Tribut lui Philip Sherrard (1922-1995)

Philip Sherrard – poet, traducător, om de literatură, teolog și hermeneut al tradiției ortodoxe – a murit la Londra pe 30 mai 1995, la vârsta de 72 de ani. Un pionier al studiilor de limbă neo-greacă în Anglia, Sherrard a avut o influență majoră în a-i face cunoscuți în lumea vorbitoare de limbă engleză pe marii poeți greci din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Gânditor profund și scriitor prolific, Sherrard a fost captivat întreaga viață de misiunea reintroducerii sensului poeziei în ariditatea vieții și de restaurarea sensului unei cosmologii sacre în lume. Selecții din poeziile sale au apărut în volumul intitulat In the Sign of the Rainbow (1994) [În semnul curcubeului]. La scurtă vreme după Paștile anului 1995 a încheiat o nouă carte pe care a intitulat-o Christianity: Lineaments of a Sacred Tradition [Creștinismul: trăsăturile unei tradiții sacre] și care conține un capitol intuitiv, aproape profetic, despre „Moarte și a muri”. Această carte este în prezent în tratative pentru a fi publicată de Holy Cross Press, Brookline [a fost publicată în 1998, n. tr.].

Născut în Oxford și educat la Cambridge, Sherrard a lucrat ca director asistent al Școlii Britanice din Atena, ținând cursuri de Istoria Bisericii Ortodoxe la Universitatea din Londra. Cea mai mare parte din viață și-a petrecut-o ca scriitor și traducător, dând celor două preocupări o nouă dimensiune de cunoaștere literară și teologică. Inspirat de valorile Greciei moderne, Sherrard a tradus și a scris (împreună cu Edmund Keeley) despre Kavafys, Sikelianos, Seferis și Elytis, printre alții. Vezi, de exemplu, volumul Six Poets of Modern Greece (1960) [Șase poeți ai Greciei moderne]. Cu toate astea, el era, de asemenea, profund îmbibat de rugăciunea și isihia creștinismului ortodox, interpretând background-ul cultural al poeziei și vieții grecești prin prisma bogăției spirituale a tradiției ortodoxe, așa cum a făcut în cartea The Marble Threshing Floor (1956) [Podeaua de vânturat]. Dragostea lui pentru Grecia este bine atestată de scurta, dar măiastra introducere scrisă pentru antologia The Pursuit of Greece (1964) [În căutarea Greciei]. În 1977, Grecia a devenit locul său de reședință adoptiv, dar ortodoxia deja îi devenise „casă” încă din anii ’50, când devenise familiar cu Biserica Ortodoxă, în care a fost primit în 1956.

L-am întâlnit o singură dată, în Sfântul Munte, dar am înțeles din corespondența noastră ce însemna Grecia pentru el, de ce respecta atât de mult Sfântul Munte și cum întreaga lume era văzută de el precum un tufiș arzând de energii divine. „Tot ceea ce trăiește este sfânt” a fost titlul celei din urmă prelegeri susținute la Londra (1994), în care a vorbit despre frumusețea din „orice formă naturală de viață și de existență”, de frumusețea care „este, în ea însăși, preludiul paradisului”. Această prelegere a fost ținută la Academia Temenos, în aceeași încăpere în care Darwin și-a expus pentru prima oară teoria evoluției. Lucrul acesta trebuie să-l fi amuzat pe Sherrard.

Tot ceea ce făcea Sherrard era făcut cu pasiune. A scris adesea despre puterea sacră a iubirii trupești în Christianity și Eros (1976) [Creștinism și eros]; fără teamă s-a avântat să discearnă motivele filosofice, politice și sociale ale diviziunii dintre romano-catolicism și ortodoxie în The Greek East and the Latin West (1959) [Răsăritul grec și Apusul latin] și în Church, Papacy and Schism (1978) [Biserica, papalitatea și schisma]; într-un efort de a contribui la rezolvarea crizei ecologice, a criticat cu asprime exploatarea resurselor naturale în The Rape of Man and Nature (1987) [Siluirea omului și a naturii], The Sacred in Life and Art (1990) [Sacrul în viață și în artă] și Human Image, World Image (1992) [Chipul omului, chipul lumii]. A condamnat orice atitudine care minimizează sau estompează dimensiunea sacramentală a lumii.

Convingerea arătată în scrierile sale și chiar tonul categoric cu anumite ocazii erau susținute de consistența și angajamentul propriei sale vieți. Împreună-pătimirea, blândețea, generozitatea, umorul și smerenia sa erau adânc înrădăcinate în tradiția spirituală a liniștii și a rugăciunii pe care o iubea atât de mult și căreia și-a dedicat cea mai mare parte din viață. A scris despre Athos: The Mountain of Silence (1960) [Athos: Muntele liniștii], iar din 1970 și până la sfârșitul vieții sale a fost traducătorul a patru volume din Philokalia (în colaborare cu, printre alții, Mitropolitul Kallistos Ware), antologia de scrieri patristice grecești cu privire la rugăciune și viață duhovnicească, scrieri culese din secolul al IV-lea și până în al XV-lea.

Dacă Sherrard a fost criticat – neînțeles fiind pentru atitudinea sa aparent negativă față de Occident, pentru comentariile pătrunzătoare împotriva introducerii drumurilor [asfaltate] în Muntele Athos, precum și pentru punerea la îndoială în mod radical a unei mari părți din teologia contemporană (lucru care i-a atras eticheta nedreaptă de „panteist”) – ceea ce e cel mai adesea ignorată este dragostea care-l consuma pentru lumea naturală văzută în lumina dimensiunii spirituale a vieții. Umanitatea și lumea naturală se găsesc în dezechilibru, spunea Sherrard; este nevoie de mai multă atenție acordată locului nostru în schema tuturor lucrurilor. Era convins că Ortodoxia nu e doar o simplă chestiune de doctrină și cult, ci o experimentare spirituală a vieții și a lumii ca taină, conducând la o pace dincolo de toată cunoștința.

Sherrard a practicat această viziune alternativă asupra lumii. El a trăit într-o regiune slab populată, în Katounia, insula Evia, acolo unde şi-a scris şi cea mai mare parte din cărţi şi unde a construit un paraclis folosind metode tradiţionale de construcţie.

Acest text urmăreşte două arii de mare interes pentru Sherrard: teologia şi ecologia. Sherrard nu a fost teolog de profesie şi nici ecologist. Preocupările lui asupra chestiunilor teologice şi ecologice erau consecinţa nu a unui studiu profesional, ci a unei dragoste adânci faţă de Dumnezeu şi faţă de lume. Ca un om foarte viu care era, nu ar fi putut să nu respecte întreaga creaţie şi să nu-L iubească pe Creator.

Spiritualitate şi Ortodoxie

Unul dintre principiile pe care Sherrard le apăra cu fermitate era relaţia intimă – aproape o identificare – dintre teologie şi viaţă. Pentru Sherrard, o atitudine doctrinară se reflectă inevitabil în practică. Spiritualitatea înseamnă dogmă trăită; ethosul Bisericii aplică cugetarea în viaţă. El ar fi fost întru totul de acord cu Vladimir Lossky, anume că „spiritualitatea şi dogma, mistica şi teologia sunt inseparabil legate în viaţa Bisericii” (1957:14)

Această convingere nu este nicăieri mai clar exprimată în scrierile lui Sherrard precum în The Greek East and the Latin West (1959) [Răsăritul grec şi Apusul latin], un studiu al tradiţiei creştine ce examinează „avântul” şi „decăderea” creştinătăţii, „formarea” şi „deformarea” lumii creştine greco-romane unite. Totuşi, cartea nu e nici un manual de istorie bisericească, nici, simplist, o istorie a gândirii creştine de-a lungul veacurilor. De fapt, ea e intim legată de interesul profund al autorului, exprimat mai sus, într-atât încât reprezintă „prima sa tentativă de a face faţă şi de a găsi o explicaţie la decăderea spirituală a lumii occidentale moderne. De atunci, desigur, consecinţele acestei decăderi au devenit mult mai evidente şi, într-un anume sens, mult mai devastatoare şi totalitare” (1959:v).

Acea carte, aşadar, era un studiu asupra viziunilor şi teologiilor prevalente în Răsăritul grec şi în Apusul latin –dezvoltarea unei culturi comune, divergenţa odată cu trecerea vremii şi diferenţele de mentalitate rezultate. Capitolul I reprezintă o expunere stimulantă creştinismului în relaţie cu cultura şi filosofia clasică. Vezi mai ales accentul pus pe polis şi pe rolul religiei (1959:12, 14). Capitolul al doilea examinează relaţiile dintre stat şi biserică într-o lumină nouă, luând în discuţie metoda de teologhisire în tradiţia ortodoxă pentru a putea „explica tensiunea şi conflictul dintre sferele de autoritate spirituală şi seculară de-a lungul perioadei bizantine” (1959:47). „Cealaltă faţetă” a acestei chestiuni, schimbare intervenită în relaţia dintre „sacerdotium şi regnum” este luată în discuţie în capitolul al patrulea, acolo unde autorul descrie consecinţele pierderii împăratului de către Apusul latin şi asumarea rolului secular de către Papă. În Răsărit, prin contrast, atunci când împăratul nu mai asigura sprijin social şi material, rolul Patriarhul nu şi-a asumat un dimensiuni seculare, ci ecumenice.

Capitolul al treilea, care se ocupă cu aşa-zisa schismă dintre Răsărit şi Apus, nici nu accentuează orice „diviziune radicală cu privire la natura Bisericii” (1959:48), nici nu minimizează breşa teologică şi spirituală care a survenit în Creştinătate. În funcţie de modul în care adevărul este exprima în doctrină, Sherrard defineşte rolul avut de intelectul filosofic în cadrul creştinismului. Accentul cade aici asupra naturii teologiei, mai ales asupra înţelegerii lui Dumnezeu ca Treime în Răsărit şi în Apus: filioque, dar şi distincţia dintre esenţa lui Dumnezeu şi energii.

Divorţul dintre Răsărit şi Apus – „ordinea dizolvantă” – este descris în capitolul al cincilea fie ca un ataşament faţă de Aristotel (mai ales în Apusul latin, odată cu avântul scolasticii), fie faţă de Platon (mai ales în răsăritul grec, odată cu restaurarea moştenirii clasice). „Reacţia platonică din Răsăritul grec” se cristalizează în Gemisthos Plethon (c. 1355-1452), care nu doar că a scris Despre diferenţele dintre Aristotel şi Platon, ci şi a evidenţiat consecinţele acestor diferenţe. Sherrard ne reaminteşte că grija faşă de criza globală a mediului înconjurător se manifestă de timpuriu, chiar şi la Plethon:

Concepţia creştină a unui Dumnezeu personal Care creează lumea ex nihilo printr-un act al Voii Sale şi Care, mai departe, face ceea ce El voieşte, unde şi cum voieşte, i se pare lui Plethon că ar introduce arbitrariul şi, ca spunem aşa, iresponsabilitatea în Dumnezeu… Prin urmare, Plethon opune tradiţei creştine o altă tradiţie… (1959:135)

Cu toate aceasta, dintr-o perspectivă pe de-a-ntregul creștină, nu e nici o contradicție între afirmația că Dumnezeu creează lumea ex nihilo printr-un act liber al voinței Sale și aceea că facerea lumii este o consecință necesară a desăvârșirii Lui. Ambele afirmații sunt valide. (1959:136)

Dar ceea ce Plethon a voit să pună în locul creștinismului […] a contribuit tocmai la aceea ce el voia să prevină: dezintegrarea spirituală a lumii apusene. (1959:138)

Consecințele acestei „dezintegrări” sunt expuse în ultimele două capitole ale cărții. Capitolul al șaselea studiază mentalitatea emergentă, seculară –ba chiar materialistă – a Apusului medieval și a civilizației occidentale. Capitolul al șaptelea examinează „sechela necreștină” din Grecia modernă, „întoarsă mai mult spre elenismul antic decât spre Bizanț” (1959:177):

Koraís, un cititor devotat al lui Gibbon, a văzut civilizația în termenii „clasicismului” născut în epoca elenistică și romană, ascuns în „întunecatul” Evul Mediu creștin, fie latin, fie bizantin, și reapărut în Italia odată cu Renașterea, și ai cărui exponenți sunt aceleași spirite liberale luminate ca în secolul al XVIII-lea. (1959:180)

În această privință, addenda de la sfârșitul cărții constituie un studiu cu privire la relațiile stat-Biserică în Grecia modernă. Autorul este convins că, de fapt, „creștinismul este tradiția spirituală a Occidentului”, dar și că „Occidentul modern se aseamănă cu lumea elenistă și romană pre-creștină”. (1959:196)

Spiritualitate și ecologie

Un al doilea principiu asupra căruia Sherrard insistă este acela al profundei legături dintre modul nostru de gândire sau de teologhisire și atitudinea noastră față de lume. El era convins de faptul că felul în care Îl așezăm pe Dumnezeu în ceruri și modul în care ne comportăm unii cu ceilalți pe pământ reflectă ceea ce credem noi despre mediul înconjurător. După cum am văzut deja, acest principiu nu prezenta un interes recent sau trecător pentru Sherrard, deși îl promovase mai mult în ultimii 10 ani de viață, ci mai degrabă provenea din necesitatea lui stringentă de a vorbi „cu vreme sau fără de vreme”, iar uneori „cu glas înalt”.

The Rape of Man and Nature (1987) [Siluirea omului și a naturii], prima sa carte publicată exclusiv pe teme ecologice, este o incursiune înspre originile și consecințele științei moderne. Urmarea, The Sacred in Life and Art (1990) [Sacrul în viață și în artă] explorează frumusețea și sfințenia lumii în cosmologia ortodoxă. Al treilea volum al trilogiei este Human Image, World Image: The Death and Ressurection of Sacred Cosmology (1992) [Chipul omului, chipul lumii: Moartea și reînvierea cosmologiei sacre], carte ce deconstruiește considerațiile cosmologice contemporane și reconstruiește cosmologia tradițională.

Trei sunt ariile asupra cărora aș vrea să ne concentrăm atenția în recenzia cărții Human Image, World Image: cea dintâi este criza mediului înconjurător care se află în centrul preocupărilor noastre prezente: teologice, ideologice, sociale și politice. Astfel, este încurajator faptul că un literat ortodox s-a preocupat de astfel de chestiuni. Sherrard nu era un teolog, cel puțin nu în sensul strict. Oricum, acest lucru nu e un dezavantaj, pentru că el era cel mai în măsură să extindă hotarele doctrinei tradiționale ortodoxe. Rezultatul nu este o erezie, ci o prezentare validă a cugetării ortodoxe dintr-o nouă perspectivă.

Puțini sunt cei care ar pune la îndoială faptul că astăzi, pentru prima oară în istoria umanității, aveam de-a face cu criză ecologică care amenință întreaga biosferă a planetei noastre. Totuși, pe măsură ce criza ia amploare, preocuparea față de ecologie crește și ea. Oameni ca Sherrard cheamă la o reînnoire a Pământului, la respectul față de creație și la revizuirea atitudinilor noastre cu privire la mediul înconjurător.

Desigur, nu e nimic nou în a sugera că originea actualei crize ecologice se găsește în concepția „mecanicistă”, „atomistă” asupra lumii, viziune ce subordonează mediul natural necesității producției și consumului. Această viziune asupra lumii își are originile în Iluminism, fiind expusă clar de scriitori religioși precum Sean McDonagh, Daisetz Tei Suzuki și Charles Birch și de ecologiști precum Sallie McFague (vezi cartea ei The Body of God [1993]). Acești scriitori consideră că este crucial pentru știință și tehnologie să fie inspirate de viziune religioasă echilibrată. Jürgen Moltmann (1985:13) observă că „elementul central este recunoașterea prezenței lui Dumnezeu în lume și a lumii în Dumnezeu”.

În mod similar, Sherrard examinează cosmologiile din lumea de dinainte de renaștere (cap. I) și cea a tehnologiei moderne (cap. II-IV). Descrierea consecințelor fatale ale viziunilor asupra lumii din epoca Renașterii și din ea post-renascentistă este cu adevărat deprimantă. Cuvintele utilizate în aceste capitole – „fetiș”, „iconoclasm”, „apoteoză”, „malefic”, „dificultate” – îi dezvăluie sentimentele negative. Îmi aduc aminte de durerea lui din The Rape of Man and Nature (1987), carte în care descrie consecințele dezumanizării umanității și desacralizării lumii naturale. Sherrard consideră aici, ca și în alte locuri, că problemele noastre ecologice derivă, în mare parte, din filosofia aristotelică adoptată de gândirea creștină occidentală, pentru că, în conformitate cu această filozofie, substanța divină nu poate relaționa sau întrepătrunde universul material. Această ideologie a pavat calea spre concepția științifică modernă. Cuvintele lui Sherrard par să fie dure, dar este nevoie să se vorbească dur despre cauzele crizei mediului înconjurător care amenință să facă să dispară multe dintre organismele lumii, incluzându-ne și pe noi.  Nu sunt sigur dacă vina poate fi acordată exclusiv creștinătății occidentale; nu doar o singură forță culturală sau o singură eră istorică este responsabilă întru totul pentru „efectul de seră” sau pentru subțierea stratului de ozon. Astfel, este plăcut să observi cum Sherrard trece, în lucrarea sa, de la lamentarea cu privire la consecințele filosofiei occidentale, a teologiei și științei, ajungând la o sinteză între fizică și metafizică.

Războirea continuă dintre știință și religie s-a dovedit adesea a fi dăunătoare amândurora, dar critica lui Sherrard asupra a doi mistici și vizionari occidentali influenți, Teilhard de Chardin (pe care îl vede drept unul care distorsionează doctrina creștină) și Oskar Milosz (pe care îl consideră ca reînviind cosmologia creștină) pune bazele propriei sale viziuni a unei cosmologii sacre, bazate pe principiile teologice creștine tradiționale și care să reconcilieze nevăzutul cu văzutul, Ziditorul cu creația.

O a doua arie importantă acoperită de Sherrard în această carte a sa este doctrina creștină tradițională a creației ex nihilo. Nimeni nu îndrăznește să se preocupe de această dogmă în Biserica Ortodoxă – „să nu se atingă mâna necredincioșilor”, „să tacă tot trupul”. Cu toate acestea, Sherrard este suficient de îndrăzneț să abordeze, să atingă, să ridice semne de întrebare. Rezultatul, în opinia mea, îl așează cu tărie în tradiția Părinților Bisericii.

Miturile creaționiste păgâne presupun existența atât a materiei, cât și a ființei divine., fiind descrise ca fundamental dualiste. Creștinismul, prin contrast, încă din vremurile cele mai timpurii a explicitat o doctrină a creației din nimic, păstrând independența Creatorului și asigurând dependența lumii [zidite] de Făcătorul ei. Pericolul inerent, însă, este acela de a împinge independența lui Dumnezeu până la punctul separării de lume, nu al simplei deosebiri de ea. Dualismul a fost respins devreme în istoria Bisericii, iar problemele „deismului” (a credinței într-un Dumnezeu care creează universul și apoi îl abandonează) sunt mult prea evidente pentru a mai amenința pe cineva. Preferăm, în schimb, să vorbim de „teism” (credința în persoana și suveranitatea lui Dumnezeu cel veșnic și drept, Care S-a revelat pe Sine omenirii în mod supranatural), dar ne e teamă să mergem mai departe pentru a nu cădea, cumva, în „panteism” (credința că universul, privit ca întreg, este Dumnezeu). Alții, pentru a trasa o linie de demarcație între Dumnezeu și lume, vorbesc de „panenteism” (credința că universul nu este identic cu Dumnezeu [panteism], nici separat de Dumnezeu [deism], ci întru Dumnezeu [teism], dar Care, în natura Sa divină, îl transcende); totuși, susținătorii panenteismului nu sunt întotdeauna limpezi în ceea ce vor să spună.

Interpretarea doctrinei creației ex nihilo l-a pus în dificultate pe Sherrard vreme de zeci de ani. Respingând interpretările naive, nu îi era teamă nici să urmărească implicațiile acestei doctrine tradiționale, nici să verifice toate alternativele avute la dispoziție. El nu poate îndrăzni să-L limiteze pe nemărginitul Dumnezeu, ci purcede pe tărâmul tradițional al teologiei apofatice. Totuși, nu este posibil ca teologia ortodoxă să vorbească într-un vacuum, ignorând tradiția. Mai întâi de toate, este necesară o „demitologizare” a elementelor cugetării teologice care au contribuit la actuala criză. Dar teologii ortodocși nu mai pot oferi moto-uri și rețete în chip de soluții, ci trebuie să desfacă toate conceptele (fie ex nihilo, fie esență, energii), cu grijă, în funcție de impactul lor. Într-adevăr, potențialul deplin al distincției ortodoxe dintre esența divină și energii nu a fost explorat atât pe cât s-ar fi cuvenit în ceea ce privește relația cu creația.

Desigur, dacă vom încerca să unim viziunea creștină cu știința modernă – subiectul repetitiv al lui Sherrard –, atunci ar fi bine să ne amintim faptul că, din punctul de vedere al unui fizician, corpul uman este 99,99% vid, iar aspectul său material este de fapt un spațiu gol – întreaga ființă fiind alcătuită din nimic. Cine spune că nu putem formula un gen de teologie „cuantică” a creației în locul (sau ca parte a) teologiei noastre ex nihilo? Asta ar însemna, desigur, că trebuie să fim pregătiți să re-prezentăm doctrinele tradiționale creștine, iar nu să le revizuim sau să le respingem.

A treia arie [de interes] din Human Image, World Image asupra căreia aș vrea să mă concentrez este mariologia. Ce bucurie, să-l vezi pe Sherrard considerând-o pe Născătoarea de Dumnezeu (Theotókos) de o manieră care face dreptate iconografiei ortodoxe, liturgicii și spiritualității monahale! Dusă este atitudinea distantă atribuită Maicii Domnului în teologia romano-catolică, datorată accentuării exclusive a fecioriei. Teologia ortodoxă subliniază dublul aspect al Născătoarei de Dumnezeu (Theotókos), de fecioară și mamă – ca fecioară, ea vindecă stricăciunea lumii, ca mamă, ea înlătură sterpiciunea zidirii. Nu e de mirare că ea este cinstită atât de cei căsătoriți, cât și de cei necăsătoriți. Sherrard, în mod creativ, consideră că rolul Maicii Domnului ca fiind paralel și chiar ca fiind premisa evenimentului cosmic al [Întrupării] lui Hristos. Și nu este cel dintâi care face acest lucru. Vechiul Testament abundă  în simboluri ale Înțelepciunii veșnice (Sophía). Scriitorii liturgici și mistici ai ortodoxiei au dezvoltat tradiția maternității veșnice a Mariei, în vreme ce iconografia întărește această taină în imagini.

În scrierile lui Sherrard, criza ecologică este baza nu numai a unei reflectări solide asupra acestei chestiuni, ci și pentru evaluarea chestiunilor subsecvente ale teologiei și vieții. Argumentul fundamental al lui Sherrard este acela că această criză își are rădăcinile în modul nostru unilateral de a ne vedea pe noi înșine și lumea; de fapt, el pretinde că ea [criza] este rezultatul direct al distorsionării „chipului omului” și „chipului lumii”.

Pentru cei care se iau în serios pe ei înșiși, lumea și mântuirea amândurora acestora întru Hristos, volumul Human Image, World Image este o lectură obligatorie – într-adevăr, imperioasă. Dar cititorul trebuie avertizat: este vorba de acel gen de carte care necesită un răspuns radical: fie te “încălzeşte”, fie o respingi. Cel care este”căldicel, nici fierbinte, nici rece” (Apocalipsa 3, 16) vor găsi cartea ca fiind indigestă, iar acest lucru este, în sine, un indiciului al adevărului pe care [cartea] îl afirmă.

Un ultim rămas bun

Nu doar că “orice este viu, este şi sacru”, ci, după cum scrie Sherrard într-unul din poemele sale:

Ştiu că nu înţeleg deloc ce e cu moartea asta

dacă nu văd în ea, de-asemenea, mâna Lui,

a Celui a toate iubitor, atotmilostiv;

dacă nu discern – nevăzuţi, neauziţi –

îngerii Învierii cum deja strigă în trupul abandonat:

Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu Atotputernic.

Sherrard a murit la Spitalul St. Thomas din Londra. Soţia şi fiica sa au fost alături de el. A murit uşor şi în pace, într-un contrast total faţă de convingerile lui dure şi a dragostei sale pasionale de viaţă, dar în total acord cu caracterul lui binevoitor şi cu inima sa compătimitoare. Pentru două zile, trupul său a zăcut în Catedrala Ortodoxă Rusă, în vremea praznicului Înălţării, apoi a fost dus la Katoúnia, în Evia, unde o mulţime de oameni – preoţii locului, vecini, săteni, prieteni – aşteptau la malul mării cu lumânări şi felinare. Procesiunea funerară a ajuns la un mic paraclis de pe proprietatea sa, împodobită ca pentru un praznic. După o priveghere de toată noaptea, a fost săvârşită Sfânta Liturghie funerară – pentru prima oară în acel paraclis – iar apoi a avut loc înmormântarea, în apropierea paraclisului. Trupul lui Philip Sherrard a fost după cuvintele soţiei sale, “aşezat în mâinile lui Dumnezeu, în pământul viu, ce răsuflă în îmbrăţişarea chiparoşilor, alături de un fir de apă curgătoare”.

Sherrard va fi regretat de mulţi oameni şi în multe feluri, văzute şi nevăzute, cunoscute şi necunoscute. Pentru multă vreme, [Sherrard] va fi o sursă vitală şi un memento pentru taina vieţii omeneşti, pentru mistagogia bărbatului şi a femeii, şi pentru sfinţenia întregii lumi. Viaţa lui a meritat să fie trăită.