Înalta ştiinţă a Sfântului Siluan Athonitul şi a stareţului Sofronie Saharov

Înainte de toate, Îi mulţumesc lui Dumnezeu care mi-a dat această binecuvântare şi cinste de a fi împreună cu dumneavoastră în această seară. Îmi pare foarte rău că nu pot să vorbesc direct în limba dumneavoastră şi să am un contact mai direct cu dumneavoastră. Dar vom citi această prelegere.

În această lucrare am încercat să prezint patru puncte: cum, prin trăirea acestui cuvânt primit de Sfântul Siluan, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, se vindecă firea noastră rănită de păcat; al doilea punct este cum, prin trăirea cuvintelor primite de Sfântul Siluan şi punerea loc în viaţă, reuşim să proslăvim pe Dumnezeu, să-i dăm slavă lui Dumnezeu; al treilea punct este cum, prin trăirea acestui cuvânt „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, reuşim să construim o relaţie armonioasă cu aproapele nostru; şi al patrulea punct cum, tot cu ajutorul acestui cuvânt, ne situăm pe noi înşine într-o perspectivă eshatologică, preîntâmpinând Judecata de apoi şi pregătindu-ne să ne înfăţişăm înaintea ei sloboziţi de păcat.

Şi la sfârşit adaug o îndreptare, nu o îndreptare a cuvântului sfântului, ci a felului în care îl putem pune noi în practică. Îmi exprim părerea că această înaltă ştiinţă nu este menită să fie pusă în practică de toată lumea. Şi sugerez o altă cale care poate să fie accesibilă tuturor la nivel psihologic şi care dă aceleaşi rezultate, aduce aceleaşi roade.

Iar acum, înainte de a începe, îmi cer iertare pentru săracele mele cuvinte.

***

Unul şi neasemuit este Învăţătorul nostru, Domnul şi Atotţiitorul Iisus, doar El poate să lumineze şi să sfinţească pe tot omul ce vine în lume. Una este şcoala Lui, care ne învaţă smerenia şi blândeţea şi ne face asemenea Lui. Una şi necuprinsă este pedagogia Lui care face din om sălaş al lui Dumnezeu, părtaş la iubirea Lui cea până întru sfârşit şi îl încununează cu harul ce veşnic al înfierii Sale. Una este şi calea Lui, minunată şi mai presus de toată înţelegea omenească, întinzându-se din înaltul cerului, până la cele mai de jos ale pământului şi de aici până la cele mai presus de ceruri.

Această cale a fost întrezărită de proroci, la ea au râvnit drepţii Vechiului Testament,  pe ea au purces Apostolii şi mucenicii, pe ea au cercetat-o toţi sfinţii cei din veac şi prietenii crucii care au mers pe urmele lui Hristos Cel nevinovat şi neprihănit, cu multe suferinţe şi necontenite lacrimi. Căci aceasta este mai cu seama calea care aduce toate darurile Sfântului Duh.

Un astfel de ucenic al Marelui Învăţător Hristos a fost în vremea noastră Sfântul Siluan, după cum ni-l înfăţişează cel de un duh cu el, părintele Sofronie.

Pentru început aş dori să mă opresc pe scurt asupra celor mai importante evenimente din viaţa Sfântului Siluan care au devenit un adevărat izvor al cunoaşterii lui Dumnezeu.

Sfântul Siluan s-a născut într-un sat din Rusia. A fost neştiutor de carte, aproape analfabet, însă a dobândit din tinereţe duhul pocăinţei care l-a învăluit asemenea unui cerc de foc şi nu i-a dat odihnă până ce nu l-a călăuzit la Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte, unde s-a învrednicit de darul cel mai presus de lume al monahismului.

Neostoita sete şi marea râvnă după Dumnezeu ale Sfântului au făcut ca, la numai trei săptămâni de la venirea sa în Athos, în vreme ce se ruga înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să dobândească harul neîncetatei rugăciuni a inimii. Însă, potrivit Sfântului Sisoe cel Mare, acest har, deşi este mai presus de fire şi dumnezeiesc, nu este decât un început, adică un dar premergător.

Pentru că Sfântul Siluan se arătase gata să primească precum un fiu cercetarea lui Dumnezeu, Domnul a îngăduit să vină asupra lui grele încercări. Printr-o astfel de încercare a trecut la şase luni de la intrarea în mănăstire, când, ajuns la o adâncă deşertare de sine şi deznădejde, s-a lăsat ispitit de duhul răzvrătirii, spunând cu durere în suflet: „Pe Dumnezeu a-L îndupleca este cu neputinţă”. Atunci, într-adevăr, i s-a întunecat mintea şi, vreme de un ceas, a simţit că duhul i s-a coborât în iad, căci cine este omul să stea înaintea lui Dumnezeu să-L judece. A aflat totuşi puterea să cheme cu smerenie numele Domnului şi atunci, înainte icoanei Mântuitorului, l-a văzut pe Hristos viu, întru slavă. Acesta a fost cel mai important eveniment din viaţa sa, căci atunci sufletul său a gustat din Paştile cele veşnice.

Drept mărturie pentru adevărul experienţei sale stă descrierea simplă şi firească a stării pe care a trăit-o imediat după vederea Domnului în slavă. Într-atât s-au umplut de energia Duhului Sfânt sufletul şi trupul sfântului, încât, dacă ar fi primit un har şi mai mare, nu ar fi putut rămâne în viaţă. Până şi trupul lui tânjea să pătimească după Hristos asemenea mucenicilor. În vreme ce nespusa dulceaţă a harului dădea mărturie în inima lui de împăcarea cu Dumnezeu. Atunci a spus cu neprefăcută simplitate că pentru prima oară a cunoscut că există Duhul Sfânt şi că pe Dumnezeu în Duhul Sfânt Îl Cunoaştem. Văzând chipul plin de slavă al Domnului, Sfântul s-a lăsat robit de smerenia mai presus de cuvinte a lui Hristos şi de dragostea Lui nemărginită, Care îi îmbrăţişează până şi pe vrăjmaşii Săi. În timpul minunatei vedenii, plin fiind de iubirea Dumnezeiască, el a uitat de cer şi de pământ, nemaiștiind dacă era în trup sau în afară de trup. A simţit atunci cum i s-a deschis larg inima şi a început să se roage pentru întregul Adam, ca pentru sine însuşi: „Rogu-Te, milostive Doamne, să Te cunoască în Duhul Sfânt, toate noroadele pământului”. Cu Duhul a pătruns mare taine ale lui Hristos şi a îmbrăţişat toate veacurile.

Deşi nu este cu putinţă să descriem cum se cuvine măreţia vedeniilor sfinţilor, am putea spune pe scurt că Siluan s-a făcut părtaş la starea lui Hristos înviat, la fel cum s-a întâmplat cu Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus. Şi precum lumea întreagă nu poate să cuprindă mulţimea cărţilor care s-ar putea scrie despre minunile săvârşite de Hristos, tot aşa nu este cu putinţă să se povestească lucrurile mari şi minunate pe care le lucrează harului lui Dumnezeu în sufletele aleşilor Săi.

La câtva timp după încetarea vedeniei, Siluan a simţit cum energia harului a început să slăbească încetul cu încetul în lăuntrul lui. Amintirea trăirii a rămas însă în conştiinţa sa, dar nu şi intensitatea acesteia. În suflet a început să-şi facă loc teama părăsirii de Dumnezeu şi spaima pierderii acestei comori cereşti. Duhul i se chinuia amarnic şi tânjea nemângâiat după Domnul, Care Se depărtase de la El. Atunci şi-a înteţit lupta şi s-a dedat la tot felul de nevoinţe ca să nu cadă pradă sărăciei lăuntrice crescânde. A cerut sfatul părinţilor duhovniceşti şi a căutat scăpare în citirea scrierilor ascetice, încercând să afle o scăpare, o ieşire din situaţia în care se afla. Contrastul dintre cele două stări era uriaş. De la vederea luminii dumnezeieşti a ajuns din nou până la întunericul iadului, care mai înainte fusese alungat de vederea lui Hristos. Citirea scrierilor ascetice şi lauda nechibzuită a unuia dintre duhovnici l-au aruncat într-o luptă aspră, anevoioasă şi subţire cu gândurile, căci s-au deschis ochii stângii sale ca să vadă minunile pe care le-a făcut cu el dreapta Celui Preaînalt.

Odată cu lauda nechibzuită a duhovnicului său a început lupta cu gândurile slavei deşarte care sleiesc inima de orice putere. Deşi dobândise rugăciunea neîncetată foarte curând după intrarea în mănăstire şi se desfătase de nespusa bucurie a mântuirii atunci când Îl văzuse pe Hristos, totuşi Siluan nu avea încă experienţa luptei ascetice cu gândurile. De aceea nici nu a putut să se menţină în starea de har de la început pentru că firea sa nu era încă în armonie cu Duhul lui Hristos.

Însă el nu s-a putut nicidecum împăca cu noua schimbare, cu îndepărtarea luminii. A început atunci o luptă uriaşă în care stările de har alternau cu cele de uscăciune duhovnicească. Uneori simţea mângâierea harului, însă aceasta nu dura prea mult. Treptat, această succesiune de stări duhovniceşti l-a învăţat pe Sfântul Siluan cum anume lucrează gândurile şi cum lucrează harul. Scopul cel mai important al vieţii sale a devenit dobândirea harului şi grija lui cea mai mare aflarea pricinei pentru care harul îl părăseşte pe om. Pentru Sfântul Siluan a început atunci o perioadă îndelungată de uscăciune duhovnicească şi de încercări în care era gata să se dea pe sine morţii, doar, doar v-a redobândi harul pe care îl cunoscuse mai înainte.

Din Vieţile Sfinţilor, dar mai ales din descrierea celor de sine condamnaţi din Scara Sfântului Ioan Sinaitul, precum şi din viaţa Sfântului Visarion cel Mare, înţelegem că durerea acelora au cunoscut harul desăvârşit şi al răpirii Dumnezeieşti şi mai apoi l-au pierdu şi că nu află alinare. Nici plânsul văduvei care şi-a pierdut unicul fiu nu poate fi asemănat cu tânguirea acestor asceţi. Suferinţa sufletului lor este mai presus de fire şi strigătul durerii lor răsună în întreg pustiul acestei lumi. Deoarece harul este mai presus decât orice iubire omenească şi mai de preţ decât orice comoară pământească, pierderea lui naşte un chin care întrece cu mult suferinţa celor care îşi jelesc morţii. Nu omul este cel care plănuieşte această nevoinţă pentru redobândirea harului, ci ea este insuflată de cunoaşterea vie din cercarea lui Dumnezeu, care i-a premers.

De aceea, asemenea nevoinţă nici nu este pentru tot omul, însă tuturor ne este de folos să cunoaştem care este succesiunea stărilor duhovniceşti.

Această mucenicie sufletească a Sfântului Siluan a durat cincisprezece ani şi abia apoi Domnul a intervenit în viaţa lui. După un dialog-rugăciune cu Dumnezeu, Sfântul Siluan a auzit în inimă răsunând în armonie cu rugăciunea sa lăuntrică următorul cuvânt: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. De îndată ce a primit acest cuvânt, el a început să facă ceea ce îl învăţase Domnul şi duhul s-a curăţit de toate gândurile rele, iar Duhul Sfânt a dat mărturie în sufletul său de mântuirea sa. Prin cuvântul Său, Domnul i-a pus înainte însuşi iadul şi, totuşi, Sfântul a ieşit învingător cântând Domnului cântare de biruinţă.

De unde oare acest paradox în sufletul Sfântului Siluan? El se explică prin faptul că acest cuvânt i-a dat putinţa să nu se abată de la calea Domnului şi să fie reaşezat în harul pe care-l cunoscuse mai înainte.

După cum spuneam la început, calea lui Hristos este mai întâi o pogorâre la cele mai de jos şi abia mai apoi o înălţare la cele mai înalte ale cerului. Această îndoită cale a Domnului i-a ruşinat pe mai marii lumii acesteia şi a dat nepreţuite daruri oamenilor. În Pogorârea şi Înălţarea Domnului este cuprinsă întreaga avuţie a darurilor Sfântului Duh. Îndemnul lui Hristos „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” cuprinde, printr-o dublă mişcare, întreaga cale a Domnului.

Mai întâi, prin „Ţine-ţi mintea în iad” ni se arată calea smereniei, calea înspre cele de jos, iar prin „nu deznădăjdui” ni se dă puterea de a ne ridica şi a ne înălţa spre Domnul, aşa cum Însuşi Domnul ne-a spus: „cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Cu prima mişcare înspre cele de jos, în chip liber şi de bună-voie ţinându-ne mintea în iad sau, după cum explică mai apoi Sfântul Siluan, în inimă şi în iad, ne pregătim sufletul să primească darurile lui Dumnezeu. „Cu cât te smereşti mai mult, cu atât mai mult vei primi daruri de la Dumnezeu”, spune Sfântul.

Pogorârea minţii înspre cele de jos, însoţită de osândirea de sine la iad, smereşte inima şi atrage harului Dumnezeu, ne zdrobeşte duhul şi ne tămăduieşte sufletul. Nu trebuie să uităm că numai inima zdrobită şi duhul smerit pot să ne unească cu Dumnezeul părinţilor noştri. Dumnezeu Tatăl este părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Şi Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este mângâietor. Pe El Îl avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. Fiul este deci mângâietor şi trimite în lume alt Mângâietor, Duhul Adevărului Care să rămână cu noi şi să ne călăuzească la tot adevărul. Mângâietor este Tatăl, mângâietor este Fiul, mângâietor este şi Duhul Sfânt. Mângâietor este Dumnezeul creştinilor.

Prin urmare, de vreme ce firea lui Dumnezeu este aceea de a fi mângâietor, noi izbutim să stabilim o legătură cu el şi ne învrednicim de mângâierea dumnezeiască numai dacă ne apropiem de El cu inima zdrobită şi cu duhul umilit.

Mântuitorul nostru are o slăbiciune: El se pleacă asupra celor zdrobiţi cu inima şi îi adumbreşte cu harul Său. Însă tocmai această slăbiciune este cea care mântuieşte, după cum adevereşte Sfântul Apostol Pavel: „slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria oamenilor”. Cu sârguinţă, dacă avem o inimă înfrântă, atunci începem să-L cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-a trimis în lume.

Într-atât de bineplăcut este Domnului atunci când ne apropiem de El, recunoscând că avem nevoie de vindecare, încât ni se dăruieşte ca tămăduitor şi zice: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”.

Prin zdrobirea inimii, pe care o dobândim din împlinirea primei părţi a cuvântului lui Dumnezeu către Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad”, ni se tămăduieşte întreaga fire. Duhul smerit al acestui cuvânt atrage harul Domnului, iar harul mângâie sufletul. El alungă, de asemenea, duhurile răutăţii care, din pricina mândriei lor, nu pot să-l urmeze pe om în mişcarea lui pogorâtoare de osândire de sine. Îl înzestrează cu energie dumnezeiască ce-i întăreşte firea şi îi dă puterea sufletească să continue cu hotărâre şi plin de insuflare nevoinţa pocăinţei şi să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu cu adâncă ură de sine pentru toate păcatele pe care le-a săvârşit el însuşi, dar şi pentru păcatele întregului Adam. Omul cunoaşte atunci în chip fiinţial şi deplin că viaţa sa este influenţată numai în mică măsură de semenii săi muritori pentru că în lăuntrul său nu creşte simţământul viu că în fiecare clipă se află înaintea Domnului Atotţiitor care omoară şi învie, pogoară până la sălaşurile morţilor şi iarăşi ridică. Şi acest simţământ este mult mai puternic decât orice vătămare pricinuită de semenii săi.

Împlinirea acestei părţi prime a cuvântului ne slobozeşte duhul de toată alipirea pătimaşă şi ne întăreşte inima ca să poată sta înainte lui Dumnezeu şi, cu deşertare de sine, să alerge pe calea poruncilor lui făcându-ne astfel prieteni ai crucii. Cu alte cuvinte ea dă naştere la o strânsă legătură cu Dumnezeu, legătură care va continua şi în veacul ce va să, fie încă mai desăvârşită, mai puternică şi mai deplină. Tocmai în aceasta constă viaţa veşnică şi mântuirea noastră.

Harul zdrobirii inimii dă naştere lacrimilor, care sunt cea mai desăvârşită expresie a dragostei smerite a omului faţă de Dumnezeu. Lacrimile devin pâinea ce-i hrăneşte şi întăreşte inima ca să poate rămâne în prezenţa lui Dumnezeu şi să primească de la acesta pâinea cea dumnezeiască şi cuvintele cereşti ale vieţii care se pogoară de la Părintele Luminilor. Lacrimile ne întregesc firea şi fac din inima noastră aşternut picioarelor marelui Împărat. Aceasta este cea mai mare minune din întreaga zidire.

Prin a doua mişcare „şi nu deznădăjdui” dăm slavă şi mulţămită lui Dumnezeu. atunci când omul primeşte cu smerenie harul şi voieşte cu adevărat să se vindece de ciuma păcatului, el se umple de recunoştinţă faţă de Binefăcătorul său, Care, fără plată, lucrează la rezidirea lui. Omul învaţă atunci să nu se mai încreadă în sine ci în Dumnezeul părinţilor săi, Care dăruieşte mântuire păcătosului şi poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. De dragul poruncii lui Dumnezeu, prin osândirea de sine pe care o presupune pogorârea la cele de jos, credinciosul învaţă să guste în fiecare zi moartea de bunăvoie a omului său celui vechi, care este arvuna şi chezăşia învierii lui în ziua cea de pe urmă a venirii lui Hristos în slavă.

Credinciosul nu deznădăjduieşte, căci, prin îndoita mişcare a duhului său, el învaţă să trăiască în chip proorocesc. Adică să ia asupră-și ocara căderii lui şi să dea slavă Milostivului Dumnezeu. El nu încetează să se micşoreze pe sine pentru ca să crească în lăuntrul său Bunul Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu către Siluan cuprinde în el întreaga tradiţie bisericească a Bisericii noastre. Dacă cercetăm cu luare aminte rugăciunile Bisericii, vedem că ele sunt alcătuite din două părţi.

Să luăm de pildă una dintre rugăciunile de dinainte de Sfânta Împărtăşanie. „Doamne măcar că sunt nevrednic cerului şi pământului şi acestei vieţi trecătoare, pentru că m-am supus cu totul păcatului şi m-am făcut rob dezmierdărilor şi am necinstit chipul tău, dar fiind făptura şi zidirea ta, nu deznădăjduiesc de a mea mântuire.”

Observăm că în prima parte credinciosul se osândeşte pe sine ca fiind nevrednic cerului şi pământului pentru ca să dobândească duh de smerenie şi să se unească cu Domnul cel Mângâietor Care îşi dăruieşte viaţa ca hrană şi băutură vrăjmaşilor săi. Şi cu adevărat toţi Îi suntem vrăjmaşi, căci, precum zice Scriptura, toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu, iar păcatul este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.

În partea a doua a rugăciunii, odată cu acest dar al credinţei care alungă orice urmă de deznădejde şi-l face pe om să-şi pună toată încrederea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu, credinciosul îşi înalţă duhul la cer, aducând înaintea Domnului cererile sale. Astfel el simte apropierea lui Dumnezeu, iar Duhul aceste prezenţe după cum spune Apostolul în Întâia Epistolă către Tesaloniceni, Nimiceşte duhul vrăjmaşului care ne primejduieşte viaţa, reînnoindu-ne cu energia feţei Sale.

Cuvântul pe care Sfântul Siluan ni l-a lăsat moştenire de la Dumnezeul părinţilor noştri are şi o dimensiune eshatologică. Cu prima partea a cuvântului, prin smerita coborâre la cele de jos, ieşim din tabăra lumii patimilor şi a deşertăciunilor şi cu asprime faţă de noi înşine ne întărim inima ca să poată primi şi împlini poruncile evanghelice care nu sunt după om, nici primite de la om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. În lumina cuvintelor lui Hristos ne judecăm pe noi înşine şi dăm în vileag duhul înşelăciunii vrăjmaşului care ne-a pângărit viaţa, ne mărturisim păcătoşenia şi devenim adevăraţi, atrăgând astfel asupra noastră Duhul Adevărului, care ne curăţeşte de toată întinăciunea şi fărădelegea. Atunci suntem slobozi de toată alipirea pătimaşă de cele ale vieţii acesteia şi de toată înşelarea care voieşte să ne prihănească viaţa duhovnicească şi suntem gata să-L primim pe Acela Care a venit şi va veni din nou din ceruri de unde şi aşteptăm Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos.

„Dumnezeu nu judecă de două ori”, după cum spunea părintele Sofronie. Dar credinciosul se pune pe sine neîncetat sub judecata cuvântului lui Dumnezeu şi, de bună voie, se osândeşte pe sine ca fiind cel mai ticălos dintre oameni, mărturisindu-şi fărădelegile şi considerându-se vrednic până şi de iad, atunci când se slobozeşte din legătura păcatelor lui şi primeşte harul Duhului. În felul acesta el preîntâmpină judecata Domnului din ziua când Acesta va veni iarăşi la sfârşitul veacurilor, când sfârşitul veacurilor ajung la el. De aceea părintele Sofronie spunea că, „cu cât coborâm mai adânc spre cele de jos, cu atât mai deplin ne curăţim de urmările căderii în mândrie a strămoşului nostru Adam şi când inima noastră devine curată, atunci Se sălăşluiesc în noi şi Tatăl, şi Fiul şi Sfântul Duh şi noi pătrundem în realitatea nestrămutată a Împărăţiei lui Dumnezeu, unde nespusa măreţie se uneşte cu smerenia şi frumuseţea mai presus de cuvânt”. Tot el spunea, de asemenea, că „cei călăuziţi de Duhul Sfânt nu încetează niciodată să se osândească pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu, în vreme ce aceia care se îndreptăţesc pe sine îşi urăsc mântuirea sufletului.”

Pogorârea la cele de jos, fiind însăşi calea Domnului, aduce în suflet mângâierea Duhului Sfânt şi mântuieşte pe om din înşelăciunea mângâierilor mincinoase ale plăcerilor. Curajul de a ne asuma zdrobirea inimii, care însoţeşte această cale pogorâtoare, prevesteşte izbânda totală a lui Hristos asupra duhului vrăjmaş al răutăţii şi ne tămăduieşte de duhul deznădejdii, care slăbănogeşte sufletele multor oameni. Cuvântul Domnului către Siluan „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” a fost dat pentru generaţia noastră robită de patimi ruşinoase, de deznădejde şi de necredinţă. El vindecă deplin omul şi dă slavă Atotţiitorului şi Milostivului Iisus.

Părintele Sofronie nu înceta să se minuneze de măreţia chemării noastre în Hristos, cea mai înainte de întemeierea lumii, păstrând astfel un cuget smerit. Însuşindu-şi duhul marii ştiinţe a învăţătorului său Siluan, el a exprimat în cuvinte proprii aceeaşi cunoaştere, aceeaşi înţelegere. Mişcarea în jos în întunericul cel din afară este de neapărata trebuinţă nouă tuturor pentru a ne ţine în adevăratul duh creştin. Ea se exprimă printr-o necontenită amintire a nimicniciei noastre dintru început prin cea mai aspră osândire de sine în toate. Şi cu cât mai adânc se pogoară omul în osândirea de sine, cu atât mai mult îl înalţă Dumnezeu. „Zic vouă: că tot cel ce se înalţă pe sine smeri-se-va, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa”. Cu alte cuvinte, pentru ca omul să fie desăvârşit trebuie să străbată întreaga cale a Domnului şi această cale cuprinde şi cele mai de jos ale pământului. De aceea, Dumnezeu îngăduie ca toţi sfinţii să treacă prin mari încercări, ca sufletele lor să se coboare chiar în iad, nu pentru a pieri, ci ca să poată cerceta şi cunoaşte chiar şi aici taina prezenţei Fiului lui Dumnezeu. Cu aceeaşi uimire şi înflăcărare el ne înfăţişează pe scurt esenţialul acestei mari ştiinţe.

Voi încerca să pun înainte această cu adevărat mare ştiinţă a Duhului în puţine cuvinte.

Biruieşte toată ştiinţa pământească afundându-te într-o mai mare suferinţă. Ţine-ţi mintea în iad. Osândeşte-te pe sine însuţi iadului ca unul nevrednic de Dumnezeu, însă nu deznădăjdui. O astfel de nevoinţă te va duce la biruinţa asupra lumii. Ea te va duce în Împărăţia cea neclintită. Care este hotarul acestei ştiinţe pe pământ? El ne-a fost arătat în Hristos, Care cu moartea pe moarte a călcat. Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac.

Cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit de la Hristos presupune o nevoinţă mai presus de puterile omeneşti, minunate şi mântuitoare, care însă nu este pentru toată lumea.

Părintele Sofronie mărturiseşte în cartea sa „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” că scârba pe care o resimţim faţă de noi înşine, care sporeşte odată cu pogorârea noastră smerită spre cele de jos, presupune o anumită familiarizare, o cunoaştere, ba chiar o vedere a lui Hristos. Pentru că atunci omul nu se mai compară cu semenii săi, supuşi şi ei aceloraşi patimi, ci se judecă pe sine după măsura dumnezeiască ce a arătat pe pământ pilda smereniei şi a iubirii până întru sfârşit a lui Dumnezeu. Pe de o parte contemplarea frumuseţii lui Iisus şi pe de altă parte vederea urâţeniei propriului nostru chip nasc în noi ura de sine şi reaprind insuflarea ca să răspundem iubirii desăvârşite a celui ce ni s-a arătat nouă.

Când ne osândim la iad, fără să cădem în deznădejde, un simţământ puternic ne stăpâneşte inima, căci mărturisim un adevăr fundamental: Da, este adevărat că suntem vrednici de iar, căci l-am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre şi nu am slăvit cum se cuvine Sfânt Numele Lui. Aceasta nu înseamnă însă că Dumnezeu vrea să ne osândească. De aceea zicem: Da Doamne, este adevărat că sunt vrednic de pustia iadului. Totuşi am încredere şi nădăjduiesc în milostivirea Ta. Este nevoie de prima parte a rugăciunii, dar este nevoie şi de cea de a doua. În prima parte zdrobim trufia minţii şi în felul acesta ne păzim de tot gândul străin şi vătămător. În parte a doua, punându-ne încrederea în milostivirea lui Dumnezeu, Îi aducem slavă. Dacă deznădăjduim, e ca şi cum am considera că Dumnezeu este neputincios, că nu este în stare să ne mântuiască din orice situaţie oricât de grea ar fi ea. Aproape o blasfemie, căci El Însuşi a spus: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu”. O astfel de credinţă este bineplăcută Domnului, prin urmare noi mărturisim adevărul ca să atragem la noi duhul, iar simţământul puternic al unei inimi fierbinţi şi înfrânate arde gândurile străine ale vrăjmaşului, care roiesc precum muştele în jurul nostru.

Această recunoaştere şi mărturisire sunt de neapărată trebuinţă pentru că numai atunci devenim adevăraţi înaintea lui Dumnezeu. Avem însă nevoie şi de a doua parte – să nu deznădăjduim, pentru că astfel ne punem încrederea în Dumnezeu pe Care Îl slăvim şi Îl preamărim, pentru că numai El pentru mântuirea noastră poate să facă cu putinţă cele ce sunt cu neputinţă.

În cuvântul Sfântului Siluan aflăm şi o a treia dimensiune. Împlinirea acestui nu tămăduieşte doar relaţia noastră cu Mântuitorul, ci şi relaţia noastră cu aproapele. Cum poate omul care şi-a însuşit duhul marii ştiinţe şi nu încetează să se smerească înaintea lui Dumnezeu punându-se pe sine mai prejos de toată făptura şi supunându-se cumplitei pedepse a iadului şi suferinţei mai presus de fire, a dreptei despărţiri de Dumnezeu, să cârtească atunci când îl ocărăsc şi îl nedreptăţesc semenii lui supuşi şi ei patimilor? Sau cum poate el să se plângă atunci când e atins de vreo boală sau suferă vreun necaz pe care pronia cea milostivă a Domnului le-a îngăduit în viaţa sa? Nevoinţa acestui cuvânt „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” îl împacă cu Dumnezeu, îi dă înţelepciunea să se pogoare sub valurile potrivnice ale ispitelor şi astfel să străbată nevătămat marea acestei vieţi şi, ieşind biruitor, să se facă părtaş praznicului iubirii dumnezeieşti împreună cu toţi sfinţii.

Nevoinţa Sfântului Siluan este răspunsul desăvârşit la cuvântul Domnului, potrivit Căruia cea mai mare poruncă din Evanghelie este să ne considerăm pe noi înşine slugi netrebnice chiar şi atunci când împlinim toate poruncile lui. Că zice Domnul: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”. Toţi drepţii iau asupră-şi nevoinţa osândirii de sine şi, potrivit pildei judecăţii ei, păstrează această stare chiar şi după moarte, atunci când Judecătorul cel veşnic îi va slăvi zicând: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.

În viaţa noastră de zi cu zi, cuvântul Sfântului Siluan „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” se împlineşte doar într-o anumită măsură, însă îndeajuns pentru mântuirea noastră. Astfel, dacă ne aflăm în iad, adică în locul din care Dumnezeu lipseşte, loc pe care l-au creat urmările căderii, plin de greutăţi, necazuri, lipsuri, boli, nedreptăţiri şi suferinţe şi le primim pe toate acestea fără să ne clătim ca fiind pogorământul şi iconomia lui Dumnezeu pentru noi, dacă ne judecăm pe noi înşine, recunoscând că suntem vrednici de tot chinul şi de toată pătimirea, însă nu deznădăjduind, nici nu cârtind, ci mai degrabă aducem mulţumită îndreptăţire şi slavă lui Dumnezeu, atunci vom bine-plăcea Domnului, iar el ne va face moştenitorii lui în veac. Pildă desăvârşită întru aceasta ne este tâlharul cel bun de pe cruce, care a fost primul pe care Dumnezeu l-a primit în rai.

Nu mulţi sunt aceia care pot să-şi însuşească ştiinţa Sfântului Siluan în desăvârşirea ei ultimă şi plină de har. Totuşi, într-o anumită măsură, ea se dovedeşte folositoare pentru toţi oamenii. Există însă şi o altă cale care i se aseamănă şi care, din punct de vedere psihologic, este la îndemână tuturor, aducând aceeaşi roadă a mântuirii. Ea presupune inversarea celor două părţi ale cuvântului primit de Sfântul Siluan. Mai întâi Îi mulţumim Domnului pentru toate, însă nu uităm nici o clipă că suntem nevrednici de grija şi milostivirea Lui şi că păcatul ne-a netrebnicit cu totul. Aducând necontenită mulţumită lui Dumnezeu noi atragem harul Său care ne acoperă toate lipsurile. Cu cât mulţumim mai mult Domnului, cu atât ni se deschid mai mult ochii minţii ca să vedem şi binefacerile lui ascunse. Şi vine o vreme când omul ajunge să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru fiecare suflare de aer pe care a împrăştiat-o pe faţa pământului, precum şi pentru toate darurile care le-a dat întregului neam omenesc. Vine de asemenea o vreme când credinciosul vrea să-i mulţumească Domnului până la capăt, aşa cum trebuie şi aşa cum i se cuvine. Însă el nu izbuteşte să-i dea milostivului Dumnezeu toate câte sunt adevărate, toate câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, toată virtutea şi toată lauda, toată dragostea şi toată slava şi, din pricina aceasta, suferă cumplit şi se tânguie amarnic. Atunci el pune început unei adânci pocăinţe ce izvorăşte din recunoştinţă şi din dragoste faţă de un astfel de Dumnezeu, precum este Domnul nostru, căci nu este alt Dumnezeu asemenea Lui.

Această pocăinţă nu are sfârşit pe pământ şi ne tămăduieşte de toată întristarea şi deznădejdea, după cum adevereşte Apostolul Pavel: „iar noi n-am primit duhul lumii, ci duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu”. Duhul acestei lumi este duh de mândrie, de nerecunoştinţă şi de deznădejde. Duhul lui Dumnezeu este duh de recunoştinţă şi smerenie. De aceea, cu cât mulţumim mai mult Domnului, cu atât devenim mai smeriţi şi atragem asupra noastră darurile lui Dumnezeu, duhul mântuirii şi al vieţii Lui celei nestricăcioase.