Duminica slăbănogului (Ioan 5, 1-15)

11 May 2014
Iisus, vindecând slăbănogul - Mozaic (secolul 6), Basilica di Santapollinare Nuovo, Ravenna, Italy

Iisus vindecând slăbănogul – Mozaic (secolul 6), Basilica di Santapollinare Nuovo, Ravenna, Italia

«Doamne, nu am om…»

Iubiți frați,

Printre nenumăratele minuni săvârșite de Domnul Hristos se numără și minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, care transmite un mesaj cu totul deosebit oamenilor din zilele noastre. Nu descoperă numai dragostea lui Dumnezeu față de om, ci, mai ales, vădește drama ce se ascunde în sufletul omului care trăiește în epoca electronică, drama singurătății, care se întinde ca o epidemie în mai toate societățile contemporane și periclitează echilibrul personalității umane. Singurătatea, acest blestem al epocii noastre, poate fi întâlnită pretutindeni: în case, pe străzi, pe chipurile celor care stau ore în șir în fața televizorului sau a calculatorului, a celor care se ascund în spatele căștilor casetofoanelor portative walkman sau a celor care se predau cu nonșalanță dansurilor frenetice. Este leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită; este cea mai cumplită tragedie care îl chinuie pe om, împingându-l încet-încet în prăpastia disperării și în pragul morții.

Oriunde am încerca să găsim o soluție la această dramă, în limitele strict umane, nu vom găsi decât dezamăgire. Numai Dumnezeu-Omul, adică Domnul Iisus Hristos, poate să-l scape pe om de chinul singurătății.

Pe când se afla în Ierusalim, Hristos, după ce s-a rugat în Templu, a considerat că e de datoria Sa să-i viziteze pe bolnavii de la scăldătoarea Vitezda. Aici, mai exact lângă Poarta Oilor, era un izvor de apă vindecătoare în care, din când în când, cobora un înger al Domnului și «tulbura apa». Cel care intra primul în izvor după tulburarea apei se vindeca pe loc de orice boală. Având această nădejde, zăcea aici mulțime multă de bolnavi, noaptea și ziua, așteptând coborârea îngerului. Printre aceștia era și un paralitic. Mai mult mort decât viu, având zugrăvită pe fața-i schilodită oroarea morții, singur și trist, acesta se ruga de unul și de altul să-l arunce în apă. Însă nimeni nu-l băga în seamă. Părăsit de prieteni, rude și cunoscuți timp de treizeci și opt de ani, își bea în tăcere paharul amar al durerii și singurătății. Toate acestea până în momentul în care s-a apropiat de el Însuși Iisus. Văzând că zace în durere, îl întreabă: «Voiești să te faci sănătos?». La care slăbănogul nu începe să se tânguie de boala sa, ci îndată își deschide inima și lasă să-i țâșnească un suspin adânc de durere: «Doamne, nu am om». Așadar drama din sufletul său era mai mare și mai apăsătoare decât boala trupului său.

Paraliticul este un simbol al omului zilelor noastre. În societatea numeroasă de azi, în blocurile și clădirile înalte și reci, există mulți oameni care suferă. În spitale și clinici, în închisori și azile, își duc traiul multe suflete chinuite, care nu au un om care să le răcorească buzele aprinse de durere, să le spune două cuvinte de mângâiere, să le întărească, să le inspire puțin curaj, să le picure un strop de iubire și omenie. O sumedenie de oameni, mari și mici, sunt însetați de iubire și nu se găsește nici un semen să le ofere o părticică din această mare și bogată comoară, care este dragostea. Ne-am lăsat absorbiți cu toții de grijile vieții. Nu mai avem timp de ceilalți. Vrem ca timpul să fie slujitorul propriei noastre fericiri. Iar rezultatele acestui comportament egoist sunt tragice. Cu cât ne depărtăm mai mult de aproapele nostru, cu atât ne scufundăm mai adânc în labirintul singurătății și al deznădejdii.

Specialiștii și oamenii de știință care se ocupă cu problemele omului contemporan subliniază faptul că singurătatea reprezintă cel mai mare flagel al societății de azi. Cultura și progresul impresionant al științei nu au reușit să ofere o soluție la această problemă apăsătoare. Ba dimpotrivă, prin noile metode și tehnici propuse, nu au făcut decât să lărgească dimensiunile tragediei umane, să sporească senzația de nesiguranță, să-l izoleze pe om de semenii săi, să-l încorseteze în verigile lanțului egoist, aruncându-l fără milă în oceanul incertitudinii.

În special, în marile orașe, drama singurătății se derulează cu o viteză uimitoare. Necunoscuți printre necunoscuți circulă nestingheriți pe drumuri. Mii de oameni, care, deși intră în contact unii cu alții în autobuze, în magazine, în birouri, cu toate acestea rămân străini și încuiați în propria lor singurătate. Trăim foarte aproape unii de alții, dar, din păcate, nu comunicăm deloc la nivel sufletesc. Se poate ca într-un apartament o anumită boală sau necaz să fi aruncat respectiva familie în pragul disperării și al durerii insuportabile, iar, în apartamentul vecin, oamenii să petreacă de zor. Fiecare ușă de apartament ascunde în spatele său durerile sau bucuriile unei întregi familii. Izolat în bucuria sau necazul său, în fericirea sau în mizeria sa, omul trăiește rupt de orice contact sau sursă de comunicare. Cât de diferite erau lucrurile mai demult… Bucuria și durerea unuia erau bucuria și durerea celuilalt. Dacă se întâmpla ceva important într-o anumită casă, participa la acel eveniment întregul cartier. Pe când astăzi s-a pierdut noțiunea de persoană umană. Am devenit oameni fără personalitate, ne-am transformat în simple numere.

Două sunt cauzele principale ale singurătății depresive. Prima este egocentrismul omului. Egoismul a închis ușa inimii omului, a ridicat între oameni ziduri de netrecut. L-a împins pe om în pragul unei autarhii false, astfel încât să nu mai aibă nevoie nici măcar de salutul vecinului său. Fiecare îl vede pe celălalt prin prisma propriului său interes. Nu este dispus să facă nici cel mai mic efort pentru cel de lângă el, să-și jetfească vreun minut din timpul său liber de dragul aproapelui său, să-și piardă liniștea pentru a fi alături de cel aflat în suferință. Omul contemporan își face prieteni din interes. Devine politicos numai dacă are ceva de câștigat din acest comportament. Măsoară tot cu cântarul propriului său interes.

A doua cauză este dominația aparatelor. Progresul tehnologiei a adus oamenii mai aproape din punct de vedere fizic. A făcut din întreaga lume un singur cartier. Însă, din punct de vedere sufletesc, i-a înstrăinat pe oameni. A limitat considerabil spectrul relațiilor interumane. Mai demult, domnea sentimentul de frăție, comunicarea spontană și contactul autentic. Astăzi domnește singurătatea electronică. A dispărut dialogul. Locul său a fost luat de computerul electronic, de televizor și de alte materiale industriale.

Întrebarea care se pune este următoarea: cum putem sparge gheața singurătății? Firește, nu putem nega sau ignora progresul științei și evoluția culturii. Ceea ce trebuie să facem e să le punem în slujba celuilalt. Să folosim aparatura electronică pentru îmbunătățirea relațiilor frățești și a comunicării interpersonale. Să dărâmăm zidurile egoismului care ne despart și să aruncăm punți de iubirie peste prăpastia în care se zbate societatea contemporană. Să ne deschidem nedisimulat inima către ceilalți. Să trăim dimensiunile iubirii adevărate, căci iubirea e ca un soare care topește cu razele sale ghețarul singurătății. Atunci când oferim iubire nu numai că spargem ghețarul singurătății celuilalt, ci ne umplem de bucurie inima noastră. «Cel care trăiește în iubire, trăiește în Dumnezeu și Dumnezeu în el». Cel care iubește nu rămâne singur niciodată, chiar dacă este părăsit de toți, fiindcă Îl are în el pe Hristos.

Iubiți frați, cei care vă simțiți singuri, cei care sunteți răpuși în patul durerii precum slăbănogul din pericopa evanghelică și cu lacrimi vă plângeți că «nu am om» uniți-vă cu Dumnezeu-Omul. Căutați-l pe Hristos atunci când vă cuprinde singurătatea, căci El vă va umple de bucurie viața. Nu vă descurajați. Nu deznădăjduiți. Înălțați glasul sufletului vostru către Domnul, căci, la durerea voatră insuportabilă, El vă va răspunde astfel: «Pentru tine m-am făcut om. Pentru tine am luat trup și tu spui că ‘nu am om’?». Amin.


Din partea Mitropoliei de Servion și Kozani


Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB