Părintele Iákovos din Epir (1870-1960)

S-ar părea că în vremurile în care trăim nu mai sunt sfinţi ca odinioară. Avem această impresie, poate fiindcă, astăzi, oamenii sunt „îmbătaţi” de descoperirile ştiinţei, iar de Dumnezeu nu le mai pasă deloc. Sau, fiindcă oamenii nu îi cunosc pe sfinţii care trăiesc astăzi printre noi. Sfinţii sunt smeriţi, ei nu fac „zgomot”. Ni se pare, de asemenea, că nu mai sunt sfinţi în zilele noastre, poate şi din cauza faptului că oamenii nu văd minuni. Oamenii cred că sfânt este doar acela care săvârşeşte minuni. De fapt, pentru un sfânt, lucrul cel mai de preţ este viaţa dusă în sfinţenie. Săvârşirea de minuni nu este condiţie sine qua non a sfinţeniei unui om.

Cu toate acestea, părintele Iákovos, care a trăit în zilele noastre, om cu viaţă sfântă, a fost învrednicit de Dumnezeu şi cu darul facerii de minuni. Viaţa lui este presărată cu minuni. Acest sfinţit ieromonah, în ultima perioadă a vieţii sale a trăit în regiunea Zagorohória (Epir), la Monodéndri, la Mănăstirea Sfântului Proroc Ilie. Din păcate, pentru foarte multă lume, el a rămas necunoscut.

Primii ani de viaţă

Părintele Iákovos s-a născut în 1870 la Vodíno, în regiunea Argirokástro din Epirul de Nord. Numele lui de botez a fost Evánghelos Valodímos. Mai târziu, nimeni nu avea să-și mai amintească de numele lui de dinainte de-a deveni monah. A devenit cunoscut tuturor drept „părintele Iákovos”, aşadar, după numele pe care l-a luat după ce a devenit monah şi cleric.

Părinţii lui erau săraci (tatăl său se numea Fótios) dar evlavioşi. Nu a învăţat multă carte, ci atât cât a trebuit pentru a studia cărţile cele sfinte ale Bisericii.

La vârsta de 15 ani a plecat în Constantinopol şi s-a angajat la o băcănie. Tot acolo l-a cunoscut pe Konstantínos Kalínikos, un cleric vestit pentru predicile sale. Însufleţit de cuvintele sfinte pe care le auzea la fiecare sărbătoare, Evánghelos a început să ducă viaţă creştină, aşa cum citise în Vieţile Sfinţilor, şi, ajutat de un duhovnic îmbunătăţit, a început să urce treaptă cu treaptă scara virtuţilor. Duhovnicul său l-a pus în legătură cu alţi şase tineri, muncitori ca şi el, care locuiau împreună şi se nevoiau foarte mult în viaţa lor duhovnicească. De patru ani nu mai mâncaseră carne, deşi erau tineri şi în plină creştere. Se spovedeau şi se împărtăşeau în fiecare săptămână, după o amănunţită pregătire.

Minunea Sfântului Antipa

De mic copil, Evánghelos suferea de dureri de dinţi. Un creştin evlavios, negustor, l-a sfătuit să meargă şi să se roage la Sfântul Antipa (prăznuit pe 11 aprilie) ca să se vindece:„La acesta să te rogi, şi o să te vindece”. Cum a găsit o icoană a sfântului, Evánghelos a luat-o, a înrămat-o, a pus-o la căpătâiul său, şi acolo se ruga sfântului. A învăţat pe dinafară, de asemenea, şi troparul sfântului, şi îl zicea în fiecare zi. Sfântul l-a vindecat şi, de atunci, până în ziua morţii sale, dureri de dinţi nu a mai avut niciodată. Toată viaţa lui a continuat să zică zilnic troparul Sfântului Antipa, iar în ziua de 11 aprilie, în fiecare an, săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în semn de recunoştinţă pentru vindecarea pe care Sfântul i-a adus-o.

Din Constantinopol, părintele Iákovos, împreună cu toţi ceilalţi tineri, avea să plece la Sfântul Munte pentru a intra în cinul monahal. Unii dintre ei – printre care şi părintele Iákovos – după încercări şi asceză severă, vor fi hirotoniţi preoţi.

Părintele Iákovos a rămas la Sfântul Munte timp de trei ani. Vrând să-şi ajute, însă, compatrioţii săi din Epirul de Nord, a plecat în Albania şi a slujit ca preot de parohie într-un sat aproape de locul unde a copilărit, şi a locuit la Sfânta Mănăstire Panaía numită şi „Zonária”. A lucrat cu multă râvnă în Albania, încercând să facă tuturor cunoscută voia Lui Dumnezeu, şi să cultive sentimentul dragostei de ţară pentru grecii care locuiau acolo, în pofida propagandei de deznaţionalizare dusă de albanezii (albanezi de credinţă musulmană) care locuiau în satele dimprejur. Din acest motiv, de mai multe ori şi-a riscat viaţa, dar Dumnezeu l-a scos în mod minunat de trei ori din mâinile lor, salvându-l de la moarte.

Fiindcă nu a mai fost cu putinţă să locuiască acolo, a părăsit Epirul de Nord şi a venit în 1916 în regiunea Zagória, care pe atunci ţinea de Mitropolia de Dryinoupóleos, şi s-a instalat la Monodéndri, la o mănăstire veche şi părăsită închinată Proorocului Ilie. A restaurat-o, a resfinţit-o şi s-a mutat acolo. A luat pe lângă el şi câţiva tineri, cu scopul de a-i învăţa carte şi tot ce mai trebuia pentru a deveni preoţi.

Mitropolitul locului l-a răsplătit cu demnitatea de Arhimandrit, dar părintele Iákovos era atât de smerit încât nu dădea nici o importanţă funcţiilor şi distincţiilor. Niciodată nu a purtat camilafca şi crucea, distincţii specifice arhimandritului.

Fiindcă, în vremea aceea, nu existau foarte mulţi preoţi care să spovedească, s-a îngrijit, în mod deosebit, de Sfânta Taină a Spovedaniei. Lume multă, din Zagorohória şi Ioánnina venea să se spovedească la el. Făcea o impresie deosebită faptul că, acest călugăr, care nu ştia prea multă carte, luminat fiind de Dumnezeu, dădea sfaturi mai bune decât foarte mulţi duhovnici învăţaţi şi cu studii de teologie. De asemenea, deşi era un monah foarte sever cu el însuşi, nu era exagerat şi nici habotnic cu fiii săi duhovniceşti.

Fiecare om al lui Dumnezeu nu poate să nu întâmpine în viaţa lui necazuri şi greutăţi. Şi părintele Iákovos a avut parte de greutăţi, numai că, spre deosebire de ceilalţi, el a fost încercat de Dumnezeu mai abitir, „ca aurul în topitoare”. Mitropolitul de Ioánnina, sub a cărui ascultare canonică se afla părintele Iákovos, a dat ascultare calomniilor şi intrigilor venite din partea unora, şi, în 1939, i-a interzis să mai slujească la parohia unde fusese repartizat, şi l-a gonit şi de la mănăstirea unde locuia. Astfel, părintele Iákovos, un biet bătrân, s-a trezit aruncat în stradă, lipsit de orice ajutor, sărac şi fără locuinţă. Nu avea nici o avere, doar rasa lui învechită şi cârpită. Şi totuşi, el nu a protestat în nici un fel pentru nedreptatea ce i s-a făcut. Nici un cuvânt de nemulţumire şi nici o vorbă de reproş nu s-au auzit din gura lui. S-a întristat mai cu seamă fiindcă îi luaseră parohia şi nu mai putea să slujească, nu mai putea să fie de folos nimănui, nu mai putea să aline nici un suflet.

Duhovnicul lui de atunci l-a sfătuit să înceapă să meargă prin sate şi să propovăduiască, să sfătuiască pe creştini, şi să-i spovedească. Părintele Iákovos a pus imediat în lucrare sfatul duhovnicului său.

Este de la sine înţeles că, această lucrare duhovnicească, părintele Iákovos o făcea cu mare dragoste de Dumnezeu şi de semeni, şi nu primea nici un fel de remuneraţie pentru activitate sa. El mai avea o soră, în vârstă şi ea şi care era şi oarbă. Aceea mergea prin vecini şi cerşea. Orice fel de făină căpăta, fie că era de grâu, de secară ori de mălai, o amesteca laolaltă şi din ea făcea turte pe care le cocea în vatră, în cenuşă. Din această pâine amestecată cu cenuşă trăiau amândoi, şi părintele Iákovos, şi sora lui. Părintele lua o bucată de pâine, o punea în traistă şi pleca cutreierând satele dimprejur. Această lucrare duhovnicească a părintelui a adus mult folos duhovnicesc sufletelor însetate de cuvântul Domnului.

Mai târziu, mitropolitul şi-a dat seama de nedreptatea pe care a făcut-o, şi l-a repus în funcţie, iar părintele s-a putut întoarce la mănăstirea lui pe care o iubea atât de mult. Dar el nu a încetat de a continua lucrarea pe care o începuse, cutreierând satele, spovedind şi povăţuind pe creştini, care aveau mare nevoie de acest lucru.

În 1940, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata greacă i-a învins pe italieni într-o bătălie, şi toţi se bucurau şi sărbătoreau victoria în piaţa satului Vítsa – Zagoríou. S-a întâmplat să treacă pe acolo părintele Iákovos. Când i-a văzut cum se bucură şi dănţuiesc, s-a urcat pe o piatră mai mare, a lovit cu toiagul său în pământ şi a spus:,,Fraţilor, nu vă bucuraţi încă, să nu credeţi că a trecut primejdia. În loc de a ne bucura şi a petrece trebuie să înălţăm rugăciune către Dumnezeu. Italienii o să se întoarcă din nou pe pământul nostru”. Nu a trecut foarte mult timp şi cuvintele părintelui Iákovos s-au adeverit: în 1941, italienii s-au întors.

Părintele Iákovos a trăit şi drama poporului grec, pe care a reprezentat-o războiul civil fratricid, ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci, chiar l-a scăpat de la moarte pe căpitanul Fotiás împreună cu fratele aceluia, chiar dacă cei doi s-au arătat întotdeauna a fi potrivnici părintelui. I-a găzduit la el, le-a dat să mănânce din ceea ce avea, iar mai apoi i-a chemat la ,,reconciliere”, la împăcare cu Dumnezeu. Atunci s-au spovedit pentru prima dată cei doi. Le-a dat sfaturi duhovniceşti iar mai apoi s-a îngrijit să nu afle nimeni că locuiesc la el, iar când au plecat i-a îmbrăcat cu alte haine, astfel încât să nu fie recunoscuţi de nimeni şi să-şi primejduiască viaţa.

Nu doar în timpul ocupaţiei (germano-italiene), dar şi în timpul războiului civil fratricid, părintele a înfruntat numeroase pericole, dar Dumnezeu l-a ajutat de fiecare dată şi l-a salvat în mod miraculos.

În timpul ocupaţiei germano-italiene, plecând într-o seară de la Ioánnina spre Monodéndri, a ajuns într-un loc ce se numeşte Karyés. Acolo a întâlnit o patrulă germană, care i-a făcut semn să oprească. Părintele nu a înţeles şi nici nu a auzit când i-au strigat să oprească, fiindcă era cufundat în rugăciune, şi nu s-a oprit. Nemţii au deschis focul asupra lui dar nici un glonţ nu l-a atins. S-a oprit doar atunci când a auzit gloanţele şuierându-i pe la ureche, şi, după ce şi-a întins mâinile către cer, şi-a continuat drumul. Soldaţii germani au rămas uluiţi când l-au văzut viu şi nevătămat şi i-au făcut semn să treacă mai departe.

Într-o altă zi se întorcea din satul Soudená, unde slujise Dumnezeiasca Liturghie, la mănăstirea unde locuia. Era o distanţă de circa 2 ore de mers pe jos. Mergea şi se ruga, aşa cum făcea de obicei atunci când era singur.

Soldaţii armatei naţionale tocmai minaseră o porţiune din drumul pe care venea părintele Iákovos, şi aşteptau, nu cumva să apară vreun partizan. Dintr-o dată, văd că apare părintele, liniştit, fără să bănuiască ceva, urmând să treacă exact prin locul pe care îl minaseră mai devreme. Au început să strige ca să-l avertizeze şi să nu se apropie: ,,Părinte!… Părinte!”. Dar, de unde să audă părintele, care era cufundat în rugăciune? A călcat pe mină, iar aceasta a explodat.

,,Gata, s-a dus, sărmanul părinte”, şi-au zis soldaţii şi au alergat spre locul unde s-a produs explozia. Îl văd pe părintele Iákovos plin de praf, scuturându-şi rasa, fără să fi păţit ceva. Soldaţii nu-şi puteau crede ochilor ceea ce vedeau.

– Părinte, părinte, eşti bine? Nu ai păţit nimic?

– Măi copii, cum aşa? Ne lasă Dumnezeu să păţim ceva, de vreme ce-mi ziceam rugăciunile? Nici pe voi nu o să vă lase Dumnezeu să păţiţi nimic, o să vă păzească să vă întoarceţi sănătoşi la casele voastre. Numai să mergeţi pe drumul Lui. Vreţi, copii, să vă spovediţi, iar poimâine să facem Dumnezeiasca Liturghie şi să vă împărtăşiţi?

– Da, părinte, sigur! au răspuns cu toţii, profund mişcaţi de această minune care se întâmplase sub ochii lor.

Când cineva îl vedea pentru prima dată pe părintele Iákovos, nu îi dădea nici o importanţă. Părea doar un bătrânel îmbrăcat foarte neglijent. Când te apropiai mai bine de el, vedeai, însă, că în acest bătrân simplu lucrează harul Sfântului Duh. Omul acesta, prin lupte duhovniceşti şi cu harul Lui Dumnezeu, era renăscut, era vas ales al Duhului. Mintea lui, în mod firesc, era mereu la Dumnezeu, era atrasă către Acela. Trăia cu El.

Viaţa lui duhovnicească era rodul, în primul rând, al rugăciunii neîncetate. Oriunde se găsea, înălţa imediat rugăciunea sa către cer şi, imediat, ,,lua” legătura cu ,,lumea duhovnicească”. Mintea lui se desfăta neîncetat de cele duhovniceşti. Iubea foarte mult slujbele. Niciodată nu ieşea din programul său de rugăciune. Îşi făcea canonul zilnic şi atunci când era la mănăstire, şi avea programul său şi linişte pentru cele duhovniceşti, chiar şi atunci când era plecat în călătorie. Întotdeauna avea cu el o traistă în care, înainte de a pleca de acasă, punea câteva cărţi de care nu se putea lipsi niciodată: Octoihul Mare, Triodul, Ceaslovul, Mineiele ş.a.

Viaţa lui duhovnicească, în al doilea rând, se datora slujirii neîncetate. Se hrănea duhovniceşte din slujbele bisericeşti. La mănăstirea unde locuia, slujea zilnic. Începea pe la ora 1 noaptea şi termina în zori. Câteodată începea Dumnezeiasca Liturghie tocmai la amiază. Slujea Liturghia ca să se împărtăşească cu Sfintele Taine ale Lui Hristos. Cândva, un profesor universitar, l-a întrebat, după Dumnezeiasca Liturghie, de ce se mai chinuieşte să slujească la vârsta lui (87 de ani), iar părintele i-a răspuns: ,,Slujesc ca să prind putere”.

Când se pregătea să slujească Liturghia şi să se împărtăşească a doua zi, nu dormea aproape deloc. Se ruga şi se bucura fiindcă urma ca Dumnezeu să se sălăşluiască în el. Când vorbea despre Sfânta Taină a Cuminecării, devenea, parcă, un alt om. Dintr-un bătrânel neputincios cum era, devenea un ,,uriaş” cu însufleţirea unui tânăr. Spunea: ,,Este un lucru foarte bun pentru formarea noastră duhovnicească să avem mereu în gând lucrul acesta:«M-am împărtăşit, şi iarăşi mă voi împărtăşi»”. Aşteptând să se împărtăşească, creştinul trăieşte altfel, ştiind că va primi înlăuntrul său pe Hristos. Împărtăşindu-se, el va avea şi mai multă grijă, conştient fiind că s-a împărtăşit cu Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului. Mai apoi, iarăşi va începe să se pregătească pentru următoarea dată când se va împărtăşi, şi, astfel, viaţa lui va curge lin sub oblăduirea Sfântului Duh.

A mers şi l-a înmormântat pe fratele său la Sfântul Munte

Părintele Iákovos i-a povestit unui apropiat, preot şi acela, cum l-a învrednicit Dumnezeu să ajungă din nou la Sfântul Munte, în 1955, ca să-l vadă pentru ultima dată pe fratele său, înainte ca acela să-şi dea obştescul sfârşit:,,Părinte Kóstas, fiule, m-am rugat la bunul Dumnezeu să mă învrednicească să ajung la Sfântul Munte ca să îmi iau rămas bun de la fratele meu, care este monah acolo, pe care nu l-am văzut de 40 de ani. M-a luminat Maica Domnului şi am pornit la drum. Mă rugam Lui Dumnezeu să mă învrednicească să îl găsesc în viaţă pe fratele meu mai mare, care avea 90 de ani, şi, dacă e după voia lui Dumnezeu, să fiu şi eu lângă el în clipa trecerii lui la Domnul, şi să-l îngrop eu însumi, cu mâinile mele. Părinte, mare minune s-a întâmplat! L-am găsit pe fratele meu în viaţă, l-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat. În braţele mele şi-a dat sufletul. Slăvit să fie Domnul, care m-a învrednicit să-l văd pentru ultima oară şi să-l înmormântez, eu, cu mâinile mele.”

Plecarea la Constantinopol

Părintele Iákovos nu dădea atenţie doar rugăciunii pe care o făcea, ci se îngrijea foarte mult şi de sufletelor celorlalţi, care aveau nevoie de ajutor. În 1955, în Postul Mare a fost chemat în Constantinopol pentru a împlini nevoile duhovniceşti ale creştinilor de acolo, şi, în special, cele privitoare la spovedanie. A fost în mare dilemă dacă să meargă sau nu. Problema principală o constituia faptul că, pe teritoriul Turciei, doar Patriarhul Ecumenic are voie să poarte rasă. Dar, ce să facă, să nu facă ascultare faţă de Dumnezeu care, iată, îl chema să-şi facă datoria de preot şi duhovnic? A plecat, aşadar, spre Constantinopol, îmbrăcat aşa cum umbla de obicei, numai că, pe deasupra reverendei a îmbrăcat un palton lung şi negru, iar peste el a îmbrăcat rasa. La vamă, a scos rasa şi a rămas în palton, fără să se vadă că, pe dedesubt avea reverenda. După ce a trecut de controlul vameşilor a îmbrăcat şi rasa şi, în tot timpul şederii în Constantinopol, aşa a circulat. Cât a stat în oraş, a spovedit foarte multă lume şi a ajutat duhovniceşte pe foarte mulţi.

Fotografia lui

Nu s-a lăsat fotografiat niciodată. Şi totuşi, există o fotografie care i-a fost făcută fără ca el să ştie. Odată, a mers la Agrínio, la oftalmolog. Începuse să-şi piardă vederea iar tristeţea lui era nesfârşită, fiindcă nu mai putea să citească slujbele şi rugăciunile pe care le iubea atât de mult. Oftalmologul l-a sfătuit să revină peste trei luni pentru operaţie de cataractă, altfel, îşi pierdea vederea de tot. Au trecut cele trei luni, dar părintele Iákovos nu s-a mai întors pentru operaţie fiindcă, între timp, şi-a recăpătat vederea! Dumnezeu ştie câte s-a rugat pentru acest lucru!

După acea vizită la oftalmolog, cel care l-a însoţit l-a dus şi la un studio fotografic, şi fără să-şi dea seama, l-au fotografiat. După aceea, când i s-a spus că acolo unde au mers i-au făcut fotografie, el a zis:,,Nu este nici rău, nici bine că s-a întâmplat acest lucru”.

,,Vei rămâne la mănăstire?”

Jurământul pe care l-a făcut când a fost tuns în monahism, că va rămâne la mănăstirea sa până în clipa morţii, ieromonahul Iákovos l-a respectat întocmai până la sfârşitul vieţii sale. De foarte multe ori l-au chemat să se mute la Ioánnina, sau la Agrínio, sau, chiar la Atena, înconjurat de oameni care îl iubeau şi care l-ar fi ajutat, mai ales acum la bătrâneţe. Dar el a preferat viaţa aspră, plină de lipsuri de la mănăstirea lui. De ce a făcut acest lucru, vom înţelege din următoarele întâmplări.

Odată, era foarte bolnav, nici nu se putea ridica din pat. Toţi se aşteptau că o să moară. Era Vinerea Mare. Își dorea foarte mult să se ridice din pat şi să meargă la biserică. Toţi îi ziceau să nu se ridice, pentru că este foarte periculos, având în vedere starea lui de sănătate. El nu i-a ascultat şi, mai mult târându-se, s-a dus la biserică. S-a rugat sub Sfânta Cruce pe care era răstignit Hristos şi s-a făcut bine. După slujbă, s-a întors complet vindecat. Toţi se mirau de această minunată vindecare. Spunea:,,Încă nu mor. Mă mai lasă Dumnezeu, poate mai ajut vreun suflet aici, pe pământ”.

Dragostea pentru mănăstioara lui l-a făcut să călătorească până la Atena. Mănăstirea era o ruină şi avea nevoie de restaurare. Deşi avea 85 de ani, s-a pornit din Epir cu destinaţia Atena, pentru a găsi bani pentru reparaţiile mănăstirii. A mers în audienţă şi la Arhiepiscopul Spirídonas, care era de loc din Ioánnina, care auzise despre părintele Iákovos şi îl considera om sfânt. A găsit înţelegere la Arhiepiscop, care i-a spus:,,Nu se poate să nu-l ajutăm pe părintele Iákovos, cel care a călcat pe mină şi a rămas nevătămat”.

În timpul lucrărilor de reparaţii la mănăstire, s-a îmbolnăvit din nou. A mers la medic iar acela i-a prescris un regim special şi i-a recomandat să nu facă nici un fel de efort. Dar părintele nu putea să stea când vedea că sunt atâtea de făcut. Lucrările de renovare trebuia să continue. Şi nici regimul nu putea să îl ţină. Era sărac. În afară de asta, era şi Postul Adormirii Maicii Domnului, şi, în afară de linte, nu avea altceva de mâncare. Iar lintea era exact ce nu trebuia pentru boala de care suferea. După ce s-a întors de la medic, s-a dus direct în biserică, la icoana Proorocului Ilie, şi s-a rugat:,,Sfinte Ilie, ajută-mă, mijloceşte la Dumnezeu pentru mine. Vezi bine că avem lucrări aici, avem meşteri chemaţi pentru asta. Ce se va întâmpla cu mănăstirea ta dacă nu continuăm?”. A continuat, ca şi până atunci, acelaşi program obositor, şi mânca doar linte, şi la masa de prânz, şi seara. După terminarea lucrărilor, când a găsit timp, s-a dus din nou la medic. Acela l-a examinat şi, fiindcă a constatat că s-a vindecat de boala de care suferea, i-a spus satisfăcut:,,Vezi bine, dacă mi-ai urmat sfaturile şi ai ţinut regimul prescris, te-ai însănătoşit complet”. Dacă ar fi ştiu medicul că el făcuse exact pe dos faţă de ceea ce îi recomandase să facă…

Trecerea la cele veşnice

Părintele Iákovos trăia pentru Împărăţia Cerurilor, pe care a pregusta-o încă de când era în viaţă. Acelaşi lucru dorea pentru fiecare creştin, iar urarea lui cea mai frecventă era:,,Să ne vedem în Împărăţie”. Toată viaţa sa nu a dat importanţă celor materiale. Dimpotrivă, nu a căutat să-şi uşureze viaţa, ci, prin asceză severă şi rugăciune neîntreruptă, a căutat să se apropie mai mult de Dumnezeu. Ajunsese la vârsta de 90 de ani. Se apropiase vremea ca părintele Iákovos să se mute la Dumnezeu, pe Care atât de mult l-a iubit în viaţa lui.

Era bolnav încă din februarie 1959. Suferea de o afecţiune a rinichilor şi de migrene de foarte mulţi ani. În mai 1959 s-a însănătoşit, ca prin minune, dar, în iarna aceluiaşi an, s-a îmbolnăvit iarăşi. A mers la spitalul lui Hatzikóstas din Ioánnina. Nimeni nu îşi închipuia că părintele Iákovos va muri. Toţi credeau că o minune se va întâmpla din nou, ca de atâtea dăţi, şi părintele lor drag se va însănătoşi. Însă el simţea că în curând va pleca şi spunea tuturor care mergeau să îl viziteze: ,,La revedere, să ne vedem cu bine”. A fost lucid până în ultima clipă.

Părintele Iákovos a trecut la cele veşnice la 15 februarie 1960. Vestea a căzut ca un trăsnet peste toţi cei care îl cunoşteau. Fusese ca un părinte pentru ei iar acum îi lăsa orfani. El a fost ,,ghidul” lor care le-a arătat drumul către Cer. Au alergat cu toţii la biserica Sfântului Nicolae, acolo unde fusese depus trupul său, pentru a lua binecuvântare şi pentru a-l vedea pentru ultima dată.

Părintele Iákovos lăsase cu limbă de moarte ca să fie înmormântat la mănăstirea lui, acolo unde îşi petrecuse întreaga viaţă, acolo unde dusese lupta cea duhovnicească şi unde cunoscuse cele mai mari bucurii duhovniceşti, cunoscute doar de Dumnezeu, de la care va primi acum ,,cununa biruinţei”. În acele zile ninsese foarte mult, iar în  Zagória se circula foarte greu. Foarte mulţi credincioşi l-au însoţit din Ioánnina la Zagória, deşi se circula foarte greu din cauza zăpezii. Dragostea lor pentru părintele Iákovos era mai presus de orice. Cu ajutorul unor buldozere au curăţat drumul de zăpadă, ca să îl poată duce pe părinte la Mănăstirea Proorocului Ilie – Monodéndri, aşa după cum şi-a exprimat dorinţa înainte de a muri.

Smerită a fost ieşirea lui din această lume, aşa cum necunoscută a fost şi vieţuirea sa pe pământ. Dar, în mod sigur, în Împărăţia Cerurilor a intrat biruitor. A găsit bunăvoinţă la Dumnezeu. Dumnezeu i-a arătat încă din această viaţă că străduinţa sa duhovnicească a fost bine primită, fiindcă l-a apărat în mod minunat, aşa cum am văzut. Iar părintele Iákovos, din Ceruri acolo unde este, bucuros, ne strigă:,,Fiilor, aveţi grijă ca faptele bune să fie săvârşite din inimă. Nu păcătuiţi! Nu vă lipiţi inima de cele deşarte ale lumii. Să aveţi dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele vostru. Scopul vostru este Raiul, acolo se găsesc «bunurile cele făgăduite»”.

Sursa: Harálambos Vasilópoulos, Un sfânt din zilele noastre, Editura Orthódoxos Týpos, 1992.