Experiența monahală a Duhului – 1

În experiența monahală a Duhului se concentrează toată experiența personală a Bisericii. Omul duhovnicesc devine om euharistic. El poate progresa pe deplin doar acolo unde există plinătatea duhovnicească a Bisericii, Trupul Lui Hristos, ca o prea-plinătate a harului. ,,Domnul puterilor” – așa cum spune Sfântul Iustin Popovici – este pe deplin prezent în fiecare celulă a Trupului Său divino-uman, acolo unde este depozitat harul Lui Dumnezeu care perpetuu săvârșește minuni, sfințește, curățește și îndumnezeiește pe toți cei care Îl caută pe Hristos și tânjesc după El”. Sfântul Duh și harul său nu se dăruiește individual, unor persoane, ci Bisericii ca comunitate formată din persoane de aceeași ființă (omooúsion). Ca o comunitate a ,,Cincizecimii”, care se găsește înlăuntrul unității Trupului Lui Hristos, Biserica se găsește în adâncul cel mai de jos al cunoașterii și al dragostei iar existența întreagă a persoanelor – atât încorporate cât și aflate în singurătatea absolut necesară, unde fiecare se găsește în adâncurile Lui Dumnezeu, singur față în față cu Unicul – nu se dizolvă, ci găsesc izvorul dragostei, astfel încât celălalt devine pentru noi aproapele infinit și necunoscutul infinit, pe care nimeni nu poate să-l judece, conform poruncii evanghelice.

Foto: Pr. Constantin Prodan

Atunci, dobândirea harismelor nu se datorează unei singure persoane, solitare, care susține că a fost inspirat, ci unei realități ,,universale” în sensul deplin al cuvântului. În vasta dialectică a unității și a contrastului, ,,fiecare are de la Dumnezeu harul lui” (I Corinteni 7,7), iar ,,darurile sunt felurite, dar același duh. Și felurite slujiri sunt, dar același Domn. Și lucrările sunt felurite, dar este același Dumnezeu care lucrează toate în toți” (I Corinteni 12, 4-6).

Monah este acela care se golește pe sine și se face dar al acestui adânc al Bisericii, acela care intră în inima Bisericii, în Biserica ,,inimii”, această piatră care este înconjurată de apă în adâncurile mării, așa cum se spune într-o omilie a Sfântului Macarie. Tradiția îl numește pe monah ,,întocmai cu îngerii”, însă nu în sensul vreunui ,,angelism”, ci fiindcă găsește adevărul lui ca o realitate liturgică, fiind ,,omul celor sfinte”, după cum spune Paul Evdokimov. El este acela care încearcă să vestească cu toată existența sa ,,cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi”. Răspunzând acestei chemări, se face – fără să cunoască acest lucru – harismatic: ,,Crezând în El ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiți de el și spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1, 13-14).

Chemat să devină în mod conștient pnevmatofor (purtător de duh), monahul este, și va rămâne, mai întâi de toate, un ,,purtător de cruce” (crucificat). Conform Sfântului Maxim Mărturusitorul, asceza nu este altceva decât ,,unirea conștientă a neputinței omului cu puterea Lui Dumnezeu”. Doar ,,amintirea morții” – înțelegând duhovnicește ultimul cuvânt – poate să îl călăuzească pe om la a-și ,,aminti de Dumnezeu”, la revărsarea Duhului în numele Domnului. Orice virtute care nu ne duce la această dublă rememorare – a ne aminti de moarte și de Dumnezeu – este lipsită de har și de putere, este lipsită de har și de putere [dumnezeiască]. ,,Doar acela care, cu încăpățânare, va păzi autocunoașterea propriei persoane în tot timpul vieții sale, acela nu va pierde cunoașterea Lui Dumnezeu”, scrie, urmând unei întregi tradiții, un monah din zilele noastre, Iosif Spileotul. În acest război nevăzut, în care atenția distinge sursa duhovnicească a răului, ascetul cercetează adâncurile lui, care sunt aceleași cu ale întregii omeniri. Este exact ceea ce Hristos i-a spus Sfântului Siluan: ,,Ține mintea în iad și nu deznădăjdui”. În adâncurile iadului, sufletul caută mila Lui Dumnezeu, și este acolo unde descoperă el însuși că este iubit. Aceasta este o pocăință continuă: lumea încetează de a mai fi lumea lui ,,eu”, care se auto idolatrizează (și, în același timp se urăște), și devine lumea Lui Dumnezeu, a Fericirilor și a Euharistiei. Atunci înțelegem cu adevărat că durerea, iadul, moartea s-au răspândit prin intermediul ,,puterilor întunericului”, în inimile noastre. Însă, Hristos este Cel care a biruit iadul și moartea, iar această viață ridicată din mormânt, această lumină și adiere a Duhului pot crește înlăuntrul nostru, încă și mai mult, în funcție de măsura credinței și a smereniei noastre, și poate crea oameni binecuvântați și făcători de minuni.

Există, de asemenea și rugăciunea de noapte, privegherea continuă. Omul descoperă, sub formele sociale și morale ale răului, rădăcinile satanice ale acestui rău și complicitatea lui fundamentală. Descoperă, mai profund, Cuvântul Întrupat și Răstignit, Cel care, din dragoste nețărmurită, coboară și umple acest gol lăsat de lipsa Lui Dumnezeu în mine, eu fiind cel care L-a gonit pe Acesta din sufletul meu. În această întâlnire dintre Dragoste (El) și lipsa dragostei (eu), inima de piatră a omului se sfâșie și devine inimă de carne, iar harul Sfântului Duh irumpe în sufletul omului, începând din centrul acestei noi inimi a lui. Sămânța care cade este mai mică decât grăuntele de muștar, însă, dacă omul va permite, în această viață – care este mai puternică decât moartea – să crească înlăuntrul lui, fără să vadă sau să înțeleagă cum se întâmplă acest lucru, atunci, va ajunge la maturitatea unui copac care se mișcă după suflarea Sfântului Duh.

Lăsarea cu totul în mâinile Lui Dumnezeu, având credință, asemenea lui Avraam, și smerenie așijderea – această chenoză desăvârșită – oferă o imagine a situației omului, nu în general și nedefinit, ci în modul de acceptare a fiecărei persoane. Pentru omul care se curățește pe sine însuși ,,numeni nu pare a fi păcătos”. Criteriul unic și fundamental pe care îl are cineva pe această cale a ,,Crucii și a Duhului”, este dragostea evanghelică pentru potrivnicii săi. Iar ,,celălalt” poate să fie mereu potrivnicul meu, însă eu nu mai am nevoie de vrăjmași odată ce am început să cred în Hristos Cel Înviat.

În centrul acestei morți și al darului vieții celei noi, al ,,jertfei sângelui” și al primirii Duhului, își face apariția o harismă specială, darul lacrimilor.

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=44216

Sursa: Olivier Clement, Monahismul Ortodox, Edit. Armós, pp. 75-86