Ekaterina Dérva – Prima parte

Date biografice

S-a născut în localitatea Vlásti (Kozáni), în anul 1890, fiind al şaselea copil al lui Iánnis Vlahoiánis şi al Mariei, femeie foarte credincioasă şi evlavioasă. Mama ei povestea că strămoşii lor, demult, l-au primit în casa lor de două ori pe Sfântul Kosmás Etolianul, iar acesta i-a binecuvântat.

Katerina a urmat câteva clase la şcoala primară, a învăţat să scrie, şi toată viaţa ei a citit şi a studiat foarte mult. Era o tânără foarte frumoasă şi, când a venit în satul ei un nou învăţător, acesta a plăcut-o şi a furat-o. Tatăl ei le-a dat binecuvântarea, s-au căsătorit şi apoi Katerina şi Konstantinos Dervás s-au mutat în satul Tsarítsani (Elassónos), localitatea natală a soţului. Când Katerina era însărcinată cu cel de-al treilea copil, înainte de a naşte, Konstantinos a fost împuşcat de cineva şi şi-a pierdut viaţa. Astfel, la doar 27 de ani, Katerina a rămas văduvă, având de crescut trei copii. Pentru a-şi întreţine familia, a învăţat să coasă. Mai târziu, rudele ei i-au construit o casă la Vlásti, aproape de satul ei natal. Acolo a învăţat şi să tricoteze. Fiul ei, Iórgos, a învăţat şi el să coasă, iar mai târziu acesta s-a mutat la Tesalonic, acolo unde va merge mai apoi şi mama lui, Katerina.

Mutarea ei în oraşul Sfântului Dimitrie a fost un dar de la Dumnezeu pentru Katerina, fiindcă va profita din plin de şansa de a progresa duhovniceşte, având posibilitatea, într-un oraş mare ca Tesalonicul, de a cunoaşte oameni noi, clerici, dar şi mireni, care o vor îndruma pe calea credinţei. Bisericile la care mergea erau Sfântul Miná, Panaghía Halkéon, Sfânta Ecaterina, dar, mai ales, Sfânta Sofía, pe care o considera ,,casa” ei. Acolo l-a întâlnit pe părintele Vassílios Kaimákis, duhovnic recunoscut, la care a început să se spovedească. Avea evlavie pentru Biserică şi un mare respect pentru preoţi. Avea un nepot preot, pe părintele Evsévios Víttis, pe care îl iubea foarte mult. De asemenea, a învrednicit-o Dumnezeu să ajungă de două ori şi să se închine la Sfintele Locuri.

Despre înfăţişarea ei exterioară putem spune că era mică de statură. Purta mereu basma pe cap şi se îmbrăca numai în negru. Se îmbrăca îngrijit, nu avea hainele zdrenţuite sau neîngrijite. Spunea mereu: ,,Acelea pe care le spun unii sunt exagerări. Omul trebuie să fie curat şi îngrijit”.

Trăia pocăinţa şi îşi plângea păcatele, dar în exterior acest lucru se vedea ca o stare de bucurie adâncă. Pe chipul ei se citea acea ,,tristeţe îmbucurătoare”, după spun Părinţii. Era omul care se bucura de viaţă, de tot ce oferă ea mai frumos, de bucuriile simple de zi cu zi. Nu simţea niciodată că îi lipseşte ceva, nici nu se necăjea, nici nu suferea. Nu se plângea de nimic, pe toate le înfrunta cu credinţă în Dumnezeu şi rugăciune.

Era bine primită peste tot. Oriunde mergea, schimba imediat atmosfera. Ceea ce trăia, transmitea şi altora, iar când o întrebau ceva răspundea doar cu ceea ce ştia că este scris în Scriptură ori la Sfinţii Părinţi.

Prezenţa ei nu stârnea monotonie niciodată. Era un om care mereu îţi ridica moralul. Spunea: ,,În fiecare zi trebuie să luăm viaţa de la început”. Niciodată nu îşi pierdea pacea interioară. Chiar dacă trecuse prin multe greutăţi în viaţă, zicea: ,,Şi dacă m-aş fi născut încă o dată, tot la fel de uşor aş fi trecut prin viaţă. Pe mine, Dumnezeu m-a învrednicit să trec prin viaţă fără griji, fără să am vreo avere materială, vreo proprietate sau casă pe numele meu. Nu ştiu ce înseamnă să plăteşti taxe şi impozite, şi nici cu avocaţii nu am avut de-a face vreodată. Am trecut prin viaţă ca o împărăteasă”. Era mereu liniştită şi nimeni nu a văzut-o vreodată să aibă ieşiri sau să se mânie.

Rânduiala de rugăciune

Fiul ei i-a cumpărat o mică proprietate (fermă) aproape de ,,Şcoala de Război”, iar pentru Katerina acest loc a devenit un adevărat paradis. Lucra şi ea cot la cot cu ceilalţi muncitori, dar se ocupa în special de plantaţia de fistic. Ea însăşi urca în copaci ca să culeagă şi se ruga în acelaşi timp. Mai târziu se va instala definitiv la această fermă.

Se trezea foarte de dimineaţă, iar celorlalţi le spunea: ,,Voi dormi mai târziu o veşnicie. Când voi pleca din lumea aceasta, atunci o să mă satur de somn. Acum vreau să apuc să mă bucur de acest dar de la Dumnezeu, să mă rog şi să cuget”.

În afară de rugăciunea de dimineaţă, obişnuia să se roage şi noaptea, târziu, după ce se odihnea puţin înainte. Spunea: ,,În miez de noapte, când toate se liniştesc, după ce omul se odihneşte puţin, sufletul lui are nevoie să vorbească cu Dumnezeu”. Îi plăcea foarte mult să se roage cu metaniile şi ne spunea că rugăciunea trebuie făcută cu mare grijă, nu oricum. Când punea capul pe pernă ca să se culce îşi spunea: ,,Ziua s-a terminat, noaptea a sosit, la fel şi viaţa mea se apropie de sfârşit”. În timpul rugăciunii de noapte spunea, printre altele: ,,Sunt în faţa Ta Doamne, plâng şi încerc să înţeleg ce am făcut astăzi bun. Florile Ţi le-am călcat, iar în grădină nu am alte flori, numai mărăcini cresc. Fă, Hristoase, Doamne să înflorească şi altele”.

Era nelipsită de la biserică în fiecare duminică şi sărbătoare mare, se spovedea şi apoi se împărtăşea. Mergea adeseori să asculte omilii. În rest, se ruga în chilioara ei, care era pentru ea un loc care îi întindea o scară către cer. Deşi locuia singură, departe de lume, într-o baracă, şi nu în casa aceea mare care era lângă chilioara ei, nu îi era frică. ,,De ce să mă tem?”, spunea. ,,La case sărace şi modeste hoţii nu se duc. Mi-au spus să stau aici. Am făcut după cum mi-au spus şi m-am folosit foarte mult”.

Îi plăcea foarte mult să citească. În afară de Sfânta Scriptură şi cărţile duhovniceşti, citea şi literatură pentru a a-şi forma o cultură şi a înţelege mai bine caracterele oamenilor. Nu lectura doar, ci încerca să înţeleagă foarte bine ceea ce a vrut să spun scriitorul în textul respectiv pe care îl citea. Avea capacitatea de a lua un cuvânt şi de a-l întoarce pe toate feţele şi a face un adevărat comentariu pe marginea lui. Fiindcă vorbea doar despre lucrurile duhovniceşti, înfăţişarea ei transmitea tuturor un adânc respect, oamenii crezând că este soţie de preot şi i se adresau cu apelativul ,,doamna preoteasă”. Avea o memorie foarte bună şi reţinea tot ceea ce citea. Cândva am auzit-o zicând: ,,Dumnezeule, am citit mult, am aflat multe despre Tine, am auzit multe. Să închid acum toate cărţile şi să las sufletul să vorbească cu Tine”.

Când se ruga, zicea: ,,Mult Milostive, dă-ne nouă să simţim lumina pe care au văzut-o Apostolii Tăi la Schimbarea la Faţă, puterea Învierii şi limbile de foc de la Cincizecime”.

,,Iisuse, Tu eşti Viaţa şi Lumina, Cuvântul şi Pâinea, Adevărul şi Dragostea. Vino şi Te sălăşluieşte în noi ca să ne regăsim pe noi înşine”.

Postea şi urma întru totul învăţătura Bisericii, şi chiar mai mult decât atât. Avea propriul ei canon de rugăciune. Atunci când psalmodia ori se ruga, era foarte concentrată şi arăta că simte, că trăieşte ceea ce face. Fizic, era foarte slabă. Mânca foarte puţin. ,,Nu-mi amintesc când am mâncat ultima dată ca să mă satur”, ne spunea.

Îi plăcea să aprindă lumânări şi să tămâieze. Spunea: ,,Mereu să ardă lumânarea în faţa icoanei. Aşa cum luminează flacăra lumânării, aşa să lumineze şi sufletul meu, să fie luminat cu lumina care l-a învăluit pe Hristos la Schimbarea la Faţă”. Deşi avea foarte multă dragoste pentru oameni, nu obişnuia foarte des să facă milostenie. Aşa cum spunea, nu avea nici o avere, toate erau ale fiului ei, iar ea nu putea să pretindă nimic de la el. Nu avea bani sau bunuri de valoare ca să poată face milostenie, însă sufletul ei milostiv neîncetat făcea milostenie duhovnicească îndestulată. Îşi deschidea inima şi sfătuia pe oricine căuta cu sinceritate un cuvânt de mângâiere ori un sfat duhovnicesc, altfel, nu spunea nimic, tăcea. ,,În cele duhovniceşti nu poţi să ajuţi dacă celălalt nu doreşte acest lucru”. Nu avea în obicei să-i viziteze pe cei aflaţi în suferinţă în spitale sau pe deţinuţii din puşcării, dar tot ce avea, dădea din preaplinul inimii ei, cu multă dragoste. Oricât de neimportant era acel lucru pe care ţi-l dădea, îţi umplea sufletul de bucurie.

Lucrarea duhovnicească

Katerina avea o viaţă duhovnicească aleasă, având ca model vieţile de sfinţi despre care citea în cărţile Sfinţilor Părinţi. Avea însă, şi ,,frica cea bună”, ca nu cumva să cadă în greşeală în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească. Îi spunea părintelui Methódios, un ieromonah care se ducea destul de des în Sfântul Munte, ca, dacă iese vreun părinte îmbunătăţit din Athos, să o anunţe ca să meargă să-l întâlnească şi să îi dea sfaturi cu privire la viaţa duhovnicească. Când Gheronda Efrem Katunakiotul a avut anemie hemolitică şi a fost nevoit să meargă la spital, ea a mers să-l vadă împreună cu părintele Methódios. Gheronda Efrem a ţinut s-o vadă în particular, şi, deşi afară aşteptau foarte mulţi ca să ia binecuvântare şi să-i vorbească, el a stat de vorbă cu ea foarte mult timp şi îi spunea: ,,Gherontisa, mai spune-mi şi altele, ce te mai frământă?”. O privea plin de mirare şi de admiraţie: ,,Spune, spune şi altele”. Iar ea îi zicea: ,,Gheronda, eu am venit aici ca să ascult, nu ca să vorbesc eu”. El i-a zis: ,,Aşa să continui, cum ai început. Nu-ţi fie teamă, eu o să mă rog pentru tine”. A stat de vorbă cu ea mai bine de oră, iar ceilalţi care aşteptau afară, nerăbdători, începuseră să bată la uşă. Părintelui Methódios i-a spus în mod special: ,,Gherontisa o să plece la Domnul peste câţiva ani”. Mai târziu, când părintele Methódios l-a vizitat din nou pe Gheronda Efrem, acesta i-a spus: ,,Gherondisa va pleca la Domnul peste un an. Ea va câştiga Împărăţia înaintea multor părinţi aghioriţi. Nu am văzut un asemenea suflet în viaţa mea, nici nu am crezut că există un astfel de om printre mireni. Este un om care a trăit toată teologia despre care ceilalţi doar citesc, şi a trecut prin toate stadiile vieţii duhovniceşti. «Bătrânica» aceasta, cu simplitatea ei firească, cu legătura pe care o are cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii, cu smerenia ei adâncă, cu setea şi dorinţa ei arzătoare de a fi cât mai aproape de Hristos, a ajuns la o asemenea măsură duhovnicească, că nu a avut nevoie să stea nici o zi la mănăstire, ea a trăit viaţa de mănăstire în lume. Eu mă voi ruga pentru ea, dar transmite-i să se roage şi ea pentru mine”.

Katerina a vieţuit duhovniceşte fără să trâmbiţeze acest lucru şi fără ca lumea să ştie despre nevoinţa ei. Nu o auzeai niciodată vorbind despre trăiri duhovniceşti înalte sau harisme, şi nu îi plăcea atunci când auzea pe unii sau pe alţii spunând că ea L-a văzut pe Hristos sau pe Maica Domnului. Spunea: ,,Are cineva o viziune, sau lăcrimează vreo sfântă icoană, şi imediat lumea aleargă nerăbdătoare ca să vadă minunea. De ce fac aşa? De ce caută dovezi şi de ce e nevoie să vezi o minune ca să crezi? Eu cred că toate acestea sunt adevărate, dar nu simt nevoia să merg şi să văd”.

Katerina se afla la alt nivel duhovnicesc faţă. Vorbea, în principal, despre esenţa vieţii duhovniceşti, despre lucrarea interioară, şi despre cum simţim lucrarea harului Duhului Sfânt în noi. Simţea acest lucru foarte intens, şi zicea: ,,Duhul Sfânt însufleţeşte sufletul omului”.

Îl iubea nespus pe Hristos şi se ruga cu multă trăire, fiind încredinţată că în faţa ei se află Hristos şi Maica Domnului. Se dăruia cu totul rugăciunii şi uita de tot ce se întâmplă în jur. La Dumnezeiasca Liturghie stătea liniştită într-un colţişor şi se afunda cu totul în rugăciune. Trăia Taina cu toată fiinţa ei.

Simţea că niciodată nu este vrednică înaintea Lui Dumnezeu, că nu ,,corespunde” cerinţelor unei vieţi duhovniceşti autentice. Trăia intens starea de pocăinţă şi era intransigentă cu ea însăşi în ceea ce priveşte faptele credinţei. Spunea: ,,Despre viaţa mea nu ştiu decât că am petrecut 85 de ani de păcate. Simt păcatele că apasă ca un jug pe umerii mei. Nimic nu am făcut pentru mântuirea sufletului meu”.

De obicei, era foarte tăcută, nu vorbea foarte mult. Stătea stingheră, cu capul plecat, purtând basma la fel ca şi monahiile, şi avea mereu metaniile pe mână. Ne spunea: ,,Mai bună este tăcerea, decât să spunem multe vorbe  fără rost”.

Uneori spunea anumite lucruri, dar, când o rugau să repete ceea ce tocmai zisese, răspundea: ,,Când am spus eu aşa ceva? Nu-mi amintesc. Dacă am spus ceva şi era un lucru folositor, nu de la mine l-am spus. Eu, numai prostii spun, nimic altceva”.

Tot ceea ce spunea nu era niciodată rodul rațiunii şi al gândirii omeneşti obişnuite. Odată, cineva care a vizitat-o, a rugat-o să-i mai spună o dată ceea ce tocmai spusese, câteva sfaturi duhovniceşti alese. Ea nu-şi amintea nimic: ,,Acestea nu sunt poezii ca să le reciţi. Dacă ai spus, spus a fost, nu poţi să mai zici încă o dată acelaşi lucru”. Katerina vorbea, adică, sub inspiraţia şi iluminarea Duhului Sfânt. Cuvintele ei nu erau cuvinte omeneşti.

Spunea, cândva: ,,Mă gândesc la Rai şi îmi zic în gând: O să rămân pe-afară. Cine o să mă bage pe mine în seamă, o sărmană, o păcătoasă şi bună de nimic? Nu am nici o virtute, nu am nimic cu care să mă prezint în faţa Lui Dumnezeu. Cât aş fi vrut să am câţiva sfinţi prieteni care să mijlocească pentru mine şi care să spună că mă cunosc. Mare lucru ar fi! Să ni-i facem prieteni pe sfinţii din Rai!”.

Iubea foarte mult smerenia şi vorbea destul de des despre asta. Zicea că aceasta este o lucrare duhovnicească obligatorie pentru om, pentru că omul trebuie să exerseze smerenia, să o trăiască în adâncul sufletului. Katerina trăia smerenia şi avea autocunoaştere profundă, aşa cum întâlnim în scrierile Părinţilor. Tot ceea ce vedeau ceilalţi bun la ea, Katerina considera că este darul Lui Dumnezeu, iar despre ea zicea că este o bătrână simplă.

Avea har de la Dumnezeu şi acest lucru îl simţeau mulţii ei vizitatori care îi treceau pragul. La chilioara ei se făcea uneori coadă de atâta lume. Unii mergeau ca să o vadă şi să-i ceară sfatul, alţii, suferinzi, ca să ia un cuvânt de mângâiere. Un ieromonah, pe care ea îl cunoştea, zicea: ,,Am simţit acelaşi lucru, aceeaşi pace, ca atunci când mergeam să-l văd pe Gheronda Paisie (Aghioritul) şi pe Gheronda Efrem Katunakiotul. Mintea ei era la Dumnezeu şi la cele duhovniceşti şi toate problemele cotidiene le lăsa în grija Lui Dumnezeu. Ceea ce-ţi spunea, te ducea imediat cu mintea într-o altă realitate. De multe ori nici nu vorbea. Se vedea că este în altă parte, că trăieşte ceva dincolo de puterea de înţelegere a minţii omeneşti. Îşi lăsa capul în jos şi vorbea singură: «Of, Doamne, Doamne!… Vai, vai, vai! Mari taine are Dumnezeu, dar cine le dă importanţă?»”.

Nu făcea tovărăşii cu bătrânele de vârsta ei, ci cu tineri. A întrebat-o cineva, cum reuşeşte să comunice cu tinerii, iar ea a răspuns: ,,Adaugă ei vreo zece ani la vârsta pe care o au, scad eu vreo treizeci, şi, astfel ne «apropiem» şi ne putem «întâlni». Pe bătrâni nu-i vreau. Cu ce să-i ajut? Ei mănâncă bine, beau bine, petrec şi mai merg şi la biserică. Dar şi la biserică îi vezi că sunt gata să strige: «Garçon, adu-ne câte-o cafeluţă!». Se simt bine, şi mai, mai să stea şi picior peste picior la slujbă. Se termină Liturghia şi bătrânelele se şi pun la vorbă. Unde găsesc această dispoziţie? Eu plec imediat după Sfânta Liturghie, şi, când mă întreabă unde plec, le răspund: «Merg la chilia mea», ca să nu mai văd, să nu mai aud şi să nu mai ştiu nimic. Dacă vezi pe cineva după Liturghie că râde în gura mare şi e gata să spună şi glume, unul ca acesta nu ştie ce este Dumnezeiasca Liturghie. Degeaba a venit la biserică în ziua aceea”.

Toate acestea le spunea Gherontissa cu părere de rău, nu judecându-i pe ceilalţi, şi adăuga: ,,Când vezi ceva în biserică şi te scandalizezi, atunci e bine să-ţi astupi urechile, deoarece imaginile acestea te vor influenţa negativ după aceea. Spune-ţi în gândul tău că eşti mai rău decât toţi oamenii. Cuvintele pe care preotul – oricâte păcate ar avea el – le spune, sunt cuvintele Lui Hristos, şi iei binecuvântare. Chiar dacă preotul sau psaltul sunt falşi, iar cântarea nu te bucură duhovniceşte în nici un fel, spune-ţi în sinea ta că te găseşti în Rai. Raiul se deschide atunci pentru tine!”

Continuare Ekaterina Dérva – Partea a doua: http://www.pemptousia.ro/2013/11/ekaterina-derva-partea-a-doua/

* Informaţii despre Ekaterina Dérva ne-au fost oferite de părintele arhimandrit Methódios Alexíou, paroh al Catedralei Mitropolitane Sfântul Grigorie Palama din Tesalonic, doamna Evanghelia Bítti și nepoatele ei, precum şi fericitul întru pomenire Konstantínos Dérvas. Le mulţumim.

Sursa: Asceţi în lume, volumul II, Editura Sfintei Sihăstrii Sfântul Ioan Botezătorul, Metamórfosi, Halkidikí, 2012.