Bătălia de la Karyés – 1

Octombrie 1948. Partizanii comuniști din Peninsula Halkidikí intră în Sfântul Munte. Printre ei se găsesc și numeroase femei. Avatonul, adică interdicția cu privire la accesul femeilor în Sfântul Munte, este încălcat. Printre femeile care intră în Sfântul Munte se găsește și Evghenía Péiou, care astăzi trăiește în satul Megáli Panagiá, lângă Ierissós. Pe atunci avea doar 17 ani.

Astăzi, după 50 de ani, Evghenía Peiou își aduce aminte de acea aventură care a durat două zile. ,,Am păcătuit”, spune Evghenía. Și monahii bătrâni își aduc aminte cum au intrat atunci femeile în mănăstire, însă nu vor să vorbească despre asta.

***

Ploaia te pătrundea până la os. Automatul Mauser pe care îl primise era foarte greu, iar ea era încă un copil. I se făcuse foame și îi era frig. Ceea ce o speria, însă, cel mai mult, așa cum stătea în fața porții Mănăstirii Ivir, era ideea că este femeie și că a intrat în Sfântul Munte. Era luna octombrie a anului 1948. Pe atunci, Evghenía Péiou avea doar 17 ani. Trecând prin satul ei, Megáli Panagiá din Halkidikí, bărbații înrolați în așa zisa Armată Democrată [brigăzi înarmate fidele doctrinei socialist-comuniste, n.tr.] au luat-o împreună cu ei. Una dintre operațiunile pe care partizanii comuniști le aveau în plan era intrarea pe teritoriul Sfântului Munte pentru a strânge provizii. Evghenía i-a urmat. A mers ore întregi pe jos și, în ciuda fricii care o stăpânea, dintr-o dată s-a trezit în fața Mănăstirii Ivir, cu arma în mână.

,,Îmi era foarte frică. Auzisem că le era interzis femeilor să intre în Sfântul Munte. Plutonul în care eram eu ajunsese la Mănăstirea Iviron. Monahii nu au vrut să deschidă poarta. Eu nu am tras nici un foc. Nu trecea nimeni pe acolo. Atunci, îmi aduc aminte că un partizan a sărit poarta și a deschis-o. Eu n-am intrat înăuntru. Aveam arma în mână și așteptam să văd ce se întâmplă. Eram singură, acolo, în fața intrării, dar cred că mai erau și alte femei pe aproape”.

Cișmeaua

Evghenía nu-și poate explica cum de-a putut să calce interdicția de a intra în Athos și evită să vorbească despre asta. Însă, atunci nu prea a avut de ales: căpitanul ei, Kóstas Papagheorghíou, avea nevoie de ea.

,,Arma era mai mare decât mine. Îmi amintesc și acum frumoasele cișmele împodobite cu capete de șarpe în loc de robinet, care se aflau în fața mănăstirii. Partizanii au încărcat pe catâri haine și alimente. Amuzant este faptul că au luat și tot ceea ce avea tatăl meu, care pe atunci era muncitor în Sfântul Munte. Eu am aflat despre asta mai târziu”. Atunci, zeci de rebeli înarmați se răspândiseră peste tot în Sfântul Munte și căutau să adune provizii. Au încărcat 350 de catâri cu provizii de tot felul. Evghenía a rămas la mănăstire timp de două zile. De altfel, ca să își mai alunge frica, fredona ,,Luptăm, cântăm, și pe fasciști îi vânăm”, un imn pe care îl cântau toți comuniștii pe atunci. Câteodată își mai făcea și semnul Sfintei Cruci.

,,S-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar, trebuie să vă spun că nici un partizan nu a făcut nici cea mai mică stricăciune mănăstirilor. Noi aveam nevoie doar de haine și de mâncare. Zile întregi petrecuserăm mâncând doar castane. Îmi amintesc că eu purtam niște pantofi mai mari decât numărul meu. Intraseră pământ și pietricele în ei și aveam răni la picioare. Eu mă rugam de partizani să plecăm de acolo. La Karyés se dădeau lupte între trupele noastre și jandarmi. Monahii se ascunseseră. De frică, nu mai circula nimeni, nimeni nu mai ieșea din chilii”.

De altfel, monahii fuseseră atacați și în 1947, fără să opună vreo rezistență, nedorind să intre în conflict cu nimeni. Jandarmii au încercat să țină piept partizanilor, dar nu au reușit. Monahii, neavând de ales, au oferit tot ce aveau, ca să nu fie primejduite mănăstirile. Timpul se scurgea încet, apăsător pentru toți, mai ales pentru tânăra partizană care, pe zi ce trece, conștientiza tot mai mult ceea ce săvârșise.

Avioanele

,,După ce partizanii au luat ce era de luat, am luat-o înapoi spre casă. Ne-am oprit la Gomáti și ne-am odihnit într-o poiană. Acolo ne-au reperat avioanele. La Néa Róda au început să ne bombardeze. Îmi amintesc de o tânără, de loc din Pont, care fusese rănită. Au dus-o undeva, la adăpost. Sărmana, suferea foarte mult. Striga întruna: ,,Ah, mamă, o să mor!”, iar la scurtă vreme a și murit. Imediat ce au aflat de moartea ei, monahii au spus că aceasta a fost pedeapsa Maicii Domnului fiindcă intrase în Munte. Evenimentul a ajuns să fie foarte cunoscut în acea perioadă.

Evghenía trăia permanent cu frică, deși timp de doi ani și jumătate, cât a stat în brigada lui Papagheorghíou, nu a tras nici măcar un foc de armă. ,,Nu voiam să împușc pe nimeni. Nu trăsesem nici un foc de armă. Pe atunci eram doar un copil”.

Armata guvernamentală a trecut la contraofensivă, iar unitățile de partizani comuniști din Halkidikí se aflau într-o situație foarte dificilă. Evghenía s-a predat la Galátisa. A fost judecată de către un tribunal militar, iar mai apoi a fost eliberată și s-a întors în satul ei. Erau vremuri grele pentru toți. S-a căsătorit cu vecinul ei, Kóstas. Ironia sorții este că, atunci când ea intra în Sfântul Munte, viitorul ei soț lucra acolo, la pădure, împreună cu tatăl ei, iar când au început bombardamentele, s-au ascuns amândoi. După ce au ieșit din ascunzătoare, au descoperit că măgarii lor fuseseră furați de partizani.

,,Îmi amintesc de parcă s-a întâmplat astăzi. La Mănăstirea Vatoped s-au dat lupte grele. Acolo, un jandarm a ucis un partizan. L-au înmormântat nu departe de mănăstire”, își amintește domnul Péiou, care nu avea de unde să știe viitoarea lui soție se afla atunci, acolo, împreună cu partizanii…

Astăzi, în Megáli Panaiá, unul dintre cele mai frumoase sate din Halkidiki, oamenii nu-și mai amintesc bine acest episod, cu Evghenía. Își mai amintesc, însă, de comandatul partizanilor, Papagheorghíou, de moartea lui, dar, despre Evghenía, fata care a intrat în Sfântul Munte, nu. Nici ea însăși nu vrea să-și mai amintească acea perioadă. S-a măritat, a făcut doi copii, și viața ei a curs liniștită. Câteodată, când e singură, gândurile îi mai zboară spre acele vremi.

1947. Echipa lui Papagheorghíu se luptă cu jandarmii

Ostilitatea dintre partizani și Sfântul Munte exista încă din 1945. Atunci, în fața pericolului iminent, au fost trimiși 36 de jandarmi, care și-au asumat responsabilitatea de a apăra Sfântul Munte. În 1947, un grup de partizani, avându-l în frunte pe Papagheorghíou, a atacat postul de jandarmi din Dáfni, au cucerit postul de poliție și biroul vamal și au prădat foarte multe magazine. În ziua următoare, au plecat de acolo cu foarte multe provizii: haine și mâncare. Însă, grupul nu a fost norocos, fiindcă a fost identificat de pe vasele militare care se aflau în port și a fost atacat prin surprindere.

În 1948, partizanii comuniști s-au întors în număr mai mare, în jur de 400 de oameni, iar printre luptători se aflau și femei, precum Evghenía și prietena și consăteanca ei, Mariánthi. Lupta a durat opt ore.

Și astăzi monahii și-l mai amintesc pe comandantul Jandarmeriei, Panaiótis Panaiotákos, cum umbla cu pistolul în mână, căutând partizani. Un rebel a fost ucis în timp ce încerca să incendieze o biserică în Karyés.

După cum povestesc cei care au trăit evenimentele de atunci, partizanii au furat alimente și haine de la mănăstirile Hilandar, Esfigmenu, Iviron (acolo unde Evghenía avea misiunea de a asigura paza intrării în mănăstire), Caracalu, Filotheu și Zografu. Statul Major al Armatei a hotărât să ia măsuri radicale și a dat ordin jandarmilor să elimine grupările de partizani înarmați. În lupta împotriva rebelilor comuniști a luat parte și flota ancorată în port, dar și aviația. Cu toate acestea, partizanii aveau și la Sfântul Munte susținători în rândul monahilor, mai ales printre cei care viețuiau la chilii, dar și din rândul celor care viețuiau în chinovii, dar nu aveau nici o influență în cadrul conducerii Sfântului Munte, nici în alegerea egumenilor mănăstirilor.

,,Mâncam castane și acest lucru ne ținea în viață”

Era vara anului 1948. Evghenía, care, pe atunci avea doar 17 ani, stătea la fereastră și îi privea cu admirație pe partizanii care treceau prin fața casei ei. Comandantul Papagheorghíou era chiar din satul ei. Într-o seară, partizani înarmați au trecut și pe la ea pe-acasă și au luat-o împreună cu alte 12 fete de vârsta ei. A învățat să cânte ,,Toți la arme, copii, ca libertate să avem”. Deși, la început a pornit cu foarte mult entuziasm, mai apoi și-a făcut foarte multe probleme de conștiință din pricina fărădelegilor care se făceau. ,,În prima zi ne-au dat să mâncăm carne, pe care o țineau în niște saci. N-am putut să mănânc. Picioarele mi se umpluseră de răni. La început, pe noi, femeile, ne puneau santinele. Eu, însă, n-am folosit niciodată Mauser-ul pe care-l aveam. Eram doar un copil. De foarte multe ori am vrut să plec acasă, dar nu m-au lăsat”.

În ajunul sărbătorii Sfântului Dionisie Areopagitul, grupul lui Papagheorghíou a intrat în Sfântul Munte. ,,Am pornit la drum noaptea. Ploua. Aveam nevoie de hrană, și singurul loc unde găseam așa ceva, după cum spuneau cei mai vechi dintre partizani, erau mănăstirile. Acolo aveau de toate. Noi eram înfometați și sufeream foarte mult. Oamenii simpli nu aveau să ne dea nici măcar pâine. Am trecut prin pădure și am mers așa până am ajuns la Iviron. Drumul a fost un martiriu pentru fiecare dintre noi. Eu simțeam că o să mă prăbușesc. Mâncam doar castane, doar asta ne-a ținut în viață. Mă gândeam că am săvârșit un mare păcat intrând în Athos. Părinții mei erau oameni cu frică de Dumnezeu, tatăl meu chiar lucra în Sfântul Munte. Mi-a fost frică la început, și această frică m-a stăpânit tot timpul. Mă temeam că ceva rău o să mi se întâmple. Se auzeau fel de fel de lucruri pe atunci. Despre pedepsele Maicii Domnului, despre minuni, și multe altele”.

,,Se plimba cu pistolul în mână”

Părintele Kosmás, în vârstă de 70 de ani, a fost una dintre victimele partizanilor comuniști. ,,Eu aveam cizmărie la Karyés. Au intrat înăuntru și au luat tot ce-au găsit: pantofi, cizme, pielărie… Aveau nevoie de astea. Noi n-aveam ce face, nu ne puteam împotrivi. Au fost vremuri grele pentru toată lumea”.

Monahul Efthímios, cizmar la Karyés, căruia partizanii i-au furat pantofi, cizme și alte obiecte de piele în timpul acțiunii de strângere de provizii.

La vremea aceea, părintele Efthímios era responsabil cu biserica de la Karyés. ,,În ziua aceea era sărbătorit Sfântul Dionisie Areopagitul. Era o zi de sâmbătă, și, după cum se obișnuiește, făcusem Dumnezeiasca Liturghie la biserica din cimitir. Atunci au început împușcăturile, parcă luase foc pământul. Am încercat să ascundem un jandarm, pentru a nu fi linșat de comuniști. Slavă Domnului, am reușit să-l salvăm”.

Părintele Efthímios își aduce bine aminte când au venit partizanii la Karyés. Câțiva dintre ei încinseseră o horă în mijlocul pieței. Parcă și acum vede cum se plimba o femeie cu pistolul în mână. Partizanii au trecut și pe la chilia lui, iar bătrânul său le-a dat să bea tsipouro. Aveau făină în pivniță, dar nu le-au luat-o…

Își aduce și acum aminte de vremurile acelea și râde ușor. Cât despre femeile care au încălcat interdicția și au intrat în Atos, nu are nimic să le reproșeze. ,,Nu au vrut, multe dintre ele au fost luate cu forța de partizani. Așa a fost atunci, nu aveam ce să facem”.

,,Au dispărut fără urmă…”

După înfrângerea partizanilor comuniști, monahii n-au avut grijă să păstreze cele care să amintească de evenimentele de atunci. În anii de dinainte, avuseseră grijă să evite orice conflict cu partizanii, deși câțiva monahi îi ajutau constant pe partizani cu alimente și îmbrăcăminte. ,,Motivul pentru care s-a făcut acest compromis a fost protecția mănăstirilor și a odoarelor sfinte. La fel s-a întâmplat și în perioada ocupației germane. Nimeni nu dorește un regim de ocupație, însă, cumva trebuia să fie protejată această moștenire culturală veche de secole”, spune părintele Ioanichie.

În ceea ce privește intrarea femeilor în Sfântul Munte, aceasta a fost o consecință a războiului, pe care nimeni nu a putut să o evite, din moment ce jandarmii fuseseră încercuiți de către partizani. Era singura dată, cel puțin din ceea ce se cunoaște, când au intrat femei în Sfântul Munte, mergând pe jos dinspre Ouranoúpolis. De-a lungul vremii au mai fost diferite istorii cu femei care s-au îmbrăcat în haine bărbătești, sau, care, înotând, au ajuns în Munte.

Canoanele sunt păstrate cu sfințenie până în zilele noastre, și, chiar și cei care se consideră inovatori sunt de acord cu păstrarea interdicției femeilor de a intra în Sfântul Munte. ,,Din ce motiv să se strice o tradiție care datează de secole? Sfântul Munte este simbolul monahismului. Este un fenomen unic în lume și tot așa trebuie să rămână”, spune părintele Ioanichie.

A consemnat: Panos Bailis pentru Ta Nea