Începuturile vieții monahale în Egipt

Retragerea Sfântului Antonie  în pustie

„Originea monahismului” – scrie Ivan Gobry, unul dintre cercetătorii de astăzi ai monahismului – „o găsim în Însuşi Hristos”[1].

Demersul originar al primilor asceţi, întemeietori ai vieţii monahale, trebuie în­ţeles ca un răspuns la îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos!”[2]; „fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi!”[3].

În căutarea începuturilor vieţii monahale ne vom raporta de la bun început la Sfântul Antonie cel Mare, socotit dintotdeauna întemeietorul monahismului, „părintele monahilor” prin excelenţă. De altfel, în Viaţa Sfântului Antonie se vede cel mai bine – şi poate pentru prima dată – noutatea demersului spiritual al Părinţilor deşertului, al „evenimentului nemaiîntâlnit pe care l-a reprezentat retragerea anahoreţilor creştini”[4].

Desigur că, până la Antonie, şi persecuţiile împăraţilor romani au mânat mulţi creştini în pustie, Sfântul Ioan Casian chiar subliniind că „retragerea (anahoresis) în pus­tie a început din pricina prigoanelor”[5].

În Actele martirice ale Mucenicului Fronton ni se face cunoscut că, „înainte de persecuţia lui Traian”, deci către 150, exista în Egipt o colonie de anahoreţi creştini. Episcopul Dionisie al Alexandriei istoriseşte că, persecuţiile fiind atât de cumplite, „mulţi creştini au apucat calea pustiei, ştiut fiind că fuga în persecuţii era îngăduită”[6]. Euse­biu de Cezareea chiar vorbeşte de „mulţimea celor care rătăceau prin pustie”[7]. Tot de la Eusebiu de Cezareea aflăm despre numeroase răscoale, în Alexandria şi Egipt, între anii 215 şi 221, în urma cărora, de teama represaliilor, „e posibil ca să se fi refugiat creştinii în pustia egipteană”[8]. Puţin mai târziu, în această pustie, îl aflăm pe Pansofie[9], fiul fostului proconsul Nil din Alexandria, care a stat aici 27 ani, apoi a fost prins şi a pătimit în timpul lui Deciu (249-251). Tot în acea vreme, către anul 251 (anul naşterii lui Antonie), fuge şi Pavel Eremitul în pustie – după cum ne relatează Fericitul Ieronim – spre a-şi salva viaţa, dar sfârşind prin a rămâne acolo „din pricina virtuţii”.

Cu toate aceste exemple, posteritatea va recunoaşte abia Sfântului Antonie meritul întemeierii într-o formă organizată a monahismului creştin, după principii care vor transcende veacurile şi care se dovedesc perfect valabile şi uzuale până în zilele noastre.

Născut în Egiptul de Mijloc, către 250, într-o familie creştină bogată, rămas orfan la vârsta de 18 ani, Antonie a auzit citindu-se în biserică chemarea Mântuitorului adresată tânărului bogat care căuta desăvârşirea: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). La această chemare a Mântuitorului, Antonie – tânărul bogat de acum – dă un răspuns total, desăvârşit, fără nici o şovăire. Vinde moştenirea ce îi revenise, împarte totul săracilor şi se consacră unei asceze aspre, nu departe de casa părintească. Încetul cu încetul, se va îndepărta de casă, de sat şi de lume, aşezându-se la vârsta de 35 de ani într-o fortăreaţă ruinată, pe malul drept al Nilului, la Pispir, „Muntele din afară”, unde se va nevoi timp de douăzeci de ani. Aşadar, aceasta se petrecea la sfâr­şitul secolului al III-lea şi va avea urmări adânci în istoria Bisericii şi în evoluţia spi­ritualităţii creştine.

Către 285, la Pispir, Antonie începe să primească ucenici cărora le dă câteva sfaturi precise, riguroase, aceştia devenindu-i primii fii duhovniceşti. „El a avut mai mulţi ucenici – scrie Sozomen – dintre care unii înfloriseră în Egipt, iar alţii în Libia, în Pa­lestina, în Siria, în Arabia şi care, nemulţumiţi doar de a urma virtutea sa şi modul său de vieţuire, învăţaseră acestea pe mulţi alţii…”[10].

Sfântul Antonie a rămas deci în conştiinţa Bisericii ca întemeietor al monahismului. Cu toate acestea, încă înainte de retragerea lui Antonie la Pispir, în Palestina (la Faran), Sfântul Hariton întemeiase deja o lavră cu rânduieli riguroase. Aceasta se întâmplă spre 275; este evident că, în timp, Palestina a devansat Egiptul. Mai mult, în Actele martirice ale Sfinţilor Galaction şi Epistimia, soţia sa, martirizaţi în 253, aflăm de existenţa unei mici mănăstiri de maici, aproape de Sinai. Erau primele aşezări ale viitoarei Mănăstiri Sfânta Ecaterina, care există încă şi care deţine probabil recordul de longevitate în istoria monastică; originile sale se situează înainte de 250, adică înainte chiar şi de naşterea Sfântului Antonie.

În aceeaşi perioadă, către 240, episcopul de Bizanţ punea bazele unei mănăstiri de fecioare, închinată Sfintei Eufimia. Şi ceea ce este sigur, încă înainte de aceşti fonda­tori au existat călugări, ca Narcisus, episcopul de Ierusalim, care, spre anul 200, s-a ascuns în deşert, „trăind mulţi ani în locuri neştiute de oameni, ajungând făcător de minuni”[11], sau alţi monahi, cărora istoria nu le-a mai păstrat numele. Dar, în timp ce aceştia au rămas necunoscuţi, iar influenţa unui avva ca Marele Hariton nu depăşea mai mult de trei lavre, Sfântul Antonie cel Mare avea să fie unanim considerat de către Părinţii Egiptului drept părintele şi sfătuitorul lor, iar în afara Egiptului ca „în­cepătorul vieţii monahale”.

În istoria Bisericii se deschidea o eră nouă. Ascetul venea să continue într-un alt chip lucrarea mucenicului. Marcel Viller afirma că, dacă Biserica primelor trei veacuri considera martirajul ca „perfecţiunea cea mai înaltă la care poate ajunge un următor al lui Hristos”[12], ascetul, „precum mucenicul, întăreşte şi înfăptuieşte prin libertatea sa susţinută de har misterul morţii şi al vieţii”[13]. După Metodiu al Olimpului, „feciorelnicii poartă mărturia torturilor corporale… într-o adevărată luptă olimpică precum lupta pentru castitate”[14].

Astfel, nevoinţele ascetice au fost percepute ca un adevărat „martiriu alb”[15], continuarea martiriului de sânge după încetarea persecuţiilor.

Similitudini formale cu asceza păgână

În încercarea de a căuta predecesori monahilor egipteni, de a compara retragerea primilor eremiţi creştini cu alte experienţe similare, se pot descoperi, până la un punct, unele similitudini formale în antichitatea iudaică şi păgână. Este cazul esenienilor, bunăoară, contemporani cu Domnul Hristos şi care se grupaseră pe coastele muntoase ale Mării Moarte. Filon Alexandrinul descrie, de asemenea, cu amănunte o comunitate de terapeuţi ce vieţuiau la marginile Alexandriei, „departe de zgomotul şi zarva lucrurilor lumeşti, spre a se consacra în întregime contemplării”[16]. Terapeuţii au fost o sectă ascetică iudaică născută în sânul comunităţilor iudaice elenistice. Filon vorbeşte despre aceştia în tratatul său De vita contemplativa (Despre viaţa contemplativă). Când terapeuţii intrau în ordin, îşi abandonau bunurile lăsându-le rudelor apropiate (cap. 13). Menirea lor, spune Filon, era aceea de „a sluji” şi „a se ruga”. De altfel, Antoine Guillaumont remarcă, în pasajele lui Filon despre comunităţile terapeuţilor, asocierea frecventă a termenilor therapeuein, „a sluji/ a vindeca”, şi icheteuein, „a se ruga”.

Şi filosofii greci erau preocupați de căutarea singurătăţii, a liniştirii departe de tu­multul lumii, pentru adâncirea în meditaţie.

Ivan Gobry ne asigură însă că originea monahismului nu trebuie căutată nici în asceza iudaică şi nici în cea păgână. Atât la Qumran, cât şi la terapeuţii din Egipt, deşi se trăia în comunităţi organizate după anumite reguli, cultivându-se exerciţii ascetice şi meditaţii religioase, nu se poate vorbi „decât de practici, nu şi de motivaţii, de efecte, dar nu şi de cauze. Trebuie înţeleasă – continuă acelaşi autor – originea monahismului în Hristos Însuşi, fără supoziţia de a fi continuarea unor practici care sunt, la drept vorbind, universale”[17].

Cu totul nou şi propriu monahismului creştin, arată Lucien Regnault, este faptul că exodul în deşert nu se face „pentru un dumnezeu abstract şi îndepărtat, ci pentru Dumnezeu întrupat în Hristos, cu scopul de a răspunde mai bine iubirii uriaşe pe care ne-o arată Dumnezeu trimiţând pe Fiul Său, făcut om ca şi noi, ca să pătimească şi să moară pentru a ne mântui”[18]. Nu vieţuirea ascetică în sine era scopul monahilor creştini – conchide Gobry –, ci mântuirea, printr-o vieţuire conformă îndemnurilor lui Hristos. Or, esenienii şi terapeuţii vedeau un scop în însuşi modul lor de viaţă. De aceea învăţăturile şi practicile lor nu au strălucit mai departe de cercul comunităţii lor, spre deosebire de monahismul creştin. Cert este că „nici Antonie, părintele anahoreţilor, nici Pahomie, părintele cenobiticilor, n-au cunoscut cu siguranţă, nici prin experienţa personală, nici prin tradiţie, existenţa terapeuţilor”[19].

Peste toate acestea, în timp ce terapeuţii, după relatarea lui Filon, căutau să locuiască în condiţii favorabile contemplării lui Dumnezeu, „departe de zarva şi murdăria cetăţilor”[20], într-un loc în care aerul era curat, eventual înconjuraţi de grădini odihnitoare, părinţii deşertului duceau o viaţă austeră şi lipsită de orice formă de confort, fără căutarea vreunei ameliorări, dorind ca şi prin aceasta să urmeze desăvârşit porunca lepădării de sine, a răstignirii tuturor poftelor şi nevoilor. O astfel de atitudine rezultă şi din cuvintele Avvei Avraam: „Ne-am fi putut aşeza chiliile pe albia Nilului, să avem apă la îndemână, pentru a nu fi siliţi să o aducem pe umerii noştri de la o distanţă de patru mile[21]. Ştiu că sunt şi în ţinuturile noastre locuri plăcute de retragere, în care nu lipsesc pomi încărcaţi de fructe, grădini frumoase, şi ne-ar fi toate din belşug… Dar întorcându-ne faţa de la toate acestea şi dispreţuind toată plăcerea acestei lumi, noi ne simţim desfătaţi de asprimea deşertului, punem mai presus de toate bucuriile întinderea înfiorătoare a acestui pustiu şi nu asemănăm cu amarul acestor nisipuri nici o bogăţie a ogoarelor, urmărind nu câştigurile vremelnice ale acestui trup, ci mângâierile veşnice ale Duhului”[22].

Aceste cuvinte ale Avvei Avraam descoperă o motivaţie total diferită a Părinţilor deşertului în retragerea lor, faţă de toate celelalte forme de izolare amintite. Căutând „mângâierile veşnice ale Duhului”, Părinţii se afundau în deşert pentru a fi singuri cu Creatorul lor, într-o adevărată moarte de bunăvoie faţă de cele ale lumii: slavă omenească, plăceri de orice fel, dar chiar şi înlesniri ale traiului. Retrăgându-se pentru a sluji desăvârşit lui Hristos, Părinţii se considerau morţi de toate ale lumii. Astfel, Avva Pimen într-o oarecare tulburare este certat de Avva Amona cu aceste cuvinte: „Pimene, încă trăieşti? Du-te, şezi în chilia ta şi pune-ţi în inimă că acum ai un an de când eşti în mormânt”[23]. Nici grijile trupului, nici frica bolii sau a morţii nu clintesc gândul ascetului ce s-a retras în adâncul deşertului pentru a cunoaşte pe Dumnezeu. Această singură, adevărată căutare de a cunoaşte drept pe Creatorul său este cea care justifică demersul monahului în pustie şi care biruieşte moartea păcatului.

„Înflorirea” pustiei

Aşa cum am arătat mai sus, Sfântul Antonie a fost numit şi recunoscut ca „Părinte al anahoreţilor” şi „mare Patriarh al monahilor”[24] nu pentru că ar fi fost întâiul monah retras în adâncurile deşertului (spre exemplu, fericitul Ieronim considera că Pavel Tebeul a fost întâiul anahoret, pe care l-a întâlnit şi Antonie spre sfârşitul vieţii aceluia), ci pentru că a „născut” şi a format în spiritul unei autentice discipline mona­hale pe toţi cei care l-au urmat, atraşi fiind de sfinţenia vieţii sale: „şi aşa, prin puterea cuvântului, s-au înfiinţat foarte multe locaşuri de vieţuire singuratică, şi pe toate le călăuzea ca un părinte”[25].

Desigur, devenirea întru părinte nu a fost intenţia sa. Ieşirea la propovăduire, la luminarea celor ce păşesc pe calea cea strâmtă, s-a făcut după douăzeci de ani de deplină retragere, către anul 306. Toţi cei care au ales pustia, ca răspuns la chemarea spre desăvârşire, căutau un povăţuitor puternic şi înţelept pentru a-i feri de rătăcire. Unii aveau în vedere doar partea exterioară a luptei duhovniceşti – şi Patericul descrie pe larg astfel de situaţii –, iar aceştia trebuiau ajutaţi să pătrundă şi să înţeleagă „războiul cel ascuns”[26].

Treptat, faima lui Antonie a crescut, el fiind vizitat de mulţime de oameni, care-l căutau fie pentru a primi răspuns la întrebări lăuntrice, fie pentru vindecarea bolnavilor, fie pur şi simplu din curiozitate. Alţii îl cercetau chiar cu gând de ispitire, cum a fost cazul celor doi filosofi, care au rămas însă surprinşi de popularitatea sfântului care nu trecuse printr-o şcoală formală precum ei. Astfel, vrând să descopere de unde venea consistenţa învăţăturii lui, dar şi „socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte”[27], cei doi au primit o lecţie neaşteptată. Pentru că, în mod surprinzător, Sfântul Antonie le-a răspuns printr-o metodă filosofică, şi anume maieutica socratică. Prin întrebări simple, sfântul obţine de la ei înşişi răspunsul pe care nu îl aşteptau. „Voi ce ziceţi”, întreabă sfântul, „ce este mai întâi, mintea ori cartea? Şi care este pricina celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţi?”. După răspunsul lor, că „întâi este mintea, ea este aflătoarea cărţii”, sfântul le desluşeşte raportul adevărat dintre ele: „Cel a cărui minte este sănătoasă nu are nevoie de carte”. Iar sănătatea minţii, învaţă Sfântul Antonie, nu stă în multă învăţătură, ci în împlinirea voii lui Dumnezeu: „Învăţarea de vorbe nu foloseşte nimic dacă lipseşte purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea şi rătăcirea şi necunoştinţa lui Dumnezeu”[28].

Mulţi vizitatori, cunoscându-l, îi deveneau ucenici şi fii duhovniceşti: „Convingea pe mulţi să aleagă viaţa monahicească şi aşa s-au ivit în munţi locaşuri de convieţuire singuratică şi pustia s-a umplut de monahi care au părăsit toate ale lor şi şi-au însuşit vieţuirea cerească”[29].

Astfel, fie cu gând bun, fie cu gând de ispitire, cei ce îl cercetau pe sfânt se foloseau întâlnindu-l pentru că: „Vedeau atâta înţelepciune într-un om simplu, căci nu era ca un crescut la munte şi îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic, ci era vesel, blând şi prietenos şi avea cuvântul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încât nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el”[30].

Spre deosebire de creştinii de prin oraşe, monahii din deşert aveau mai multă linişte din partea autorităţilor păgâne. Guvernatorii cetăţilor erau deja prea obosiţi de lupta pe care o duceau contra creştinilor din lume pentru a se mai putea ocupa de cei din deşert. De această situaţie au profitat numeroşi creştini din Delta şi Valea Nilului care s-au făcut monahi. Atraşi de faima lui Antonie, mulţi s-au aşezat în jurul lui, unii poate nu cu gândul de a rămâne definitiv, dar după ce persecuţiile au încetat, mulţi nu s-au mai întors în oraşele lor fiind schimbaţi lăuntric de trăirea în lepădarea de sine specifică monahilor şi consacrându-se definitiv vieţii eremitice.

În 313, Antonie se retrage spre răsărit, la picioarele Muntelui Qolzum, la 50 de kilometri de Marea Roşie, dar ucenicii săi rămân pe loc. Mai târziu se vor reîntâlni cu povăţuitorul lor între Qolzum şi Pispir. Pentru această perioadă, Rufin aprecia nu­mărul anahoreţilor de la Qolzum ca la cinci mii, iar al celor de la Pispir la zece mii. În toată pustia egipteană însă numărul monahilor era cu mult mai mare. „Această înflorire a monahismului creştin din pustia Egiptului”, spune Sfântul Ioan Casian, „n-a fost depăşită de nici o altă religie şi a rămas unică şi în creştinism ca număr de asceţi – s-a vorbit de o sută de mii pe vremea Sfântului Antonie – ca entuziasm jertfelnic şi moduri de manifestare a adorării Celui Atotţiitor.”[31] Astfel, la sfârşitul persecuţiilor, retragerea în deşert culminează cu această transformare a deşertului în cetate, cum scrie Sfântul Atanasie. Botezul ascezei venea să înlocuiască botezul sângelui.

Rolul Sfântului Antonie în organizarea şi povăţuirea celor retraşi pentru Hristos rămâne pregnant în conştiinţa tuturor: cercetători, istorici, preoţi şi teologi. Sozomen, istoric apropiat acelor timpuri, consemnează: „Dacă Sfântul Pavel din Teba e cel dintâi care, fugind din lume, a petrecut toată viaţa sa în pustie, Sfântul Antonie a fost cel dintâi care, prin exemplul său, a arătat această cale altora şi a provocat ardoarea tuturor celor care s-au hotărât să îmbrăţişeze o viaţă atât de sfântă. Oricare ar fi provincia care a dat începutul vieţii sihăstreşti, fie Egiptul, fie oricare alta, toată lumea e de acord că marele Antonie este cel care a rânduit-o în desăvârşirea şi curăţirea sa, printr-o purtare şi prin nişte exerciţii cu adevărat vrednice de o stare atât de sublimă şi atât de cinstitoare pentru Biserică”[32].