Chestiunea primatului – 9. Patriarhia de Constantinopol în secolul al XX-lea

Episcopul Chiril de Avydos

Patriarhul Constantinopolului, Antim al VI-lea, în cadrul disputei dintre greci și armeni asupra peșterii din Betleem, îi cere patriarhului Ierusalimului, Chiril, să-i trimită actele referitoare la acest conflict (1846) [113].

Patriarhul Antiohiei, Antim al IV-lea, trimite o epistolă [114] către mitropoliții aflați sub jurisdicția sa, drept răspuns la epistola trimisă de către aceștia, în care solicitau ocuparea scaunului patriarhal rămas gol după moartea patriarhului Metodie. În epistola sa, patriarhul ecumenic, Antim al VI-lea, printre altele, face următoarele două precizări:

a. Faptul că, în trecut, patriarhul de Antiohia era ales de către Patriarhia Ecumenică, denotă «relațiile foarte bune dintre cele două patriarhii».

b. Alegerea patriarhilor de Antiohia de către Patriarhia Ecumenică nu înseamnă «anularea drepturilor și privilegiilor canonice ale acestui preasfânt scaun patriarhal (Antiohia)». Dimpotrivă, «marea Biserică a lui Hristos dintotdeauna a sprijinit și recunoscut privilegiile acestuia, oferindu-i totodată protecția sa necondiționată în vremuri de restriște» [115].

Patriarhul Constantinopolului, Antim al VI-lea, validează [116] decizia Patriarhiei Ierusalimului și a comunității Sfântului Mormânt, prin care era detronat patriarhul Ierusalimului, Chiril al II-lea (1872).

3. Patriarhia Ecumenică în secolul XX

Patriarhia Ecumenică este chemată să-și exercite atribuțiile canonice dobândite prin sfintele canoane într-un context cu totul diferit față de cel din primul mileniu creștin sau din primele nouă secole ale celui de-al doilea. Odată cu întemeierea statelor naționale sub înrâurirea mișcării etnofiletice, încă din secolul XIX au început să apară, în mod arbitrar, Biserici autocefale: a Greciei (1833), a României (1865), a Bulgariei (1870), a Albaniei (1937), etc.

Cu toate acestea, Patriarhia Ecumenică nu și-a pierdut rolul principal, de vreme ce acesteia i s-au adresat Bisericile Ortodoxe pentru a li se recunoaște autocefalia [117]. Prima a fost Biserica Greciei, care s-a proclamat autocefală în 1850, desigur în anumite împrejurări și cu o jurisdicție precis delimitată. A urmat apoi Biserica Serbiei, care a devenit autonomă în 1831 și autocefală în 1879, pentru ca, în anul 1920, să fie ridicată la rangul de Patriarhie. În anul 1924, și Biserica Poloniei este proclamată autocefală, iar în 1937 Biserica Albaniei.

Biserica României și-a obținut autocefalia în 1885, fiind ridicată la rang de Patriarhie în 1925. Biserica Bulgariei a devenit autocefală în 1945 și Patriarhie în 1961. Biserica Georgiei, a cărei autocefalie față de Patriarhia Antiohiei (sec. V) fusese anulată în timpul stăpânirii Imperiului Rus (1811-1917), și-a proclamat autocefalia prin Tomul Sinodal din 1990. În sfârșit, Biserica Cehiei și Slovaciei, autonomă din anul 1923, a devenit autocefală în anul 1998.

În ceea ce privește ridicarea Bisericii sârbe la rang de Patriarhie, merită citată aici declarația făcută de patriarhul ecumenic, Meletie, în epistola sa [118]: «Întruniți în Sfântul Sinod, am elogiat intenția Bisericii și statului (sârb, n.tr.), mărturisind dimpreună cu aceștia folosul întregii Ortodoxii care decurge din acest demers de ridicare la rang de Patriarhie a Bisericii sârbești. În acest sens, am căzut de acord și asupra modului în care trebuie realizat acest demers, prin iconomie, tocmai pentru a nu știrbi în vreun fel acrivia rânduielii canonice. Căci a ridica o Biserică locală la rang la patriarhie se cuvine numai deciziei unui Sinod Ecumenic, așa cum mărturisesc exemplele Sfinților Părinți».

Demnă de amintit aici este și remarca [119] făcută de patriarhul Athinagóras către patriarhul Moscovei, Alexie, (23.02.1940), referitoare la privilegiul exclusiv al scaunului de Constantinopol de a acorda autocefalie. Pretextul fusese următorul: cu toate că Biserica Poloniei primise autocefalia de la Patriarhia Ecumenică încă din anul 1924, Patriarhia de la Moscova i-a reacordat autocefalia în anul 1949. Iată deci declarația patriarhului Athinagóras: «Preasfântul Scaun Ecumenic, în virtutea drepturilor istorice și a privilegiilor deosebite pe care le are asupra acestei regiuni bisericești, drepturi dobândite prin sfintele canoane și consolidate în praxis-ul străvechi al Bisericii, a binecuvântat în luna noiembrie a anului 1924 autocefalia Bisericii Ortodoxe a Poloniei, respectând toate dispozițiile prevăzute în sfintele canoane». De altfel, nici o Biserică Ortodoxă nu a recunoscut autocefalia acordată Bisericii Poloniei de către Patriarhia de la Moscova.

Cităm, de asemenea, și un fragment [120] din epistola (18.05.1950) trimisă de patriarhul Alexandriei, Hristóforos, către patriarhul Moscovei, Alexie: «Noi ne rezumăm numai la a adeveri faptul că am primit epistola preasfinției vostre, nu și la a recunoaște faptele preasfinției voastre și ale Sfântului Sinod rus ca fiind conforme cu viața canonică a Bisericii Ortodoxe, cea Sfântă, Sobornicească și Apostolească». La fel, arhiepiscopul Ciprului, Macarie, într-o epistolă de-a sa (19.05.1950) [121] către Patriarhul Moscovei, Alexie, îi comunică acestuia că nu recunoaște autocefalia acordată de către Biserica rusă Bisericii Poloniei, care era deja autocefală din noiembrie 1924. Ba mai mult decât atât: arhiepiscopul Macarie îl roagă pe patriarhul Alexie să respecte «rânduiala canonică», în virtutea căreia numai scaunul ecumenic are competența de a acorda autocefalia, astfel încât să nu fie tulburată pacea dintre Bisericile Ortodoxe.

În timpul vizitei arhiepiscopului Varșoviei, Sava, în Fanar (24-28 iunie 1998), întâistătătorul Bisericii Poloniei în dese rânduri face referire la autocefalia acordată Bisericii sale de către Patriarhia Ecumenică [122].

(Va urma…)

Note:

[113] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 530.

[114] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 312-316 (Despre alegerea succesorului patriarhului Ierótheos).

[115] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 314.

[116] Ch. Papadópoulos, Ιστορία της Εκκλησίας των Ιεροσολύμων (Istoria Bisericii Ierusalimului), Tesalonic 2010, 837 ș.u.

[117] Vezi Prof. Grigorios Larentzakis, Das Ökumenische Patriarchat von Konstantinopel. Seine gesamt orthodoxen Aufgaben, Kathpress 2 (2007) 1-40 (Sonderpublikation).

[118] Vezi Εκκλησιαστική Αλήθεια (Adevărul Bisericesc), 42 (1922), 172.

[119] Mai multe despre textul epistolei, vezi Orthodoxia 25 (1950), 129-130.

[120] Vezi Orthodoxia 25 (1950), 233-234.

[121] Vezi Orthodoxia 25 (1950), 234 ș.u.

[122] Vezi Orthodoxia 25 (1950), 482: «Ajutorul și binecuvântările primite din partea Patriarhiei Ecumenice au fost deosebit de însemnate. Printre acestea se numără și proclamarea și recunoașterea Bisericii noastre ca Biserică autocefală».