Monahismul evanghelic – 4

8 November 2014

Georgios Kapsanis IN R

Lucrul care îl face pe monah să fie bucuria și lumina lumii este faptul că el păstrează chipul omului, ,,cel creat după chipul Lui Dumnezeu”. În lumea dominată de păcat, în care trăim, pierdem și, câteodată uităm care este măsura adevărată a omului.Ce anume era omul înainte de cădere și ce este omul îndumnezeit, adică ,,chipul Lui Dumnezeu”, acest lucru ni-l arată lămurit sfințitul monah. Astfel, monahul rămâne – cel puțin pentru aceia care pot să întrezărească firea umană cea mai adâncă și cea mai adevărată, fără prejudecățile ideologice trecătoare – șansa omului la mântuire.

Dacă omul nu se poate îndumnezei, și dacă noi nu am cunoscut personal oameni îndumnezeiți, greu ne este să nădăjduim în posibilitatea ca omul să-şi depășească starea căzută și să-și atingă scopul pentru care l-a plăsmuit Preabunul Dumnezeu, adică binecuvântata îndumnezeire. Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Lumina monahilor sunt îngerii. Iar lumina tuturor oamenilor este cetatea Împărăției” (Cuvântul 26). Dobândind harul îndumnezeirii încă din această viață, monahul devine semn și martor al Împărăției Lui Dumnezeu în lume. După Sfinții Părinți, Împărăția Lui Dumnezeu este dar și arvună a Sfântului Duh. Prin intermediul monahului îndumnezeit, lumea poate cunoaște caracterul și slava omului înduhovnicit și al Împărăției Lui Dumnezeu ce va să vină, Împărăție ce nu este din lumea aceasta.

monahism4 up

Astfel, prin intermediul monahismului este păstrată în Biserică conștiința eshatologică a Bisericii Apostolice, vie dorința așteptării Domnului (Maran Atha= Domnul vine), dar și deja prezența Lui tainică în mijlocul nostru, căci ,,Împărăția Lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”. Amintirea morții și fecioria, cea care nu aduce roade trupești, ci duhovnicești, îl propulsează pe monah în veacul ce va să vină. După cum învață Sfântul Grigorie de Nyssa ,,Hristos, Cel care legiuiește fecioria, se naște din Fecioară, ducând fecioria dincolo [în cealaltă viață], lumea de aici, în viața de dincolo… ducându-l de la cele văzute la cele nevăzute” (Cuvânt la înmormântarea Marelui Vasile P.G. 36, 576).

Monahul care păzește fecioria lăsată de Hristos, depășește nu doar cele ale firii, ci și cele mai presus de fire, și, ajungând până la cele mai de sus, devine asemenea îngerilor, despre care a vorbit și Mântuitorul Hristos: ,, Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30). Precum îngerii, la fel și monahii, nu fecioresc pentru a dobândi foloase pentru Biserică, ci pentru a-L sluji pe Dumnezeu ,,în trupul și în duhul lor” (I Corinteni 6, 20).

Fecioria pune hotar morții, după cum teologhisește Sfântul Grigorie de Nyssa: ,,Moartea, cea care a stăpânit de la Adam până la Fecioara Maria, s-a năpustit și asupra ei, dar, ca o piatră ce s-a sfărâmat, vrând să lovească în rodul feciorie, la fel, în fiecare suflet, care, în această viață trăiește în feciorie, moartea este zdrobită și este desființată stăpânirea ei pentru totdeauna” (Despre feciorie, 14, p. 436).

Duhul evanghelic eshatologic, pe care monahismul îl păstrează, apără și pe creștinii care formează Biserica din lume (din afara mănăstirilor) de secularizare și de tot ceea ce este potrivnic duhului evanghelic. Retras și tăcut, dar viu și mereu prezent în mijlocul Bisericii, monahul propovăduiește adevărul Atotțiitorului și necesitatea unei vieți creștine desăvârșite. El orientează lumea către Ierusalimul cel de sus și slava Sfintei Treimi, ca scop universal al întemeierii lumii.

Acesta este mesajul apostolic pe care, în mod autentic îl transmite monahismul în fiecare epocă, și care presupune efortul comun al tuturor și, mai ales, jertfirea vieții pe altarul lucrării apostolice. La fel ca Sfinții Apostoli, și monahii, ,,lăsând toate”, Îl urmează pe Hristos împlinind cuvântul Său: ,,Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 14, 29). ,,Nimic având, dar pe toate stăpânindu-le”, ei împart împreună pătimirile, lipsurile, suferințele, privegherile și toate greutățile pe care le-au îndurat și Sfinții Apostoli. Se învrednicesc, însă, asemenea Apostolilor, de a deveni ,,vestitori ai măreției Aceluia” (II Petru 16) și de a primi experiența personală a harului Sfântului Duh, astfel încât, de asemenea, apostolicește să poată spune nu doar ,,Iisus Hristos a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15), dar și ,,ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii. Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-2).

Această vedere a slavei Lui Dumnezeu și bucuria împărtășirii de dulcele Iisus justifică toate nevoințele sale duhovnicești și face viața monahală ,,viața cea adevărată” și ,,viața cea fericită”, care cu nimic nu poate fi schimbată, odată ce, monahul, prin harul lui Dumnezeu a cunoscut-o fie câtuși de puțin. Acest har îl răspândește tainic monahul și către frații săi din lume, astfel încât, toți să vadă, să se pocăiască, să creadă, să se mângâie, să se bucure în Domnul și să slăvească pe Milostivul Dumnezeu ,,Cel ce dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9, 8).

[Sfârşit. Iar lui Dumnezeu: Slavă!]

Sursa: Arhim. Gheórghios Kapsánis, fericitul întru adormire Egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Monahismul Evanghelic, Nr. 1, pp. 64-80, Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1976.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB