Convorbire cu un monah ce trăieşte în pustie – Partea 2

14 January 2014

DSC_0363-001

13. Vedem imagini şi fotografii de la Sfântul Munte cu monahi care locuiesc în peşteri, sau în colibe construite chiar pe marginea prăpastiei, ori în locuri foarte greu accesibile. Cum poate cineva să trăiască acolo? Dacă cineva trăieşte la oraş, într-o casă mare şi luxoasă, să zicem, acest mod de viaţă este contrar creştinismului ,,autentic”? De ce monahii aleg în mod conştient să locuiască în astfel de condiţii?

M-am referit şi mai devreme la acest lucru şi am spus atunci că nu contează foarte mult locul în care vieţuim, ci modul în care facem acest lucru. Acest lucru este valabil în cazul oamenilor care s-au eliberat de patimi. Pentru noi, care ne luptăm cu patimile, vieţuirea trebuie să fie mai dificilă. Trebuie spus, însă, că, în creştinism, materia nu este considerată rea, păcătoasă. Răul nu are existenţă proprie, nu are ipostas. Este doar lipsa binelui. Chiar şi diavolul are, prin creaţie, fire, bună, angelică, doar că a vrut să se depărteze de Bine, de Dumnezeu. Mergând pe aceeaşi logică, recunoaştem faptul că nici banii nu reprezintă ceva rău, nici mâncarea ori băutura, nici însoţirea bărbatului cu femeia (căsătoria). Nimic din toate acestea nu reprezintă ceva rău. Gândurile noastre cele rele reprezintă adevărata problemă. Dacă poţi să te bucuri de tot ceea ce a creat Dumnezeu, dar fără să devii dependent, fă-o! Dacă nu poţi face acest lucru, atunci, este o mare problemă. Înseamnă că eşti dependent de lumea materială, şi începi să te îndepărtezi de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care monahul încearcă să trăiască cât mai simplu, să reducă pe cât posibil din confortul pe care oamenii şi l-au creat, ca să putem, astfel, să ne controlăm gândurile şi dorinţele. Cu cât te înfrânezi mai mult de a folosi tot ceea ce este material, cu atât mai mult înţelegi că omul este făcut pentru viaţa veşnică, şi nu pentru cea biologică. Cu atât mai mult înţelegi că sufletul este mult mai important decât trupul. De asemenea, impunându-ţi un mod de vieţuire cât mai simplu, începi să înţelegi valoarea lucrului simplu, şi înveţi să fii mulţumit cu lucruri puţine şi simple, pe când, atunci când le ai pe toate la dispoziţie, ajungi să nu le mai apreciezi aşa cum trebuie.

14. Monahii îşi construiesc singuri chiliile în care locuiesc? Pentru că acest lucru presupune, nu-i aşa, cunoştinţe de specialitate.

Monahul, şi, mai ales cel care trăieşte retras, pustnicul adică, este nevoit să înveţe să facă multe lucruri pe care, atunci când trăia în lume nu le făcea, fiindcă acolo, cu un singur telefon puteai să apelezi la un specialist, în funcţie de problema pe care o aveai de rezolvat. Atunci când cineva vrea să ridice o construcţie, îi chemăm pe toţi cei care vieţuiesc în împrejurimi, şi, mai ales pe monahii tineri care sunt pricepuţi la construcţii. În limbajul local, aghioritic, noi numim acest lucru ,,adunare”, acolo unde se strâng toţi cei care vor să ajute. De exemplu, să zicem, mâine avem ,,adunare” la gheronda Lefthéris, care vrea să construiască o magazie pentru lemne. În modul acesta, cunoştinţele de ,,specialitate” se transmit de la unul la altul. Există, însă, şi foarte mulţi muncitori albanezi la Sfântul Munte, care, contra cost pot presta diferite munci.

15. Ce înseamnă, mai exact, Kavsokalívia, Katunákia, sau Karoúlia?

Kavsokalívia sau Schitul kavsokaliviţilor, a fost denumită astfel de către cuviosul Maxim Kavsokalivitul, care a vieţuit în acest loc aproximativ în secolul al XIII-lea (dacă nu greşesc), şi care a fost un pustnic foarte aspru. Imediat ce i se ducea vestea de părinte îmbunătăţit, şi începea să fie vizitat de către diferiţi monahi – deranjându-l astfel şi făcându-l să-şi întrerupă continuu lucrarea sa duhovnicească de contemplare a lui Dumnezeu – pleca din locul acela, dar nu înainte de a da foc colibei în care vieţuise, pentru a dispărea orice urmă. Atât de smeriţi erau kavsokaliviţii! Desigur că, în vremea aceea, ,,coliba” era extrem de sărăcăcioasă faţă de ceea ce există astăzi cu aceeaşi denumire.

Katounákia: Nu există biserică (,,kiriakó”) unde să se facă slujbele duminica şi la sărbătorile mari. Locul este foarte pietros iar vieţuirea foarte dificilă. Pustnicii de acolo trăiesc împrăştiaţi la distanţe destul de mari (un sfert de oră de mers pe jos) unul de celălalt. Se crede că denumirea provine de a monahii tebaiţi din Egipt. Aceştia ar fi vizitat Sfântul Munte cu mult timp înainte de a exista monahism în formă organizată aici, dar nu au vrut să urmeze tipicul local care prevedea o singură mâncare pe zi, cu 3 ore înainte de apusul soarelui, şi au urmat tipicul pe care îl ţinuseră în Egipt, adică mâncau o singură dată la interval de trei zile. Monahii de aici i-au avertizat că clima de aici este umedă, diferită faţă de cea din Egipt. Aceştia nu i-au ascultat, iar urmarea a fost că foarte mulţi nu au putut să reziste acolo şi au părăsit colibele unde vieţuiau (τα κατούνια) iar mulţi dintre ei au murit acolo din pricina condiţiilor neprielnice.

Karoúlia se găseşte mai jos de Katounákia, într-o zonă deloc prietenoasă, pietroasă, de asemenea, chiar deasupra ţărmului mării. Au luat această denumire de la sistemul pe care îl foloseau monahii pentru a-şi coborî coşurile cu lucrurile lor de mână pană jos la mare, de unde le luau marinarii, dându-le în schimb pesmeţi şi alte alimente. Aşadar ,,karoúlia” înseamnă scripete. În zilele noastre sunt folosiţi altfel de scripeţi, mai eficienţi, cu ajutorul cărora monahii din Karoúlia îşi ,,transportă” proviziile până sus. Karoúlia este împărţită în două, şi doar în partea de jos, mai aproape de mare, pelerinul poate să ajungă cu uşurinţă. Pentru a ajunge sus, trebuie să urce continuu, iar în 2-3 locuri se trece foarte greu, ajutându-te de lanţuri care au fost prinse în stâncă, pentru a te căţăra. Cine nu este obişnuit cu altitudinea, simte că i se taie respiraţia, îl cuprinde frica, de aceea, mai este numită şi ,, Karoúlia cea înfricoșătoare”

16. Dacă monahul, înainte de a fi tuns în monahism, a avut diferite pasiuni sau hobby-uri, poate să aibă aceleaşi preocupări şi la mănăstire? Mă gândesc că îi va fi greu să renunţe la vechile sale preocupări.

Există lucruri şi mai importante decât hobby-urile, la care renunţă cel care urmează Lui Dumnezeu. Să ne gândim că lasă în urma lui părinţi, fraţi surori, rude, viaţa socială, desfătare, plăceri. Astfel că nu hobby-urile reprezintă cea mai mare problemă…Lucrarea duhovnicească a monahului pentru mânuire este full time job…Dincolo de acestea toate există, însă, şi momente în care el se poate reculege: un copac, o plimbare în pădure, să pescuiască etc. Însă, şi în aceste momente, mintea trebuie să fie tot la rugăciune şi la Dumnezeu. Cu cât înaintează mai mult în viaţa duhovnicească, cu atât va simţi că apropierea de Dumnezeu este ceea ce-l ,,distrează”, că nu are nevoie de alte hobby-uri.

Se spune că un vânător s-a dus să îl întâlnească pe Avva Antonie cel Mare (secolul al IV-lea) şi l-a găsit jucându-se cu ucenicii săi cu o potârniche. Avva a înţeles că vizitatorul său s-a scandalizat şi i-a spus:,,Întinde arcul!”. Acela l-a întins.,,Întinde-l şi mai tare”, iar acela l-a întins şi mai mult. ,,Mai întinde-l”. Acela i-a spus:,,Nu se poate, avva, o să se rupă”. Iar avva i-a răspuns:,,La fel este şi omul”.

17. Vorbiţi-ne despre viaţa de zi cu zi a monahului. Cineva şi-ar putea imagina că după o anumită perioadă poate apărea plictiseala, monotonia, dacă faci aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Se întâmplă aşa sau nu?

După câţiva ani de stat la mănăstire cam acelaşi lucru credem noi, monahii, despre cei care trăiesc în lume. Ani de zile, faceţi acelaşi lucru: mergeţi la lucru, la meciuri de fotbal, la cumpărături, cinematograf, teatru, distracţii. Omul interior din voi când se mai schimbă? De cealaltă parte, monahul, îşi schimbă felul de a fi (sau, cel puţin încearcă să facă acest lucru). Nu rămâne acelaşi om care era în lume. Este o luptă continuă:,,Acum încerc să mă vindec de patima mâniei, apoi de patima vorbirii în deşert ”, şi altele. Eu, unul, nu văd nici un fel de monotonie în modul nostru de vieţuire. Personal, aş fi vrut ca ziua să aibă 40 de ore. Dar, ca să fim ,,drepţi”, trebuie să spunem că, aşa cum există oameni în lume care suferă de monotonie şi de plictiseală, la fel, cred că există şi monahi încercaţi de aceste patimi. Monotonia şi plictiseala nu trebuie să existe în viaţa omului, trebuie să luptăm cu toate mijloacele ca să le învingem. Acest lucru este valabil şi pentru monahi, dar şi pentru cei care trăiesc în lume.

Acum, câteva cuvinte despre viaţa de zi cu zi. Există mici diferenţe în ceea ce priveşte programul monahului, şi de la mănăstire la mănăstire, de la chilie, la chilie, dar, chiar şi de la o perioadă istorică la alta, cu multe excepţii datorate sărbătorilor de peste an, dar, în mare programul unui monah este următorul: Fiindcă ziua liturgică începe seara, la apusul soarelui citim Pavecerniţa. După aceea, fiecare monah se retrage la chilia sa pentru rugăciune şi pentru a citi la Psaltire. Dormim 3-4 ore, iar apoi ne trezim la miezul nopţii pentru slujba din ziua respectivă. Slujbele pe care le citim zilnic sunt cam la fel, nu există deosebiri foarte mari, însă, chiar dacă facem aceleaşi lucruri, nu intervine monotonia, sau, după cum spun monahii, acedia, fiindcă, monahul este chemat să-şi zidească sufletul şi să-şi câştige mântuirea prin rugăciune continuă şi răbdare în încercări. După Dumnezeiasca Liturghie există un răgaz de odihnă (1-2 ore), iar apoi o oră de studiu şi apoi lucru. La prânz avem rugăciune, Vecernia şi apoi masa comună. După amiază urmează diferite activităţi comune dar şi personale, ascultările ş. a. Acest program poate părea obositor dar noi folosim mai bine timpul, trăim mai mult în noi înşine, spunând ,,Doamne Iisuse” etc. Omul are posibilităţi nelimitate cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, pe care cei mai mulţi dintre noi nici nu le bănuiesc. Poate să iasă din foarte multe situaţii dificile, dacă cere ajutorul Lui Dumnezeu.

DSC_0331-001

18. Dacă cineva se hotărăşte să devină monah, cu ce trebuie să se deprindă mai întâi? Care sunt ,,obiceiurile” de zi cu zi ale monahilor?

Nu există ceva ,,standard” în această privinţă. Unii postesc mai mult, alţii priveghează mai mult, unii citesc mult, alţii spun rugăciunea minţii. Unii rezistă mai bine condiţiilor vitrege (căldură, frig, umezeală), alţii suferă din pricina aceasta. Unii fac lucru de mână (diferite obiecte pe care monahii le lucrează în timpul liber, pe care le vând apoi pentru a se întreţine), alţii nu lucrează deloc. Unii, ca să se înfrâneze mai mult, nu fac baie niciodată. Însă, toţi – cu excepţia câtorva care sunt bolnavi – nu mănâncă carne deloc. De asemenea, monahul care face ascultare pe lângă un gheronda, nu posedă niciodată bani. Pentru toate nevoile sale personale se adresează stareţului şi obştii. De grija materială este scutit în acest mod, tocmai pentru a se dedica în întregime lucrării duhovniceşti.

19. Spuneţi-ne câteva cuvinte cu referire la alimentaţia monahilor. Cultivaţi ceva anume? Ce alimente consumaţi?

Din nou, nu există un răspuns precis la această întrebare. Unii se îngrijesc mai mult pentru pregătitul mâncării, alţii gătesc foarte simplu, aşa cum se găteşte la spitale, să zicem. Alţii se nevoiesc mai mult şi nu mănâncă nimic gătit (,,hrana fără foc”), ci se hrănesc doar cu fructe, seminţe, pesmeţi. Cei mai mulţi cultivă, însă, mai ales vara, diferite zarzavaturi. Iar alţii cultivă mai mult, şi cartofi, porumb etc. La Sfântul Munte există din belşug şi castane sălbatice. Alţi monahi se ocupă şi cu pescuitul. Ceea ce diferenţiază foarte mult mănăstirea de lumea din afară este, însă, modul în care se mănâncă. Cei mai mulţi monahi mănâncă doar de două ori pe zi şi nu mai mănâncă nimic între mese. Absolut nimic. Astfel că stomacul are un anumit ,,ritm”, foarte sănătos pentru organism şi digeră mâncarea aşa cum trebuie. Avem grijă, indirect, şi de sănătatea noastră, nu mâncăm ceea ce se găseşte în comerţ (semipreparate, chipsuri, ciocolată etc.) care sunt alimente extrem de nesănătoase. De obicei, luni, miercuri şi vineri mâncăm o singură dată, fără ulei, mâncare foarte săracă în calorii. La fel mâncăm şi în cele 4 mari posturi de peste an.

20. Ştim că în unele părţi ale Greciei, apa potabilă şi de menaj este o reală problemă. Se întâmplă la fel şi la Sfântul Munte? Au, monahii, acces cu uşurinţă la o sursă de apă, pentru nevoile zilnice, gătit, spălat etc.?

Din ceea ce cunosc pot spune că în jur de 95% dintre mănăstirile, chiliile şi ,,colibele” de la Sfântul Munte au acces la o sursă de apă potabilă. Există rezervoare de apă de la 1-2 metri cubi, şi până la 200 de metri cubi. Sus, în munte au fost captate diferitele pârâiaşe, apoi, cu ajutorul unor furtunuri (mai demult erau folosite conductele de metal), lungi de 5-6 kilometri, alimentăm aceste rezervoare. Lucru minunat este faptul că, deşi nu adăugăm nici un fel de substanţe chimice în apă, pentru a o dezinfecta (aşa cum se obişnuieşte în marele centre urbane), iar cele mai multe astfel de rezervoare se umplu o dată pe lună, sau, o dată la 3-4 luni, nimeni nu se îmbolnăveşte de la apa stătută. Oare de ce? În oraşe se foloseşte şi clorul, deşi acolo cantitatea de apă folosită este mult mai mare, iar apa nu rămâne foarte mult în rezervoare.

21. Aşadar, monahul se roagă zilnic, posteşte, îşi păzeşte mintea de gânduri. Vorbiţi-ne mai mult despre acest lucru. Ce înseamnă pentru un monah acest ,,ritual” zilnic – dacă îl putem numi aşa – pe care îl urmează?

Este, într-adevăr un ,,ritual”, dacă vreţi, cu care te obişnuieşti foarte repede, şi simţi că ceva îţi lipseşte dacă trece o zi fără să îţi urmezi rânduiala ta de rugăciune. O să îmi spuneţi că şi aceasta este tot o obişnuinţă, puterea obişnuinţei, aşa cum se obişnuieşte să se spună. Poate este şi aşa. Eu, însă ţin să evidenţiez roadele, rezultatele acestui program zilnic al nostru. Monahul ştie ce este o zi fără să postească, şi ştie, de asemenea, cum este şi o zi în care a postit. Postul curăţă mintea, gândurile, te face să gândeşti mult mai limpede. De asemenea, ştie monahul şi ce este un om fără credinţă, fără Dumnezeu, dar şi cum se schimbă el atunci când crede cu tărie în Dumnezeu. Cei sceptici, însă, de foarte multe ori, fac aprecieri la adresa monahismului, fără să îl cunoască din interior. Cu alte cuvinte, vorbesc despre ceva ce nu au încercat, ce nu cunosc, sau cunosc extrem de superficial. Cu cât te preocupi mai mult de rugăciune şi de curăţirea minţii, a gândurilor, cu atât mai mult se ,,ascut” simţurile duhovniceşti. Aşa cum cineva care are cataractă la ochi nu poate să vadă decât obiectele foarte mari din jurul lui, şi nu foarte clar, din contră, un om duhovnicesc vede chiar şi ţânţarii cei mai mici, şi mai mult de atât, îl deranjează prezenţa lor. Să vă dau un exemplu despre ceea ce înseamnă să înţelegi şi să gândeşti duhovniceşte: mulţi oameni care trăiesc în lume, spun ,,Eu sunt un om bun, nu am omorât pe nimeni”. Însă, atunci când se ,,ascut” simţurile duhovniceşti, începi să înţelegi că nu doar a omorî este un mare păcat, dar chiar şi a gândi să faci rău cuiva, să îl loveşti sau, doar să îl jigneşti cu vorbele tale. Crima de la ce porneşte, oare, nu de la un simplu gând?

22. Toate zilele sunt la fel pentru un monah?

Din punct de vedere al săvârşirii slujbelor, fiecare zi are particularităţile ei. Există şapte slujbe diferite pentru fiecare zi a săptămânii, opt săptămâni diferite pentru fiecare glas bisericesc, în fiecare zi este sărbătorit un alt sfânt, iar în perioadele posturilor există foarte multe schimbări în programul slujbelor. Există şi câteva zile, în afara duminicilor, când nu ,,lucrăm”. Atunci avem mai mult timp pentru citit, rugăciune, poate şi pentru vreun hobby despre care aţi pomenit mai devreme. Ceea ce diferenţiază o zi de alta, este dacă are post aspru, ceea ce înseamnă că trebuie să ,,strângi din dinţi”, fiindcă nu vei mânca mai nimic în timpul zilei! Da, este evident că zilele nu seamănă între ele. V-aş putea întreba şi eu, în acelaşi fel, în ,,lume”zilele sunt la fel, nu se deosebesc între ele? Nu cumva, din păcate, zilele voastre sunt diferite în funcţie de ceea ce vedeţi la televizor? Pentru cei mai mulţi, cred că aceasta este diferenţa. Din păcate, din păcate…

23. Ce venituri au monahii? Au nevoie de mulţi bani pentru a se întreţine?

Monahul nu are nevoie de foarte multe lucruri, de aceea nici nu cheltuieşte prea mult. Bunurile de larg consum sunt mai scumpe, într-adevăr la Sfântul Munte, fiindcă, la preţul lor iniţial se adaugă transportul cu vaporul, dar, fiindcă nu avem nevoie de multe, sunt de ajuns 5-6 ore pe zi şi 5-6 zile pe săptămână de muncă pentru a ne întreţine. Cu banii pe care îi obţinem de pe urma vânzării obiectelor realizate manual ( lucrul de ,,mână”), ne asigurăm hrana zilnică şi cele de care mai avem nevoie, şi, fiindcă nu îi stă bine unui monah să strângă bani, chiar dacă acest lucru ar putea părea ciudat pentru cineva din ,,lume” – acolo unde oamenii economisesc bani – suma care rămâne este dăruită pentru a fi ajutaţi oamenii săraci, care nu se pot întreţine singuri. De asemenea, unii monahi găzduiesc pelerini fără să ceară nimic în schimb, exercitând virtutea iubirii de străini, în acelaşi mod. Din această activitate, câştigul este şi duhovnicesc, dar nu lipsesc nici bunurile materiale. Mulţi dintre pelerini, trimit, mai târziu, după ce ajung acasă, pachete cu alimente de bază şi alte produse, care sunt folosite pentru a găzdui şi alţi pelerini. Este o lucrare binecuvântată în care cel care oferă, primeşte înapoi de la Dumnezeu, şi mai mult decât a dat.

24. Omul este duh, dar şi materie. De ce, pentru a deveni monah, trebuie să laşi trupul şi tot ce ţine de acesta, pe plan secund, şi să trăieşti duhovniceşte? Ce înseamnă, în mod practic, aceasta?

O să fac o comparaţie între duh şi trup, pe de-o parte, şi între trup şi îmbrăcăminte, pe de altă parte. Atunci când cineva se loveşte şi capătă o rană, chiar dacă şi hainele au avut de suferit, cred că se va îngriji mai întâi de rană, nu de îmbrăcăminte. De aici nu tragem concluzia că trupul este ceva rău şi trebuie să-l distrugem. A existat, de altfel, şi o erezie, a nicolaiţilor, în primul veac creştin, care afirma acest lucru. Noi nu trebuie să facem nimic mai mult decât de a avea grijă şi de suflet, dar şi de trup, în mod egal, dar după nevoile lor fireşti, aşa cum au fost create de Dumnezeu. Atât, şi nimic mai mult.

25. Care este rolul sufletului în viaţa omului? Mă refer aici şi la viaţa biologică, dar şi la cea duhovnicească.

Sufletul este cel care conduce iar trupul îi ,,slujeşte” acestuia. Aşadar, ,,pentru ca cel mai mic să nu-l conducă pe cel care este mai mare”, trebuie să supunem trupul, atunci când este sănătos, ca să nu ,,uite” cine conduce…

26. Omul are nevoi înnăscute, aşa cum se spune. De ce trebuie să renunţe la nevoile sale, atunci când devine monah? Ce câştigă, şi ce pierde, procedând astfel?

În capitolul 19 ale Evangheliei de la Matei, ucenicii Îl întreabă pe Mântuitorul Hristos care sunt condiţiile în care poate cineva să divorţeze de soţia sa. Hristos, în dezacord cu Legea lui Moise, răspunde că acest lucru se poate întâmpla doar în caz de abjurare de la credinţă, şi este valabil atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Evreii, obişnuiţi fiind ca în societatea lor bărbatul să aibă întâietate, răspund:,,Atunci, nu mai este de nici un folos omului să se însoare”. Iar Hristos le răspunde:,,Nu pot primi toţi cuvântul acesta, ci doar aceia cărora le este dat (ca să îl primească)”. Aşadar, nevoile la care vă referiţi sunt de natură trupească. Atunci când omul înţelege că sufletul este mai presus de trup, atunci va căuta să împlinească mai întâi nevoile sufletului, şi abia apoi pe cele ale trupului. Cine nu vrea să accepte acest lucru, cine crede că omul este doar materie, doar carne, asemenea celorlalte vietăţi, înseamnă că nu crede deloc în viaţa duhovnicească despre care tot discutăm aici. Est evident că tot efortul omului care nu este risipit pentru satisfacerea acestor nevoi, poate fi folosit pentru împlinirea altor scopuri. Despre folosul pe care îl avem din împlinirea adevăratelor nevoi, ale sufletului, şi nu ale trupului, am spus mai devreme destule lucruri. Pierdem ceva dacă nu împlinim acele nevoi? Nimic important. Doar senzaţii înşelătoare şi trecătoare. Toate acestea rămân la marginea mormântului, în afară de lucrarea ta duhovnicească, adică stadiul la care a ajuns sufletul tău.

27. O femeie care vrea să devină monahie, nu se împotriveşte cumva tocmai menirii şi firii ei, de a avea familie şi copii? Nu ne-a creat Dumnezeu tocmai în acest scop? Care este părerea dumneavoastră?

Hristos nu face diferenţă între bărbat şi femeie. ,,Nu mai este iudeu, nici elin, nici rob, nici om liber, nici bărbat ori femeie, pentru că voi toţi una sunteţi în Iisus Hristos”(Galateni 3,28). Însă, ,,nu toţi primesc acest cuvânt”. Aşadar, vorbim, aproximativ, de 4 monahi la 1000 de oameni în Grecia (şi femei, dar şi bărbaţi, pentru că şi aceştia din urmă doresc să aibă familie şi copii), pe când, în acest moment se săvârşesc atâtea avorturi (am auzit undeva că, deja după al doilea avort, sunt foarte multe şanse ca femeia respectivă să nu mai poată avea copii deloc. Nu insist), mulţi nu fac deloc copii pentru că vor să aibă ,,carieră”, foarte mulţi copii şi tineri cad victime drogurilor, iar alţii se sinucid. Acest procent de 4 monahi la 1000 de locuitori ne deranjează aşa mult? Din cauza asta scade populaţia? O să rămânem fără urmaşi, o să ni se stingă neamul? Monahismul ne îndeamnă să ne depăşim firea. Oricine doreşte, urmează această cale. Nu este nici un fel de contradicţie între firea femeii (şi a bărbatului, de altfel), şi menirea, ei. Nu este contradicţie, ci, din contră este depăşirea condiţiei umane. Aş da un exemplu în acest sens. Este un lucru remarcabil să urci pe vârful Everest. Este şi mai de lăudat să reuşeşti să urci fără butelie de oxigen. Iar pentru cineva care are un handicap fizic, să urce până pe vârful celui mai înalt munte din lume, este, într-adevăr, cu totul şi cu totul remarcabil. Monahii se încadrează în această din urmă categorie, conform cuvintelor Lui Hristos:,,…s-au făcut eunuci pe ei înşişi pentru împărăţia Lui Dumnezeu. Cine poate înţelege, să înţeleagă”(Matei 19,12).

Aş vrea să mai spun încă ceva. Când spunem ,,fire”, nu trebuie să includem aici tot ce vrem noi. În orice caz, în ,,fire” nu sunt incluse toate ,,obiceiurile” şi obişnuinţele noastre. Putem, măcar, să facem o comparaţie între firea noastră şi cea a animalelor sălbatice, fiindcă, omul, de foarte multe ori, nu se ridică nici măcar până la înălţimea instinctelor lor.

28. Ortodoxia propovăduieşte însoţirea bărbatului cu femeia, nunta, (,,iar femeia să se teamă de bărbat”), naşterea de prunci. Nu cumva monahismul intră în contradicţie cu acest lucru?

Înainte de a răspunde la întrebare, aş vrea să spun ceva tangenţial, dacă tot a venit vorba. Înaintea paragrafului pe care l-aţi citat, există un altul, unde spune că bărbatul trebuie să-şi dea viaţa pentru soţia sa, aşa cum Hristos şi-a dat viaţa pentru Biserica sa. Desigur, acest citat este uitat de către promotorii mişcării feministe, care folosesc citate din Sfânta Scriptură, scoţându-le din context, pentru a-şi susţine învăţătura lor greşită. În sfârşit…

Aşadar, nunta este binecuvântată de către Dumnezeu (Evrei 13,4):,,Cinstită este nunta întru toate şi patul neîntinat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu”. Există, însă, şi un alt drum pentru mântuirea omului. Dumnezeu dă libertate deplină omului. Şi căsătoria, dar şi monahismul, au drept scop să-l facă pe om mai bun, mai altruist, gata să se jertfească (prin ce trece o mamă atunci când copilul ei se îmbolnăveşte…! ), capabil să iubească necondiţionat. Dar, orice am spune, monahismul îl apropie mai mult pe om de Dumnezeu. Când eşti căsătorit, trebuie să-ţi iubeşti soţia şi copiii, lucru, de altfel, extrem de firesc, de vreme ce şi animalele îşi iubesc puii. Monahul trebuie să iubească pe toată lumea, fără să aştepţi ceva în schimb. Nu cred că e nevoie să mai adaug ceva la cele spuse.

Cât despre naşterea de prunci, să nu uităm că ,,mai binele” are ceva în plus faţă de ,,bine”. Foarte mulţi tineri fără căpătâi au fost şi sunt ajutaţi de către mănăstiri. Câţi tineri nu au fost salvaţi de la ,,moartea albă” (drogurile), în urma discuţiei cu un monah? Cine este tatăl adevărat al unui astfel de copil? Cel care l-a născut, sau cel care l-a renăscut? Tatăl lui l-a lăsat să îşi distrugă viaţa. ,,Străinul”, monahul, s-a jertfit pe sine, a dat din timpul său, a renunţat la isihie, la liniştea sa, a cheltuit bani, ca să îi salveze viaţa. Aşadar, care este tatăl lui adevărat?

29. Singurătatea, depărtarea de cei dragi, îl afectează pe un monah? Ca om, nu are nevoie de afecţiune din partea apropiaţilor săi, aşa cum se întâmplă cu oamenii, în general? Se poate simţi fericit departe de toţi ai lui? Monahul nu are şi el, în definitiv astfel de ,,slăbiciuni”, nevoi?

Monahul are drept scop să câştige mântuirea, nu să dobândească ceva trecător, adică fericirea la care aţi făcut referire. Dacă o astfel de ,,bucurie” mă îndepărtează de Dumnezeu, de Adevăr, renunţ al ea. Există astfel de gânduri. ,,Oare ce fac ai mei acum?”. Imediat ce îţi vine acest gând, trebuie să ieşi puţin din tine însuţi, să te îndepărtezi, şi să te priveşti din afară. Să vezi de ce a venit acest gând şi care este rostul lui. ,,Unde vrea să mă conducă acest gând? Înapoi în lume”. În acel moment trebuie să-ţi impui să rezişti. Trebuie să răspunzi gândului tău: ,,Părinţii şi toţi cei dragi mie sunt în grija Lui Dumnezeu. El ştie cel mai bine ce le este de folos lor”. Punct. Gândurile vin dar trebuie să le depăşeşti, şi să îţi vezi de drumul tău.

30. Părinţii şi familia unui monah nu primesc o grea lovitură, atunci când acesta se hotărăşte să meargă la mănăstire? Ştim foarte bine că părinţii au anumite planuri pentru copiii lor, iar monahismul nu este printre ,,preferinţele” lor. Nu se simt răniţi părinţii în urma unei asemenea hotărâri? Nu trebuie să le cerem părerea atunci când luăm o asemenea hotărâre?

Acest lucru diferă în funcţie şi de viziunea părinţilor. Consider că părinţii din Grecia sunt mai ,,încăpăţânaţi”, mai ,,limitaţi” în acest sens, faţă de europeni sau americani, de exemplu, în sensul că vor, cu tot dinadinsul, să impune copiilor ceea ce ei au gândit că li se potriveşte cel mai bine în activitatea profesională, şi nu numai. Unde mai este libertatea omului în acest caz? Consider că cel mai bun lucru este ca părinţii să-i înveţe pe copiii să aleagă întotdeauna binele (binele moral), sau, mai indicat ar fi să îi înveţe să facă diferenţa dintre bine şi rău, dar să îi lase să ia singuri deciziile importante în viaţă. Nu vrem să rănim pe nimeni (pe părinţi, se înţelege), dar, în acelaşi timp, nu pot să ajut pe cineva care se răneşte singur prin aşteptările pe care le are de la ceilalţi. Sunt liber să fac ceea ce vreau cu viaţa mea.

31. Credeţi că cineva poate să devină monah doar fiindcă a ,,eşuat” în viaţa socială, şi nu fiindcă avea dorinţa fierbinte de a se călugări?

Ar putea să facă acest lucru, dar ar fi cea mai mare greşeală din viaţa sa. Monahismul reprezintă drumul cel mai anevoios către desăvârşire. Nu se poate compara cu crize ori probleme obişnuite. Nu poţi, adică, să fugi de o problemă, fiindcă, în monahism sunt probleme de 10 ori mai dificile. Monahismul este chemare, nu pot toţi să urmeze această cale. Există, însă, şi situaţii când omul s-a dus din greşeală la mănăstire, dar, a văzut mai apoi că acest mod de vieţuire i se potriveşte. Desigur, există şi celelalte situaţii, despre care am amintit, în care unii nu au putut sa reziste şi s-au întors în lume.

32. Internetul, această fereastră către lume, este folosit de către monahi pentru a uşura legătura cu lumea de afară şi, eventual, de a transmite învăţături duhovniceşti sau alte mesaje către lume?

Ca toate celelalte lucruri, şi internetul nu este nici bun, dar nici rău. Sau, altfel spus, poate fi folositor, dar, poate şi să facă rău dacă este folosit iraţional. Personal, eu am un cerc de cunoştinţe cu care fac schimb de opinii, dar nu învăţ eu pe nimeni nimic. Oricine mă întreabă, eu îi spun părerea mea, dacă vrea s-o afle. Nu mă interesează să impun credinţa şi părerea mea celorlalţi.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB