Chiril de Schitopolis, “Vieţile Pustnicilor Palestinei”

31 October 2013

schitopolis inPuţine sunt scrierile de demult, mai ales printre Vieţile de Sfinţi, care ne fac asupra monahismului o imagine atât de vie, detaliată şi plină de precizie istorică, dogmatică şi filocalică precum Vieţile lăsate de Chiril de Schitopolis. Autorul lor, aproape necunoscut la noi, se bucură de cele mai elogioase aprecieri din partea savanţilor, istorici şi patrologi, în a căror lume restrânsă i-a fost dat să fie citit, citat şi cunoscut, până când, relativ recent, câteva traduceri în limbi moderne l-au făcut accesibil şi cititorului nespecialist. Este acum rândul limbii române să deţină traducerea tuturor scrierilor lui Chiril, realizată după ediţia critică, după ce fragmentar şi deficitar ele au fost traduse în veacurile XVIII-XIX în Vieţile Sfinţilor, vehiculate disparat şi, de obicei, fără menţionarea autorului, astfel încât nimeni nu a simţit nevoia să-şi pună întrebarea: Cine a fost Chiril de Schitopolis ?

chiril 2

chiril 3

Chiril de Schitopolis, tradus integral acum pentru prima oară în româneşte, este biograful marilor sfinţi ai pustiei palestiniene Eftimie şi Sava, dar şi a altor cinci cuvioşi pustnici din acea vreme. Aceste Vieţi sunt scrise pentru sufletul oricărui creştin iubitor de sfinţi, dar şi pentru cei care doresc să cunoască monahismul de odinioară după izvoare. Cartea pe care o vei deschide, iubite cititor, cuprinde principalul document istoric pentru cunoaşterea monahismului palestinian din veacurile V şi VI, dar şi a evenimentelor bisericeşti legate de a doua criză origenistă.

Apreciate în lume savanţilor şi, deopotrivă, în cea a iubitorilor de frumos şi viaţă duhovnicească, Vieţile scrise de Chiril au o mare rigoare istorică, o viziune teologică filocalică şi tradiţională, precum şi o candoare a exprimării, care fac din ele o carte asupra căreia revii mereu cu plăcere şi folos.

Ediţia bilingvă de faţă, prin temeinicul studiu introductiv şi aparatul auxiliar, oferă teologiei româneşti un instrument ideal pentru iniţierea într-un domeniu pe nedrept trecut cu vederea: vechile Vieţi de Sfinţi.

editura

Redactarea Vieţilor de către Chiril a parcurs mai multe etape, în care vedem procesul tainic al împletirii dintre efortul uman şi lucrarea harului, când ascunsă, când miraculoasă. Începutul trebuie situat chiar în copilăria lui Chiril, când acesta a fost declarat de Sfântul Sava drept „ucenicul lui şi al părinţilor pustiei“ şi încredinţat mitropolitului spre educare. Cuvintele marelui Bătrân către mitropolit: „Părinte, poartă-i de grijă, pentru că am nevoie de el!“ nu pot fi luate decât ca o profeţie privitoare la viitoarea lucrare de aghiograf a lui Chiril, de vreme ce Sfântul Sava va muri în anul următor, iar „nevoia“ lui nu se putea referi la o trebuinţă de moment. Ştim că Sfântul Sava se confruntase cu răzvrătul partidei „intelectualiste“ din Marea Lavră şi putem presupune că a văzut în Chiril ceea ce acesta putea să devină: un monah cult, dar ascultător de predania Părinţilor şi de Biserică (adică tocmai cum nu erau cei care-l contestau pe Sava şi pe patriarh), capabil să-şi asume slujirea de aghiograf şi s-o ducă la bun sfârşit, păstrând duhul Bisericii. Formaţia lui Chiril pe lângă tatăl său, şi mai ales pe lângă mitropolitul Ioan de Schitopolis, e o altă etapă decisivă, pregătită de dumnezeiasca pronie pentru devenirea intelectuală a viitorului aghiograf. Complexul de împrejurări străbătute de Chiril până la sosirea sa în chinovia Sfântului Eftimie, unde a început redactarea propriu- zisă, dezvăluie ochilor credinţei o purtare de grijă aparte a lui Dumnezeu, Care Se implică în viaţa lui Chiril povăţuindu-l fie prin oameni, fie prin cărţi, fie prin păţanii, aşa încât să facă din el nu numai un adevărat aghiograf, ci şi un model de aghiografie autentic bisericească.

Ajuns, în iulie 544, în chinovia lui Eftimie, Chiril vede „binefacerile izvorâte din mormântul său“ şi i se aprinde „dorinţa fierbinte de a afla vieţuirea şi purtarea lui în trup şi de a le scrie“ (Viața Sfântului Eftimie, c. 60). Acum Chiril îşi fixează scopul pentru care, de fapt, Sava îl declarase ucenicul său şi pentru care Dumnezeu îl pregătise. De-acum începe să strângă informaţii despre Eftimie şi despre Sava de la monahii bătrâni din mănăstire şi din pustie, dintre care unii chiar vieţuiseră cu Sava şi, prin urmare, reprezentau cea mai directă şi credibilă sursă de informaţii. Relatările Bătrânilor sunt apoi scrise de Chiril „de-a valma şi fără rânduială, pe diferite hârtii, ca istorisiri răzleţe“, însă lipsa de exerciţiu într-ale scrierii l-a împiedicat să sintetizeze mulţumitor aceste note disparate. Mutat în Noua Lavră, în 21 februarie 555, Chiril aduce cu sine şi ciornele, de care aflase între timp şi primul său părinte duhovnicesc, egumenul Gheorghe. Deşi acesta îl îndeamnă să alcătuiască Vieţile şi să i le trimită, mai trec încă doi ani fără ca strădaniile lui Chiril să aibă vreun rezultat mulţumitor. E de presupus că în tot acest timp Chiril a citit şi a avut la îndemână scrierile amintite, pe care mai apoi le-a folosit la redactare, lucrări a căror calitate însă îl făceau să-şi impună o ştachetă ce i se părea de neatins. Toată această strădanie omenească, lipsită, în ochii lui Chiril, de roade palpabile, a fost însoţită „de rugăciune şi cereri fierbinţi“ pentru ca Dumnezeu, într-un fel oarecare, să-i vină într-ajutor. Ca de obicei, Dumnezeu lasă lucrurile să ajungă până acolo unde totul pare pierdut… Pe când Chiril, epuizat de atâtea încercări eşuate, se gândea să abandoneze totul, are o vedenie în care i se arată Sfinţii Eftimie şi Sava. Rugat de Sava, marele Eftimie a scos din sân un vas de argint şi, având o sticlă cu gât lung, a băgat-o în vas şi apoi i-a dat lui Chiril să bea, după care el mărturiseşte: „Ceea ce mi-a dat cu acea sticlă alungită avea înfăţişare de ulei, dar la gust era mai dulce decât mierea, arătând cu adevărat cuvântul dumnezeiesc: Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea (Ps. 118, 103). Din pricina acelei dulceţi de negrăit şi încă având acea mireasmă duhovnicească şi dulceaţă pe buze şi în gură, am început degrabă să scriu…“ (Viața Sântului Eftimie, c. 60).

Ajutorul dumnezeiesc miraculos se adaugă strădaniilor omeneşti ale autorului nostru, şi astfel se închide acolada peste etapele devenirii lui Chiril ca autor. Cel care fusese declarat încă din copilărie ucenic al Sfântului Sava şi-a împlinit slujirea tocmai în virtutea legăturii duhovniceşti care-l uneşte pe ucenic cu Avva al său, de la care primeşte nu doar o didascalie prin cuvânt şi un exemplu prin viaţă, ci mai ales primeşte har, moşteneşte experienţa Duhului Sfânt, Îl primeşte pe Dumnezeu. Această ucenicie, ca primire de Dumnezeu de la părintele duhovnicesc, este una din caracteristicile aghiografiei cuvioşilor şi stă la temelia întregii opere a lui Chiril. Urmărirea elaborării scrierilor aghiografe ale lui Chiril ne arată cât de necesar e efortul uman şi cât de valoroasă e pregătirea intelectuală. Dar, în acelaşi timp, ne vădeşte insuficienţa acestora pentru o slujire bisericească atât de importantă cum e aghiografia, care pretinde cunoaşterea din lăuntru a celor despre care scrie, câştigată prin ucenicie, cunoaştere harică devenită în persoana aghiografului „o harismă apropiată de harisma profetică. A vorbi despre minuni şi despre monahi harismatici nu poate fi o lucrare decât pentru un monah harismatic“ (Bernard Flusin, Miracle et histoire dans l’oeuvre de Cyrille de Scythopolis, Paris 1983, p. 214).

Concepţia sa aghiografică…

Concluziile ce decurg din analiza devenirii lui Chiril ca aghiograf formează totodată şi o constelaţie de principii definitorii pentru vechea aghiografie în care se înscrie autorul nostru. Viziunea sa aghiografică este teologică prin încadrarea ei printre modalităţile transmiterii peste veacuri a darurilor Cincizecimii, iar prin transformarea ei într-un mijloc de povăţuire duhovnicească a cititorilor spre experienţa şi trăirea sfinţilor este profund filocalică.

În prologul Vieţii Cuviosului Eftimie, Chiril îl prezintă pe aghiograf drept un mijlocitor între cititor şi experienţa duhovnicească a sfinţilor despre care scrie. Aghiograful este, în viziunea Schitopolitului, ultima verigă dintr-un lanţ duhovnicesc, al cărui început se află în Dumnezeu şi se continuă apoi cu Hristos, cu apostolii, cu mucenicii şi cuvioşii.

„Astfel, deşi e nepătimitor, Dumnezeu nu a socotit nevrednic de Sine să Se facă om pătimitor şi, nemuritor fiind, a primit să Se supună legilor morţii, ca, printr-o astfel de pogorâre iubitoare la noi şi o deşertare de bunăvoie, să ne dăruiască suirea la Sine Însuşi. De aceea, când Şi-a trimis ucenicii pentru mântuirea neamului nostru, a spus: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Mt. 28, 19). Iar ei, primind această poruncă şi alergând în toată lumea, au propovăduit evlavia cu cuvântul şi cu fapta. […] Iar după ce s-au lipsit şi de cele de trebuinţă, au răbdat şi moartea cu îndrăzneală, imitând bine prin acestea toate pe Stăpânul. De aici a răsărit lumii cunoştinţa de Dumnezeu. De aici firea omenească s-a luminat şi s-a izbăvit de tirania diavolului. […] De aici au odrăslit în toate neamurile cetele sfinţilor martiri, ale căror lupte poftind să le imite după prigoană, cei mai mulţi au strălucit ca nişte luminători în vieţuirea monahală. Aceştia au făcut viaţa lor în stare să poată primi întipărirea virtuţii apostolice, potrivindu-li-se acel cuvânt din Scriptură care spune: Au pribegit în piei de oaie, în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, suferind rele, rătăcind în pustiuri şi în munţi şi în peşteri şi în găurile pământului (Evr. 11, 37-38). Marele nostru Părinte Eftimie s-a făcut părtaş acestei vieţi fără de prihană, pentru că, fiind afierosit lui Dumnezeu încă de prunc şi dorind să urmeze pilda vieţii sfinţilor, s-a arătat bineplăcut lui Dumnezeu şi încercat oamenilor“ (Prologul Vieții Sfântului Eftimie).

O analiză atentă descoperă în textul de mai sus o adevărată succesiune apostolică a transmiterii experienţei duhovniceşti de la o „ceată“ duhovnicească la alta, de la o generaţie la următoarea, experienţă sau trăire numită sintetic de Chiril „evlavie“, pe urmele Apostolului Pavel care vorbea de o „taină a evlaviei“ (1 Tim. 3, 9). Însă ceea ce are în vedere Chiril prin cuvântul „evlavie“ nu se acoperă nicidecum cu acea imagine pe care termenul în cauză o suscită de regulă astăzi în mintea vorbitorilor. Nu la un anumit manierism de viaţă şi exprimare se referă Chiril, nu la o suită de formule siropoase şi comportamente care se vor evlavioase îl duce gândul, ci la sensul biblic, paulin, „tare“ al cuvântului. Este vorba de a denumi prin „evlavie“ o cunoaştere directă şi personală a lui Dumnezeu din sălăşluirea Lui în noi prin Duhul Sfânt, dobândit sacramental, ascetic şi trăit mistic între coordonatele rigorii dogmatice ortodoxe. Acest din urmă element, rigoarea dogmatică ortodoxă, este indispensabil pentru dobândirea evlaviei şi e atât de intim întrepătruns cu ea, încât cei care nu au credinţa ortodoxă sunt pentru Chiril, nici mai mult, nici mai puţin, decât „neevlavioşi“, iar erezia, o „lipsă de evlavie“.

Plinătatea acestei evlavii, a acestei cunoaşteri a lui Dumnezeu o are Hristos, pentru că El Însuşi este Dumnezeu, şi prin urmare evlavia vine de la El prin ucenicii Săi, apostolii, cărora le-a împărtăşit-o treptat, de-a lungul celor trei ani de împreună-vieţuire pământească. La Cincizecime, pogorârea Duhului Sfânt peste Biserică a împărtăşit ucenicilor plinătatea cunoaşterii duhovniceşti a lui Hristos într-un fel mai presus de orice cuvânt omenesc sau îngeresc. Biserica păstrează de atunci nucleul de foc al revelaţiei, numit de Sfântul Pavel fie „taina evlaviei“ (1 Tim. 3, 9), fie „taina lui Dumnezeu“ (1 Cor. 2, 1), fie „taina lui Hristos“ (Ef. 1, 9), expresii care denumesc, din diferite unghiuri, trăirea vie şi personală a lui Dumnezeu, „cunoaşterea iubirii lui Hristos“, precum şi „umplerea de toată plinătatea lui Dumnezeu“ (cf. Ef. 3, 19).

Adeseori în Epistolele sale, Apostolul Pavel se roagă pentru ca cititorii săi să ajungă la această cunoaştere a lui Dumnezeu şi să fie părtaşi la viaţa dumnezeiască a Domnului. În acest context al gândirii Apostolului neamurilor trebuie să situăm şi spusa lui Chiril despre „apostolii care au propovăduit evlavia“. Pentru el, împroprierea acestei evlavii este trăirea vieţii Stăpânului Hristos şi imitarea Lui până la acceptarea sfârşitului martiric. Epocii apostolice i-a urmat cea a martirilor, urmată de epoca monahilor, definiţi de Chiril ca doritori să imite luptele mucenicilor. Suprema cunoaştere a lui Dumnezeu şi deplina izbăvire de neştiinţă şi de înşelare sunt dobândite, aşadar, prin cruce şi martiriu, cea mai înaltă formă de asemănare cu Hristos. În acest element martiric vede Chiril noima profundă a ostenelilor monahale, prin care călugărul lucrează asupra propriei sale fiinţe cu diferitele instrumente ascetice, astfel încât „să poată primi întipărirea virtuţii apostolice“, ceea ce, pentru autorul nostru, înseamnă că devine părtaş aceleiaşi evlavii şi virtuţi ca apostolii.

Scrierea vieţilor monahilor sfinţi este pentru Chiril o sarcină pentru împlinirea căreia s-a folosit „de silire şi de rugăciune“. Silirea omenească, tainic ajutată de har, împreună cu lucrarea duhovnicească a rugăciunii fac ca lucrarea aghiografului să se bucure de o anumită insuflare dumnezeiască rămasă oarecum îmbibată în scriere şi care mijloceşte cititorului ceva din această evlavie, dincolo de mulţimea informaţiilor şi detaliilor istorice. De aceea, prima cerinţă a lui Chiril pentru cititor este „credinţa neîndoielnică“, aceea care, fiind „început, rădăcină şi temelie“, îi va face pe cititori „să-şi conducă cugetele la consimţirea cu cele scrise“. Migala cu care Chiril îşi alege cuvintele, mai ales în acest prolog foarte atent elaborat, ne îmbie cu o analogie surprinzătoare: aceea dintre „consimţirea“ cu un gând păcătos şi „consimţirea“ cititorilor cu cele scrise de Chiril. În schema, de tradiţie sinaită, a dezvoltării gândurilor demonice, momentul consimţirii cu momeala strecurată de draci e premergător împlinirii păcatului cu fapta (Cf. Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie, I, 46, în Filocalia Românească 4 (1994), pp. 69-70). Se pare că tot aşa vede lucrurile şi Chiril în cazul scrierilor sale: cititorul, dacă are credinţă, ajunge la con-simţirea cu cele scrise, iar această etapă premerge împlinirii cu fapta şi asumării practice a evlaviei desprinse din scrieri. Aghiograful este, aşadar, un dascăl al discernerii şi al con-simţirii cu cele ale harului, un mistagog, un iniţiator al cititorului său în „taina evlaviei“, iniţiere mijlocită de scrierea vieţii sfinţilor, în a căror experienţă duhovnicească îşi introduce cititorul dispus la efort ascetic. Adevărata operă aghiografică îl face părtaş pe cititor la evlavia reală şi nefalsificată primită de apostoli de la Hristos, propovăduită de ei, pecetluită şi mărturisită cu sângele martirilor şi, în cele din urmă, câştigată de cuvioşi prin luptele lor ascetice.

… şi „cealaltă aghiografie“

Precizările din prologul lui Chiril sunt de cea mai mare actualitate pentru Biserică, infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi, fără nici cea mai firavă rădăcină în experienţa sfinţilor, transmisă prin acea succesiune apostolică a adevăratei evlavii de care vorbea Chiril. Mai mult şi mai grav, aghiografia însăşi s-a depărtat, într-o bună parte a ei, de misiunea mijlocirii adevăratei evlavii apostolice, aşa cum credea Chiril că e datoria lui să o facă. Această pseudoaghiografie alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipiile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism.

E bine ştiut faptul că de pe la sfârşitul primului mileniu creştin, o bună parte din aghiografia ortodoxă a început să caute tot mai mult adecvarea cu schemele gusturilor estetice bizantine, aşa încât partea cu adevărat consistentă şi autentică istoric a vieţilor de sfinţi, precum şi gustul „tainei evlaviei“ pe care vechea aghiografie le transmiteau au fost înecate în noianul retoricii emoţionante. Aşa stau lucrurile mai cu seamă din a doua jumătate a secolului al XI-lea, când s-au rescris multe vieţi de sfinţi, apărând un nou stil aghiografic şi modelând totodată un nou gust. Acest nou gen literar s-a standardizat în clişee de exprimare, în matriţe biografice pentru diferitele categorii de sfinţi (martiri, cuvioşi, episcopi etc.), în formule retorice menite să inducă, prin procedee proprii artei literare, anumite emoţii cititorilor, renunţând astfel la ceea ce Chiril şi vechea aghiografie îşi fixaseră ca scop: transmiterea şi iniţierea în adevărata „evlavie apostolică“. Noua aghiografie a plasat în plan secund misiunea ei mistagogică, preferând să încânte mintea cititorului prin tehnici literare elaborate şi verificate încă din Antichitate. Succesul facil, de moment, atins fără să pretindă nici un efort de pătrundere din partea cititorului, a fost, de bună seamă, atât de atractiv, încât, după rescrierea în acest stil a Vieţilor multor sfinţi mari, vechile Vieţi, scrise în stilul clasic al aghiografiei, au fost uitate, iar unele chiar s-au pierdut (Irénée Hausherr, „Biographies Spirituelles”, în Dictionnaire de Spiritualité 1, 1645). Deriva retorică a aghiografiei de acest tip a parcurs cu succes secolele până astăzi, încurajând răspândirea unor apocrife şi permiţând unor autori improvizaţi în aghiografi performaţa de a scrie cu lux de amănunte vieţile unor sfinţi despre care nu se ştie de fapt nimic, cu excepţia numelui, sau a cărora unică urmă este astăzi un mormânt datat (eventual), elemente istorice concrete, dar insuficiente, care au declanşat mecanismul automat al scrierii Vieţii lor pe baza schemelor deja consfinţite de un uz dus deja până la abuz.

Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo“ şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionante stereotipe care, fiind vorba de sfinţi, n-aveau cum să nu fie aşa, de clişeele pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi“, ale cărei principale trăsături sunt caracterul, după caz, bizantino-, slavo- sau românocentric, exclusivismul aprioric faţă de tot ceea ce nu se înscrie în cadrul geografic şi cultural al „centrului“, trăit ca autosuficient, refuzul efortului intelectual în care sunt suspectate că ar germina seminţele îndepărtării de Dumnezeu şi – cum s-ar putea altfel? – ale ereziei. Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos. Lecţia sobră şi profundă a vechii aghiografii predată în acest volum de Chiril de Schitopolis va avea de înfruntat destule prejudecăţi.

Dar poate că prorocia Sfântului Sava nu a vizat doar aspectul vieţii pământeşti a ucenicului său schitopolitan, ci priveşte şi peste veacuri spre destinul de azi al operei sale.

Note bibliografice: Chiril de Schitopolis, Vieţile pustnicilor Palestinei, trad. şi studiu introductiv: Ierom. Agapie Corbu. Arad: Editura Sfântul Nectarie, 2013. ISBN: 978-606-92843-3-9.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB