepetabilă și îl înalță la nivelul comuniunii divino-umane.

Universalitatea nu se construieşte cu indivizi globalizaţi, ci cu persoane universale. Mai mult, acest lucru nu se limitează doar la omenire, ci îmbrăţişează întreaga creaţie. Oamenii universali ai Bisericii au avut această trăsătură. Au îmbrăţişat cu dragostea lor nu numai pe toţi oamenii, duşmani şi prieteni, şi întreaga creaţie, ci chiar şi pe demoni. Nu considerau creaţia ca fiind o proprietate a omului, ci o lucrare şi un dar al lui Dumnezeu.

Avva Isaac, pentru care Cuviosul Paisie nutrea o mare evlavie şi pe care îl citea și îl cita foarte des, zicea: «Inimă milostivă» înseamnă «arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni şi păsări şi animale şi diavoli, şi pentru întreaga creaţie». O asemenea inimă avea şi Cuviosul Paisie. Inimă universală, «rugător pentru întreaga lume, se ruga pentru toţi ca pentru sine». Într-una dintre epistolele sale el scrie: Monahii nu se roagă doar pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, ci şi pentru cei mai nefericiţi dintre toţi, pentru diavoli, care, din păcate, deși au trecut mii de ani, merg din rău în mai rău şi se împietresc în răutate. După cum menţionează biograful lui, marea lui dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni «îi inunda inima şi ceea ce se revărsa în afară îmbrăţişa şi creaţia cea necuvântătoare».