Rugăciunea inimii la Sfântul Munte, ieri şi astăzi – partea a II-a

Trebuie făcută o observaţie în legătură cu rugăciunea. Suntem îngrădiţi de preocupările noastre de zi cu zi, ne grăbim, obosim, suntem dezamăgiţi, trăim cu frică, nu reuşim să ne eliberăm de gândurile, patimile şi zbuciumul care nu ne dau pace nici o clipă. Nu putem dormi decât cu medicamente, ca să simţim bucurie trebuie să cântăm la chitară sau să găsim neapărat o preocupare care să ne creeze bună dispoziţie. Să ştiţi că aceasta nu mai este viaţă! Toate acestea ne obosesc şi nu ne permit să ne rugăm cât şi cum dorim.

De aceea şi Sfinţii Părinţi ne adeveresc faptul că, cuvintele Lui Dumnezeu sunt cele care ne răcoresc sufletul, căci cuvântul Domnului ,,întăreşte sufletul aşa cum vinul dă vigoare trupului”.

Cuvântul Lui Dumnezeu este cuvântul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Când citim aceste cărţi, şi, mai ales, cărţile sfinţilor cuvioşi, când suntem atenţi la lucrarea noastră, când ne ostenim în viaţa noastră fără să ne irosim puterile, ci le folosim pentru a ne îndeplini datoria (ascultarea) noastră – astfel încât viaţa noastră să fie nevoinţă zilnică – atunci, această nevoinţă – dar şi studiul cărţilor sfinte – pregătesc terenul, astfel încât sufletul nostru să urce către cele de sus.

Ca să poţi să te rogi, trebuie să ai această aptitudine, pe care, mai apoi, trebuie să o cultivi. Aşa cum ne rugăm pentru sănătatea trupului nostru, aşa să ne rugăm şi pentru sănătatea şi curăţia sufletului. Avem ,,obligaţia” de a fi bucuroşi, de a simţi bucuria. Atunci când rugăciunea devine o obişnuinţă, Hristos ne dăruieşte harul Său, şi mai mult decât atât. Dacă te rogi şi, totuşi, eşti trist, te plictiseşti, ceva nu este bine. Să fii atent de unde vin acele gânduri, să cercetezi, fiindcă caracterul omului influenţează foarte mult viaţa noastră duhovnicească.

Vedeţi ce frumos se spune despre Sfântul Sava Vatopedinul, care a îndurat şi a suferit mari încercări şi suferinţe căci aceasta ,,este bună mijlocire şi dulce vedere şi bucurie”. Tot timpul zâmbetul său era vesel, faţa sa era senină şi era plin de har sfânt. Cu atât mai mult era în ,,întâlnirile” sale cu Dumnezeu; atunci când se ruga era ca un soare strălucitor!

Un alt pustnic, Sfântul Nil, spune, foarte frumos: ,,Rugăciunea este bucurie şi mulţumire adusă Lui Dumnezeu”. Vrei să afli dacă rugăciunea ta este adevărată şi smerită? Observă: Ai aflat linişte, sufletul tău este bucuros? ,,Când, cufundat fiind cu totul în rugăciune, vei simţi o bucurie mai mare decât orice altceva, atunci, într-adevăr, ai aflat rugăciunea adevărată”.

Rugăciunea, înainte de toate, este bucurie. Însă, nu putem dobândi această bucurie dacă nu ducem lupta cea bună împotriva păcatului, împotriva patimilor. Această luptă trebuie dusă cu bucurie, nimic nu trebuie să ne întristeze, de vreme ce viaţa noastră întreagă o am închinat Lui Hristos Domnul. Însă, lupta este absolut necesară, pentru ca viaţa noastră să aibă binecuvântarea Lui Dumnezeu. Dacă vrem să reuşim acest lucru, să nu păstrăm înlăuntrul nostru nici cea mai mică amărăciune împotriva semenului nostru, să nu ne amestecăm în viaţa nimănui, să nu constrângem pe nimeni, să nu supărăm şi să nu rănim pe nimeni, şi nici să ne supărăm din pricina celorlalţi. Relaţiile noastre cu ceilalţi să fie simple şi fireşti. Să simţim că toţi ceilalţi (dar) şi eu suntem una şi acelaşi, desigur, fără să ne schimbăm (denaturăm) conştiinţa sau să ne abatem de la calea noastră. Atunci, rugăciunea se va face cu uşurinţă. Este de ajuns să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze înlăuntrul nostru, asemeni agricultorului care seamănă seminţele şi aşteaptă apoi, de la Dumnezeu, ploaia binefăcătoare.

Noi vom duce propria noastră luptă, vom rosti numele Lui Iisus, unii cu gura, alţii cu mintea, alţii, cu mintea în inimă, alţii, după cum îi luminează dumnezeiescul Har, atunci când îi cercetează, ori de câte ori duhul este luminat şi, înălţându-şi glasul către cer, Îl întâlnesc pe Dumnezeu.

Desigur, trebuie să alocăm mult timp rugăciunii, cât de mult putem, astfel încât să punem în lucrare cuvântul Părinţilor care spune: ,,Sileşte-ne pe noi rugăciuni multe să facem”, lăsând toate ale noastre în mâinile Domnului. Fie doar şi o rugăciune dacă zicem, acest lucru are mare însemnătate. Aşa cum spune Sfântul Isaac, ,,toată rugăciunea pe care noaptea o aduci Lui Dumnezeu, este mai de folos decât faptele tale din timpul zilei”. Rugăciunea este mai folositoare, aşadar, atunci când o facem în timpul nopţii.

,,Lasă totul în grija Domnului”, ne spune acelaşi Sfânt Isaac. ,,Concentrează-te la lucrarea ta duhovnicească, iar mintea să-ţi fie la rugăciune. Şi, înainte de toate, alege un bun îndrumător [duhovnic] care să-ţi călăuzească paşii pentru a-L afla pe Hristos”.

Aici, însă, trebuie să subliniem că, în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, Duhul Lui Dumnezeu pe toate le însufleţeşte, şi, prin urmare, nu trebuie să fim neliniştiţi cu nimic.

Sfinţii Părinţi spun că Rugăciunea minţii este Însuşi numele Lui Iisus, precum un vas de mir ales. De cum deschizi vasul, toată buna mireasmă inundă încăperea unde te afli. Îţi ridici ochii şi glasul către cer şi strigi ,,Doamne, Iisuse Hristoase” şi imediat se răspândeşte mireasma Sfântului Duh, primeşti ,,însoţirea Sfântului Duh”. Fiindcă, ,,Duhul Sfânt sădeşte în noi durerea faţă de aproapele”, şi ,,ne îndeamnă să iubim rugăciunea cea dătătoare de har”. Şi, desigur, se roagă şi Acesta, în locul nostru, care uităm să o facem, ne dă ceea ce avem nevoie, îşi asumă necurăţiile noastre, sărăcia existenţei noastre. Fiindcă, fiecare dintre noi suntem templu al Lui Dumnezeu, iar atunci când ne rugăm devenim slujitori ai Tainei celei mari. De aceea un Părinte al Bisericii spune foarte frumos: ,,Ia o căţuie şi tămâiază, fiindcă Dumnezeu este aici, în inima ta, de unde se înalţă Doamne Iisuse”. Şi, iarăşi spune: ,,Când auzim vreun sunet de cădelniţă, să ne aducem aminte că templu [al Duhului] suntem, şi, să simţim cu mintea că îi aducem jertfă de tămâie Lui Hristos, Care este înăuntrul nostru, şi, astfel, să ne închinăm acestui acoperământ al Duhului Sfânt”.

Gândiţi-vă, în noi se găseşte Împărăţia Lui Dumnezeu, sălaşul Său, acolo unde ,, Cel fără de trup, în trup este mărginit”, de aceea, în noi se săvârşeşte ,,închinarea celor cereşti”. Împreună cu El sunt toţi sfinţii noştri care au supt de la sânul Sfântului Duh. Ei sunt fraţii şi prietenii noştri, care ne aşteaptă, ne iubesc şi ne dăruiesc fericire şi pace – aşa după cum spune profetul Isaia, ,,fericit este cel ce are sălaşuri în Ierusalim” – în ceruri. Amintiţi-vă ceea ce a spus Hristos: ,,Sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia Lui Dumnezeu venind cu putere”. Acest lucru este valabil pentru noi toţi. Atunci când ne rugăm, Duhul ne învredniceşte să-L ,,înţelegem” pe Dumnezeu şi să trăim taina aceasta a Lui. Astfel ajung sfinţii să-L cunoască pe Hristos, pe Cel despre Care spunem că nimeni nu Îl vede şi nimeni nu Îl cunoaşte. Şi, totuşi! Prin rugăciune înţelegem ,,chipul cel mai presus de minte şi mult strălucitor al Dumnezeului nostru”, de vreme ce Harul Duhului, ca dintr-un izvor se revarsă, şi ne arată frumuseţea cea aleasă a Lui Dumnezeu.

Dacă noi nu vom ajunge acolo, totuşi, rugăciunea ne va aduce binecuvântare, mângâiere, bucurie, iertare de păcate, mântuire, ,,fiecăruia, după cum are nevoie”.

***

În sfârşit, să vedem cum este trăită rugăciunea la Sfântul Munte.

Un oarecare monah aghiorit (nu îi spun numele fiindcă trăieşte încă) spunea: ,,Oh, nu-mi ajung 24 de ore din 24, cât are o zi, ca să îmi împlinesc rugăciunea”. Înţelegeţi ce rugăciune face acest om? Înţelegeţi ce simte el, de vreme ce ochii lui şi inima lui sunt pururi aţintiţi către Dumnezeu? Oricine a simţit dulceaţa harului Lui Dumnezeu, va spune la fel.

Da, la Sfântul Munte [monahii] se roagă şi în mănăstiri, dar şi în afara lor. Personalităţi importante s-au evidenţiat în ultimii ani, precum Daniil Katounakiotul, Calinic Isihastul şi mulţi, mulţi alţii.

Un suflet binecuvântat, care a adormit în urmă cu puţină vreme, gheronda Arsénios, nici să doarmă nu vroia, ci stătea agăţat de o funie şi se ruga astfel neîntrerupt, la fel ca şi mulţi alţi sfinţi. Când se ruga şi făcea metanii, lovea capul său de pământ. Spunea: ,,Sunt păcătos şi Dumnezeu nu aude rugăciunea mea. Să audă măcar cum lovesc pământul cu capul. Atât de mari sunt păcatele mele, că nici limba mea nu poate să rostească rugăciunea aşa cum trebuie”. Acest om avea atâta har de la Dumnezeu! Continuu se ruga. Să-i fi văzut faţa…. Dacă aţi fi văzut cum a adormit aţi fi zis: ,,Cu adevărat, fericită este moartea cuviosului”.

Un alt monah, după o noapte de rugăciune la priveghere, spunea că mintea lui ,,scăpa” şi ,,zbura” pe deasupra mării, prin munţi şi prin văi, privea de sus copacii, florile, peştii din mare, insulele, cerceta pământul şi cerul, vedea şi auzea că toată creaţia îl laudă pe Dumnezeu. Din ziua aceea nu a mai putut să aibă linişte, iar din ochii săi lacrimile curgeau şiroaie. Spunea că toată creaţia cea neînsufleţită îşi varsă lacrimile slăvind pe Dumnezeu, ,,iar eu, care am suflet, trăiesc în mulţime de păcate”.

Niciodată nu au lipsit de la Sfântul Munte isihaştii şi monahii niptici, din cele mai vechi timpuri, şi până în zilele noastre. Să-l amintim aici şi pe Sfântul Siluan, a cărui viaţă a fost o continuă rugăciune.

În ultimii ani, un alt pustnic, Sfântul Iosif Spileotul, şi-a închinat întreaga viaţă rugăciunii, pe care a ,,sorbit-o” pe deplin, s-a întărit cu ea, şi a simţit dulceaţa bucuriei Raiului. Acesta are mulţi fii duhovniceşti chiar şi în zilele noastre.

De la Sfântul Munte, rugăciunea minţii s-a răspândit în toată lumea. De aici, Sfântul Paisie Velicikovski a dus rugăciunea la popoarele slave. La fel a făcut şi părintele Sofronie – aghiorit şi el – care a făcut cunoscută această rugăciune în toată Europa.

Sfântul Munte a exercitat o înrâurire şi asupra Sfântului Atanasie al Meteorelor, asupra Sfântului Dionisie al Olimpului, care, şi ei, la rândul lor, au insuflat pe mulţi alţii: Simeon Monohíton, Iákovos ,,bătrânul”, Sfântul Theonás, Colivazii. Aşa s-a răspândit rugăciunea în lumea întreagă. Avem Sfântul Munte şi în Serbia! Există Sfântul Munte şi în Rusia! Astăzi, chiar şi în Europa de Vest există mănăstiri întemeiate de monahi de la Sfântul Munte, care nu fac altceva decât să transmită mai departe rugăciunea minţii.

***

Ce ar fi însemnat viaţa noastră, iubiţii mei, fără rugăciunea aceasta? Lumea întreagă ce s-ar face fără această rugăciune? Inima care nu are această rugăciune, mi se pare că semănă cu o pungă de plastic care nu poate să suporte prea mult lucrurile pe care le pui înăuntru, se rupe, devine nefolositoare şi eşti nevoit să o arunci.

Ceea ce dă sens întregii noastre vieţi şi existenţe – fiindcă ni-L aduce aproape pe Dumnezeu – este rugăciunea pe care o facem.

Se spune că sfârşitul vieţii şi al lumii se va întâmpla atunci când oamenii vor înceta să se mai roage. Dar, este posibil, oare, să înceteze vreodată oamenii să se roage? Nu, nu se poate aşa ceva, fiindcă mereu vor exista oameni care Îl vor iubi pe Dumnezeu. Atâta timp cât aceste suflete vor exista, lumea nu se va pierde. Toată creaţia se hrăneşte tainic şi neîncetat cu această rugăciune.

Cândva, lumea va fi reînnoită şi, precum, până acum, întreaga zidire, împreună cu omul, erau supuse stricăciunii, la fel, atunci, când va fi pământ nou şi cer nou, se va bucura cu bucurie şi slavă veşnică pentru neamul omenesc, în revărsare de lumină dumnezeiască.