Povestea adevărată a Maicii Eufrosina

Pe când eram mică, mi s-a născut în minte această dorinţă: nu voiam să mă mărit! Tatăl meu bea destul de des. Dacă nu se întorcea înainte de a se întuneca, ştiam că va veni noaptea şi va face scandal. Iar noi cu mama aşteptam şi tremuram…

Când auzeam, tăicuţule, trosc! portiţa, ştiam că tata venea beat. Şi zicea:

– Dă-mi să mănânc! La orice oră ar fi venit. Iar mama îi dădea să mănânce…

Îi plăcea, nu-i plăcea mâncarea, arunca apoi cu farfuria în mama!

Eu trăgeam cu coada ochiului la toate astea şi ziceam:

– Împărăteasă Cerească, sa mă fereşti de măritiş! Aveam o vecină, Uliţa, care-şi pierduse două degete. Şi mă gândeam: «Doamne, de mi s-ar rupe şi mie ceva, ca să nu mă ia nimeni în căsătorie! Altfel, vreau, nu vreau, tot mă vor da!»

Şi o rugam întruna numai pe împărăteasa Cerurilor: «Maica Domnului, rânduieşte-mi Tu viaţa». Şi nu spuneam nimănui nimic, numai mamei.

Apoi a venit momentul: vărul meu primar, Grigorie, şi mătuşa Maria, sora tatei, au hotărât să plece la mănăstire, la Sarov şi la Diveevo. Ei erau mai mari decât mine, iar eu eram încă mică.

Le-am spus:

– Luaţi-mă şi pe mine!

Însă ei nu voiau să mă ia.

Şi am zis: «împărăteasă Cerească, Maica lui Dumnezeu! Chiar dacă nu mă iau ei acum, eu tot voi fugi!»

Aşa o dorinţă aveam. Nu voiam să trăiesc în lume.

Ei se pregăteau de drum, iar eu spuneam întruna, tremurând: «Părinte Serafim, ajută-mă!»

Odată, mama şi tata se odihneau, era o sărbătoare mai mică. Şi deodată mama, deşi îi era frică să spună, totuşi, a spus:

– Ştii, tată, că Maria şi Grigore merg la mănăstire…

– Şi ce?

– Hai să o lăsăm şi pe Eufrosina cu ei… Iar tata a spus:

– Ce, ai înnebunit? Şi au tăcut…

Iar mamei îi era frică să spună mai mult, căci tata era destul de aspru.

Şi tăceau.

A tăcut tata ce a tăcut şi, deodată, a spus:

– Eufrosina, ai auzit ce a spus maică-ta?

– Am auzit…

– Şi tu ce zici? Iar eu i-am spus:

– Păi, nu sunt împotrivă. Sunt de acord… Şi atât. În rest, nicio vorbă.

Şi tremuram întruna, rugându-mă: «Împărăteasă Cerească, se hotărăşte soarta mea! Părinte Serafim, ajută-mă!».

Iar tata a căzut pe gânduri. Totuşi avea în el frică de Dumnezeu. Şi, fără să spună cuiva ceva, iată ce a hotărât.

Noi aveam trei văcuţe pe care tata le păstra ca zestre. În familie erau trei fete de măritat, fiecăreia trebuia să-i dea câte o vacă. Aşa era înainte, când se mărita o fată, i se dădea ca zestre o vacă.

Şi iată că tata a luat viţica pe care o păstra pentru zestrea mea şi a dus-o la târg să o vândă. Iar apoi ne-a povestit:

– M-am gândit eu, a spus el, să cer pentru viţeluşa ta preţ dublu. Şi am zis aşa: dacă îmi vor da, te voi lăsa la Diveevo. Iar de mă vor lua în râs, vei rămâne acasă.

A ajuns la târg, s-a uitat şi în târg era plin de vite.

Şi s-a aşezat în margine.

– M-am uitat în toate părţile, ne-a povestit el. Ce să faci acolo cu viţica noastră! Căci erau destule şi nu ca a noastră. Dar numai ce m-am uitat şi, deodată, văd că fuge un bătrânel îmbrăcat într-o haină lungă de postav, cu căciula pe-o ureche. Nu s-a uitat nicăieri, nu a întrebat pe nimeni nimic, ci a venit direct la mine. «Frumoasă viţica ta! a zis el. Cât ceri pe ea?». N-am mai chibzuit nimic şi am cerut repede preţ dublu: douăzeci şi patru de ruble! Douăzeci şi patru! Preţul maxim al acelei văcuţe era de douăsprezece ruble. Iar bătrânul acela chiar s-a bucurat. Nu a spus niciun cuvânt, cum că ar fi scumpă sau altceva. «Dă-mi-o!» a zis el. Şi am bătut palma!

Şi bătrânul a luat viţica. Tata a rămas uimit. Stătea şi ţinea banii în mână.

S-a întors acasă şi tăcea. S-a aşezat la masă.. Mama i-a pus să mănânce, iar tata a întrebat-o:

– Aşadar, Maria merge la Diveevo? Iar mama i-a spus:

– Merge…

– Şi Grigorie la Sarov?

– Şi el merge…

– Iar Eufrosina?

Mama începuse să tremure toată.

– Asta dacă tu…

Tata s-a uitat la mama şi a spus:

– Pregăteşte-o de drum!

Şi am plecat toţi trei, pe data de 5 mai, în anul 1915.

***

Şi am ajuns la Diveevo… Atât de mult mi-a plăcut locul acesta! Peste tot era curat, ordine. Nimeni nu făcea nimic fără folos. De la chilii până la biserică erau drumuri pietruite. Da, era frumos! Iar cântările, vai, erau ca ale îngerilor! Erau multe cântăreţe. Şi aveau de unde să aleagă – dintr-o mie de surori! Mi-au dat ascultare la fermă, lângă râul Satis, să am grijă de văcuţe. Acolo şi locuiam.

Mătuşa mea, Maria, e adevărat, în scurt timp a plecat acasă. Nu a rămas să vieţuiască aici. Păi ce fel era mănăstirea noastră? Nici cămăşute, nici rufărie nu ne dădeau, ce luai din casa părintească, aceea purtai. Vărul meu, Grigorie, a plecat şi el după un an şi jumătate din Sarov.

Odată, e adevărat, Grigorie a venit la mine la Satis. Dar, de fapt, nu la mine a venit, ci mergeau undeva după fân. Şi m-a văzut cu văcuţele, în opinci, şi a zâmbit:

– În opinci? Eu nu m-aş fi încălţat cu ele!

Aşa a spus! Pe monahi îi îmbrăcau şi îi încălţau chiar şi cu cizme, de aceea se mândrea el. Dar era interesant: Cum de se credea el bogat? Căci mi-a dat numai o copeică! Au râs maicile după aceea: «Iată, au zis ele, bogătaşul i-a dat surorii noastre o copeică. Of, Domnul fie cu el…». Mândria pusese stăpânire pe el! Aşa i-a fost, probabil, soarta… îl apucase şi tristeţea şi n-a mai stat în mănăstire, a plecat chiar fără să mă fi anunţat. Dar pe mine Domnul m-a întărit. Da…

Doar că atunci când Grigorie a ajuns acasă şi le-a povestit părinţilor cum umblam în opinci şi cât de greu îmi era să vieţuiesc acolo, mama îndată a izbucnit în plâns. S-au aşezat la masă, iar Grigorie a luat pâinea în mâini şi a spus:

– Iată unde este Împărăţia Cerurilor! Căci acolo nu este!

Ca şi cum pâinea din făină cernută ar fi Împărăţia Cerurilor!

Iar pe mama şi mai tare a podidit-o plânsul. Iar el, Grigorie, nu avea de gând să se mai întoarcă la viaţa monahală. Şi nu avusese o ascultare grea: cocea pâine în formă de colaci. Dar odată s-a întâmplat să vină arhiereul; el aşa umbla mereu, cu cârja. Avea părul lung, ondulat, până la umeri! Iar vrăjmaşul chiar– atunci l-a tulburat. Însă Grigorie nu a înţeles aceasta. Da…

Şi iată ce vă mai spun eu, băieţi, dar să mă iertaţi, pentru Hristos! Aveţi de gând să mergeţi la mănăstire? Da? Aveţi de gând… Păi atunci, primul lucru pe care vi-l spun este acesta: să nu-i judecaţi nici pe monahi, nici pe egumeni. Că, dacă-i veţi judeca, nu veţi prinde rădăcini, îndată vă veţi lua zborul!

Nu demult a venit la noi de la Zagorsk, din lavră, un anume Vasile, ierodiacon. Şi l-am auzit judecându-i pe monahi că nu vieţuiesc corect. Şi i-am spus:

– Ai grijă, că nici tu nu vei mai sta în mănăstire.

Şi aşa s-a şi întâmplat! A plecat din lavră. Da… Iată care e porunca: de vezi vreun păcat la vreun monah sau ieromonah de-acolo sau face egumenul ceva greşit, datoria ta este să nu-i dai atenţie! Te întorci şi nu te uiţi la nimeni! Lasă-i să greşească. Cum spunea părintele Serafim: «Să trăiască cât vor, să mănânce pâinea noastră. Va veni şi vremea când Dumnezeu însuşi îi va da afară». Aşadar, de osândire să vă temeţi! Să nu judecaţi! Nu e treaba noastră, Domnul însuşi îi va îndrepta.

Iar de are cineva vreo slăbiciune, nu e treaba ta. Nu te uita la el. Nimeni nu este judecătorul lui. Iată, aşa! Iar Grigorie aşa era, pe toţi îi judeca: «Lucrul ăsta nu-i corect! Celălalt nu este aşa! Al treilea nu e bun! Iată cum ar trebui să fie!». Păi ce monah e ăsta? Şi unde este Domnul lui? Şi a plecat din mănăstire. Dacă voieşti o viaţă după Dumnezeu, trăieşte-o tu cum ştii.

Şi, precum se întâmpla să spună fericita stareţă Agasa: «La tot pasul să te rogi: împărăteasă Cerească, păzeşte fecioria mea, nu mă lipsi de împărăţia cea Cerească, nu mă lipsi de sfânta Ta mănăstire!». Atunci te vei întări şi vei fi viu. Căci vrăjmaşii vin mulţi, din toate părţile.

Am văzut undeva o ilustraţie: era Cuviosul Serghie, iar în jurul lui nişte fiare îngrozitoare, tot felul de crocodili, iar el stătea şi se ruga. Aţi văzut-o? Şi cine erau crocodilii? Ştiţi? Erau diavolii şi patimile omeneşti! Însă rugăciunea pe toţi ne mântuieşte. Dacă judeci, nicăieri nu poţi trăi în bună înţelegere, iar lucrul acesta e urât de Dumnezeu. Uită-te la tine însuți!

Iar acum iată cum mă rog: «împărăteasă Cerească, se apropie moartea… Nu mă lăsa!». Numai Ea, Stăpâna, ne ajută şi ne apără pe toţi, oriunde am fi. Fie că eram în temniţă, fie deportată, repetam întruna. numai: «Biruitoare aleasă a Voievodului!»[1] Numai aşa mă rugam… Şi Domnul m-a păzit..

***

Pe atunci locuiam la ferma de lângă râul Satis. Pământ aveam mult, ni-l donase cineva. Şi vite aveam multe. Acolo duceam şi vacile la păscut.

Odată, au adus la noi o viţică din Sarov. Voiau să aducă la noi vite de soiul acela. Acolo vitele erau albe şi aşa de sănătoase! Iar la noi erau roşcate şi mici. Viţica aceasta adusă de la Sarov era foarte bine păzită. Doi ani nu trebuia să i se dea drumul în cireada mare, numai în al treilea an.

Şi, iată, când viţica aceasta avea încă numai doi ani, a auzit cireada cea mare dincolo de râu, căci mugeau vacile. Şi viţica mea a început să se agite! S-a aprins toată şi a fugit într-acolo, la cireada mare. Iar lucrul acesta era interzis!

Eu am luat-o la goană după ea! Am fugit eu cât am fugit, dar ea tuşti! în râul Satis şi a început să înoate. Iar râul Satis era adânc. Viţeluşa a trecut înot pe partea cealaltă şi a alergat la cireada cea mare.

Iar eu am rămas pe mal! Am căzut în genunchi şi am strigat:

– Părinte Serafim! Ce faci, nu vezi ce se întâmplă, oare?! A fugit viţica!

Iată, pe tonul acesta începusem să mă cert cu cuviosul: «Nu vezi ce se întâmplă, oare?!».

Şi ce credeţi? Viţeluşa deodată s-a oprit. De parcă ar fi fost pironită locului. Apoi s-a dat îndărăt şi încetul cu încetul s-a întors şi a pornit înapoi. Ca şi cum o trăgea cineva! A intrat în râu şi a înotat încetişor înapoi.

Ajunsă la mal am luat-o de funie: «Ah, ştrengăriţo, ce m-ai mai chinuit!».

Îmi închipui că doar părintele Serafim a fost cel ce a oprit-o!

Apoi nu s-a mai dezlănţuit! Iar după aceea s-a făcut o văcuţă atât de frumoasă! Dar în scurt timp am fost alungate de acolo, de pe râul Satis…

Da… A fost o perioadă cumplită. A început războiul cel mare, iar apoi l-au detronat pe ţar. Revoluţia. Voi nu aţi prins-o, nu ştiţi.

La început nu s-au atins de mănăstire, dar ferma au prădat-o. Apoi au venit să ne jefuiască şi pe noi. Ne-a fost dat şi nouă să pătimim. Şi cine ne jefuia? Satele noastre s-au ridicat împotriva noastră. Satele noastre! Lomasovo, care e la şase kilometri de Satis. Pe ţăranii şi tărăncile din satul acesta aşa îi şi numeam – lomasovi. Şi ce au vrut ei? Să ne jefuiască şi să ne ia tot!

Dar noi ştiam dinainte că aşa va fi. Fuseserăm prevenite. Au trimis muncitori din mănăstire la noi, la Satis, să mâne vacile noaptea şi să le ducă la mănăstire. Altfel, în ziua următoare nu ar mai fi fost acolo, le-ar fi luat! Şi toată noaptea – vai, tăicuţule, toată noaptea! – am mânat cireada! Ce ne-am mai căznit cu vacile! Şi cu viţeii, care fiind mici, chiar şi de cinci zile, erau puşi în căruţă. Erau multe vaci şi mulţi viţei.

Apoi am rătăcit drumul, mergând prin pădure. Iar pădurea era greu de străbătut! Ce ne-am mai chinuit! Am crezut că nu era departe, dar erau douăzeci de kilometri. Şi încă am mai ocolit şi un conac în care locuia un moşier, Lajkin. El avea acolo o fabrică de alcool. Şi începuseră deja s-o jefuiască. Veniseră de peste tot, să bea tot! S-au suit în cazane, unii s-au înecat. Mulţi au ars. Erau fără stăpâni şi intrau toţi, fiecare unde voia.

Da… Vacile abia mergeau, iar viţeluşii obosiseră şi cădeau. Ceea ce a fost, nu pot uita! Cu greu, dar am ajuns totuşi la Diveevo. La ora şapte. Era a doua Sfânta Liturghie, iar noi veneam cu vacile! Şi am mânat toată cireada în curtea cailor. Le aduseserăm totuşi pe toate. Iar apoi maica egumenă ne-a poruncit să ne întoarcem. Am băut un ceai şi am pornit iarăşi la drum.

Împreună cu prietena mea, Parascheva, fiind nedormite de o noapte şi o zi, am mers încet-încet… Şi am obosit, nu mai aveam puteri! Hai să ne aşezăm… Ne-am aşezat, se înţelege, drept pe cărare şi îndată am aţipit. Cât am dormit, nu ştiu, fiindcă eram foarte obosite. Şi iată că s-a apropiat de noi un ţăran cu căruţa lui. A strigat el cât a strigat să ne dăm din drum, dar noi, puteai să ne omori, nu auzeam nimic! Dormeam. Şi ce a făcut ţăranul? Ne-a biciuit! Iar noi ne-am speriat: «Doamne Iisuse Hristoase, dar unde suntem?». În jur era pădure, iar noi nu înţelegeam nimic, ne speriasem.

– Unchiule, spune-ne, pentru Hristos, unde suntem? Unde am nimerit?

Iar el a înjurat! Şi a trecut… Păi, Dumnezeu fie cu tine!

Ne-am aşezat din nou. Şi abia ne-am dumirit. De unde veneam? Încotro mergeam? Apoi am văzut că nu eram departe de conacul unde lomasovii lui Lajkin prădau fabrica de alcool. Probabil că şi ţăranul acela cu căruţa tot într-acolo mergea. Şi am văzut că şi făraşele, şi făcăleţele pentru rufe le cărau, şi tot ce era în casa lui Lajkin. Şi nu am mai mers pe drumul acela, ne gândeam că ne vor omorî. Cum să nu, noi eram măicuţe… Şi i-am auzit, strigând: «Acum haideţi la călugăriţe!».

Şi am alergat degrabă la surorile noastre, care deja ne aşteptau.

– Cum de aţi întârziat atât de mult?

Le-am povestit tot: cum ne-am rătăcit, cum am aţipit şi cum am ajuns. Şi că îndată vin ţăranii să ne jefuiască.

Abia ce le-am povestit şi le-am auzit pe surori, strigând:

– Au venit lomasovii! Cu drapelul roşu!

Şi au dat buzna. Erau mulţi! Noi aveam acolo un hambar, iar ei s-au dus direct la acel hambar.

– Daţi-ne cheile!

A venit la ei cea mai mare dintre noi.

– Bine, vi le dau acum. Ce vă trebuie?

– Totul ne trebuie! Tot! Toate grânele le vom lua! Dă-ne tot ce ai!

Maica s-a gândit că-i va opri… Dar de unde… Şi au descuiat. Acolo aveam şi crupe de mei, de hrişcă, şi făină… Şi am început să umplem câte un sac. Dar ce, ei au putut aştepta, oare, să umplem câte un sac? Ne-au împins afară şi au început ei să îşi pună. Au luat tot!

Un ţăran s-a băgat drept în făină. Cumplit! Îţi venea şi să râzi şi să plângi! Era alb tot! Şi aşa au umplut sacii.

Iar apoi am auzit: buf! buf!– erau împuşcături! Ce însemna asta? Ne-am uitat întra-colo, veneau ţăranii din Vertiansk să apere mănăstirea şi să-i gonească pe cei din Lomasovo.

Noi am strigat:

– Ajutor! Săriţi! Ne vor omorî!

Iar ţăranii din Vertiansk ne-au spus:

– Ce ţipaţi, prostuţelor? Nu pe voi vă vom omorî, ci pe ăia de acolo!

Dar, slavă lui Dumnezeu, nu au omorât pe nimeni. Au tras cu puşca doar în sus. Şi i-au gonit totuşi pe lomasovi. Însă ei furaseră aproape tot!… Vai, ce jaf a fost! Domnul să îi ierte…

Era toamnă. Luna octombrie anul 1917 şi deja era frig…

Strânseserăm deja provizii de ciupercuţe, varză, toate pentru iarnă.

Iată, ca acum văd: un ţăran s-a băgat în pivniţă şi a scos de acolo un ciubăraş cam de două vedre. Foarte mult îi plăcea ţăranului ciubăraşul. Iar în el erau cele mai bune ciupercuţe. Şi ţăranul ce a făcut? A vărsat ciupercile şi, fără să-şi cruţe opincile, le-a călcat în picioare! Ca să nu le ia nimeni. Căci el nici nu avea nevoie de ciuperci, lui îi trebuia doar ciubărul!

Şi mai era acolo un tătar. Şi lui i-a plăcut un ciubăraş, însă altul, iar în el erau roşii.

– Astea ce sunt? a întrebat el.

Iar noi aveam o soră din Basarabia, care era cam hazlie:

– Astea, a zis ea, sunt doctoriile noastre!

– Ce doctorii?

– Păi, când vaca se umple de păduchi, noi o spălăm cu doctoriile astea.

Aşa a spus! Şi el a crezut. Nu a priceput că erau roşii.

Şi aveam mai multe oale pentru lapte, bune, de sticlă. O, Doamne! Un flăcău s-a urcat în pod şi a văzut acolo oalele acestea. Şi le-a pus în sac. Iar pe scară, fiind mică, ciocnindu-se una de alta, s-au spart. Şi le-a aruncat în curte! «Acuma ştiu de unde să iau!» Şi a plecat.

Şi toţi erau beţi! Furaseră votcă de la fabrica lui Lajkin. Ce au făcut, nu se poate povesti! Chiar în curtea noastră un bărbat din ăsta s-a prăbuşit fără cunoştinţă. Era beat! Şi se învineţise! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Iar apoi au apărut şi cei de la putere. Cam vreo paisprezece oameni. Şi au făcut şedinţă la noi, în bucătăria mare. Au hotărât ce să facă cu alcoolul. «Dacă vom lăsa totul aşa cum este, au spus ei, nu ştim ce vor face oamenii!» S-au gândit ce s-au gândit şi au hotărât: «Haideţi să aruncăm alcoolul ăsta. Pur şi simplu ca pe apă, în pământ». Însă alţii au spus: «Nu se poate aşa ceva! Alcoolul este necesar oriunde, este un medicament!». Iar alţii au răspuns: «Nu, în acest moment nu există posibilitatea de a-l ţine aproape de oameni! Pentru că poporul face multe nenorociri când bea!».

Totuşi s-au hotărât şi au aruncat tot alcoolul acela. Era făcut din cartofi. Duceau cartofii la fabrică şi făceau votcă. Doar că înainte de a vărsa votca autorităţile acelea au venit la noi şi ne-au întrebat:

– Aveţi sticle?

Aveam sticle mari, cu apă sfinţită. Şi le-am arătat.

– Ce aveţi în ele? au întrebat.

– Aghiasmă.

Au luat sticlele. Şi le-au vărsat! Pe podea! Ce, le părea lor rău de acea aghiasmă? Ei şi-au luat alcool. Iar alcoolul rămas l-au vărsat direct pe pământ, în ţărână.

După aceea, ţăranii şi tărăncile din toate satele apropiate şi din cele îndepărtate au venit şi au spălat ţărâna. Şi au băut apa aceea, copilaşilor! Şi câţi ţărani s-au înecat atunci în fabrică! Unul a căzut cu picioarele într-un cazan şi ca un cărbune a ars în alcool!

Ferma de lângă râul Satis au jefuit-o toată, iară pe noi ne-au alungat. Da… Când a fost asta? Păi, în anul 1917, când a început revoluţia.

Iar mănăstirea au închis-o în ’27… Atunci deja nu mai aveau frică. Pentru că se formase puterea.

Toate mănăstirile dimprejur le desfiinţaseră deja, dar de noi încă nu se atingeau. Cineva de la Moscova ne ajuta. Ne-au comunicat în taină: «Deocamdată nu plecaţi nicăieri, staţi acolo». Am organizat un artel (cooperativă de producţie agricolă). Şi am început să ne numim nu mănăstire, ci cooperativă de producţie. Dar în anul 1927 autorităţile au început să-i ceară maicii egumene actele tuturor surorilor.

Iar noi am spus:

– Nu avem niciun fel de acte! Şi era adevărat, căci în mănăstire ne primeau fără acte.

Deşi, bineînţeles, ne numărau, se ţinea totuşi o evidenţă. înainte de revoluţie erau peste o mie de surori. Iar eu venisem în 1915. «A cui eşti şi de unde vii?». Şi în mănăstire era o maică din satul nostru, Agasa, care era mai mare decât mine.

– Sunt din acelaşi sat cu Agasa…

– O, eşti consăteana Agaşei!

Şi atât. Cam ăsta era actul: «Consăteana Agaşei».

Bătrânele mi-au povestit: «Când surorile locuiau împreună cu Cuviosul Serafim, adică cu o sută cincizeci de ani în urmă, părintele Serafim le-a spus: Va veni vremea când orfanele mele ca boabele de mazăre se vor risipi pe porţile Naşterii! Iar noi ne întrebam: «Care vor fi porţile acestea? In mănăstire nu sunt asemenea porţi».

Şi iată că în anul 1927 se apropia hramul nostru, Naşterea Maicii Domnului. La ora două era vecernia mică. Eu atunci eram la clopote. Şi am fugit în clopotniţă să trag clopotele. Doar ce  m-am atins de lacăt şi cineva din spate m-a apucat de mână. Vai, tăicuţule, era o «şapcă roşie»! Un miliţian! Nici nu am văzut de unde a apărut. S-a agăţat de lacăt şi nu mi-a dat voie în clopotniţă.

– Stai! mi-a spus el.

Iar eu i-am zis:

– Cum stai?! E timpul să tragem clopotele!

– Pentru voi, a zis el, e timpul. Dar pentru noi, nu.

– Cântăreţele au venit în fugă şi au întrebat:

– De ce nu trageţi clopotele?

Iar eu am lăsat capul în jos:

– Păi, uitaţi, nu-mi dă voie „şapca roşie”!

Nu ne-au dat voie să tragem clopotele la hram, dar ne-au dat şapte zile să ne pregătim de plecare.

Asta a fost în anul 1927, în septembrie. După calendarul vechi, pe data de opt. Iar după cel nou, nu ştiu ce dată era.

Naşterea Născătoarei de Dumnezeu este pe 8 septembrie. Şi atunci surorile şi-au amintit:

– Părintele Serafim a spus: Orfanele mele ca boabele de mazăre se vor risipi pe porţile Naşterii? Iată şi porţile Rojdestvensk (Naşterii)!

Şi-au adus aminte de cuvintele Cuviosului! Apoi surorile au cerut:

– Daţi-ne voie în aceste şapte zile să isprăvim totul. Adică, să facem şi slujba, să tragem şi clopotele.

– Păi, faceţi cum ştiţi. Nu ne-au refuzat.

După o săptămână, am tras toate clopotele pentru priveghere! Pentru ultima dată! Am tras clopotele, am făcut slujba… Şi ca păsărelele am zburat care încotro. Iată-aşa… Şi ploua! Şi am plecat la drum… Doamne, oamenii împotriva noastră şi Domnul cu noi! Împărăteasă Cerească!… Şi era cu neputinţă ca autorităţile acelea să nu ne propună să dezbrăcăm haina monahală! «Umblaţi ca mirenii» ne-au spus. Şi să nu avem icoane, ci să-l punem pe Lenin. Cu asta nimeni nu a fost de acord!

În biserica cu hramul Maicii Domnului din Tihvin se păstra totul pentru noua catedrală. Au început să care tot ceea ce era acolo, chiar în prezenţa noastră. Veşminte, cruci, tot-tot au luat. Iar ţăranii care mânau căruţele nu erau bucuroşi: «Noi le-am adus aici cu bucurie, pentru catedrala nouă, iar acum nu ne bucurăm». Atunci unii dintre ţărani, lăsându-şi capetele în jos, chiar au plâns. Era jalnic! Au plâns ei, dar ce puteau face împotriva puterii?

Pe maica egumenă a doua zi au luat-o la închisoare. Iar noi am pornit care încotro…

Numai arhiereul a rămas cu noi, în ascuns. Şi ne-a spus:

– Din mănăstire v-au izgonit, dar monahismul nu vi-l pot lua.

Nu ştiu cum gândeau oamenii, dar măicuţele gândeau aşa: «Toate acestea sunt pedeapsa lui Dumnezeu. Domnul a îngăduit această stăpânire».

Era anul 1937. Eu şi măicuţele locuiam în jurul mănăstirii. Eu locuiam aici, pe Kalganovka. Şi pe cealaltă parte a străzii mai erau căsuţe şi acolo locuiau măicuţe. Unele însă se temeau de închisoare şi s-au măritat… Domnul să le ajute!

A venit vremea să ne ia la închisoare. În anul 1937. Au apărut trei oameni – nişte judecători. Ţin minte, era o cameră aşa de mică. Iar ei erau nişte bărbaţi aşa de mari. S-au aşezat, iar miliţianul a adus dintr-odată douăzeci de persoane, numai măicuţe.

– Vai, frate, ce multe ai adus!

– Şi încă ştiu de unde să mai iau.

– Ce sunt? Fete?

– Fete…

– Păi, cum să vă judecăm? Mergeaţi la biserică?

– Mergeam.

– Scrie: „vagaboande”.

Aceasta a fost vina noastră: „vagaboande”.

Şi ne-au dus în Taşkent. În vagoanele cu care transportau vitele. Era curent peste tot. Şi acolo, în vagon, m-am îmbolnăvit. Şi plângeam întruna: «Doamne – mă gândeam eu – pentru ce mă duc la închisoare? Sunt o deţinută!» Îmi era cumva necaz că mergeam la închisoare. Şi plângeam. Da, şi probabil că toate plângeau. Aveam faţa udă de lacrimi. Iar apoi, cum a pornit trenul, a început vântul, şi îndată mi-a îngheţat capul. Am făcut erizipel! Toată m-am umflat. Am ajuns în Taşkent, dar eu nu mai pricepeam nimic. M-au dus la spital. Şi nu am murit, am rămas în viaţă…

Ne-au dus în Taşkent, în câmp deschis şi, îndată ce am fost libere, am format un orăşel întreg. Muncitori fără plată.

Apoi s-a mai făcut o verificare generală. Pe un hol întunecat, de ambele părţi erau paznici înarmaţi. Ce frică ne-a fost acolo! Câtă pază, iar câinii lătrau! Doamne, şi de ce păzeau nişte oameni atât de buni, nişte măicuţe? Şi iată că trebuia să treci pe o asemenea cărăruie, printre paznici. Treceai, iar la capăt era percheziţia. Ne luau cruciuliţele! Domnul să îi ierte! Maica Domnului… Un miliţian smulgea crucea, o călca în picioare, întrebând: «Pentru ce o porţi?»

Şi iată, când ne-au luat cruciuliţele, am simţit ca şi cum înaintea noastră stătea însuşi Domnul răstignit! Că însuşi Domnul suferea pe Cruce! Ne-au luat cruciuliţele, ce nenorocire!

Ce mai puteai face? Cum să trăieşti fără cruce? În vremea aceea torceam fire, vată din Uzbekistan. Şi erau acolo furci, pe care le tăiai puţin şi făceai o cruciuliţă. Şi am făcut cruciuliţe. Am mers la baie cu crucile. Iar acolo erau unele care îndată au raportat conducerii:

– Maicile au iarăşi toate cruci!

Însă nu ni le-au luat. Şi, chiar dacă le luau, găseam noi altceva din care să facem.

Dar şi Domnul ne întărea! O soră de la Diveevo, care fusese închisă înaintea noastră, îl văzuse în vis pe părintele Serafim! Părintele aducea acolo, în închisoare, o serie întreagă de maici. Şi spunea vesel, aşa:«Deschideţi uşile, că vă mai aduc surori!» Adică pe noi!

Iar până atunci, când eram încă în libertate la Diveevo, aveam în mănăstire o cuvioasă, Maria Ivanovna. Eram de față când a murit, la scurt timp după ce am fost gonite din mănăstire. Şi am întrebat-o toate atunci:

– Măicuţă, când ne vom întoarce în mănăstire? Noi la mănăstire vrem.

Iar ea ne-a zis:

– Vă veţi întoarce la mănăstire. Eu şi răposata maică vistiernică vom începe în curând să vă chemăm în mănăstirea asta!

Şi ştiţi ce mi-a mai spus ea?

– Numai că în mănăstirea asta nu veţi fi strigate după nume, ci după numere. Iată, pe tine, Eufrosina, te voi striga împreună cu vistiernica: 338!

338… M-am mirat eu, dar am ţinut minte. Iar, când m-au luat la închisoare, numărul acesta l-am avut! Ţin minte acest număr al meu – 338. Da, ea mi-a spus asta, fericita Maria Ivanovna! Şi iată şi mănăstirea!

Ce mai, au fost nişte vremuri… Posturile nu le mai ţineam. Doamne, iartă-ne! Când găteau câte ceva din oase… Postul Mare totuşi îl ţineam. Apă sau ceva de post mâncam. Însă mâncare de frupt nu mâncam.

Totuşi, era bine că eram acolo multe măicuţe, patruzeci.

Peste tot era înghesuială. Jos era golănimea! Ele domneau acolo! Iar noi eram sus. Nouă ne era mai bine! Dumnezeu fie cu ele! Printre noi erau şi cântăreţe. Şi, uite-aşa, ne adunam sus şi cântam încet „Glasul arhanghelului”.

Erau unele care ştiau totul pe de rost, şi slujbe, şi acatiste. Nu aveam voie să ţinem cărţi. Ne-au luat cărţile, da…

Odată am mers în expediţie. Şi am mers mult. Iar în vagonul vecin era golănimea. Şi toate erau în zdrenţe! Măicuţele stăteau separat. Dar, iată, au băgat una la noi. Şi era toată… aproape goală! Nimic nu avea pe ea, era îmbrăcată aşa, sumar. Nici lenjerie nu avea, nimic. Iar noi, măicuţele, toate aveam lenjerie. Şi cămăşuţe de schimb, şi pesmeţi, şi ce mai trebuia, de toate aveam. Iar ele nu aveau nimic. Şi ni s-a făcut milă de ea. Una i-a dat ceva de mâncare. Alta i-a dat o fustă, alta o broboadă şi am îmbrăcat-o cu de toate. Într-o staţie a deschis uşa un militar. Eram însoţite nu de bolşevici, ci de militari, de soldaţi.

– Ei, surorilor, cum o duceţi? ne-a întrebat el.

– Bine. Slavă Domnului.

– Poate-i trebuie ceva cuiva?! Poate e vreuna bolnavă?!

– Nu, nimic. Suportăm totul! Iar acea femeie uşuratică a spus:

– Tovarăşe comandant! Dar măicuţele se roagă lui Dumnezeu. Cântă!

Şi el a zis:

– Foarte bine! Cântă şi tu cu ele. De aceea şi stau jos. Să se roage.

Şi am mers mai departe. Fiecare vagon avea un soldat. O santinelă. Noi eram în vagon, iar paznicul sus, pe vagon. Era frig acolo. Şi umbla mereu, bătea din picioare. Ne era aşa milă de el! „Doamne, noi stăm la căldură, iar el stă acolo în frig şi ne păzeşte!”

Şi, când trenul se mişca, soldatul ciocănea şi spunea:

– Ei, surorilor! Cântaţi „Boieroaica”!

Iar noi cântam „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul”. Sau cântam din Liturghie. Şi mereu, când ne mişcăm, deşi nu ştia cum să ne numească, ciocănea şi ne spunea:

– Cântaţi „Boieroaica”, nu vă temeţi!

Da… Doamne, erau şi oameni buni. Erau de tot felul… Apoi pe noi, măicuţele, ne-au mutat în orfelinat la copilaşi. Acolo, lângă închisoare, era un orfelinat. Mamele lor stăteau în lagăr. Iar golănimii nu i se puteau încredinţa copiii. Şi, de aceea, au dus acolo măicuţe.

Iar nouă ne era bine acolo! De Paşti, îndată ce-i culcam pe copilaşi, la orele douăsprezece ne adunam în acel… cum îi spune… am uitat… nu mai ştiu… pavilion! Copilaşii se jucau ziua în acel pavilion! Ne adunam acolo şi cântam încet: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule…” şi „Hristos a înviat”. Aşa, încet…

Odată, sora medicală şi directoarea ne-au auzit. «Unde se aude această cântare? Ca îngerii cântă!» Au venit şi au dat peste noi.

– Voi cântaţi aici?

Iar noi ne-am speriat! Directoarea era evreică. Însă nu a spus nimănui nimic.

– Bine, numai să cântaţi încet.

Şi a trebuit să-i botezăm pe copii! O, Doamne, iartă-ne, trebuia să spunem asta preoţilor… Când le-am făcut baie, atunci i-am şi botezat. Am zis Crezul şi am mai zis şi alte rugăciuni, dar am uitat care. Am botezat câte patru copii o dată. Iar pe cei care erau grav bolnavi i-am botezat pe rând, să nu se extindă vreo molimă. Iată-aşa. Şi câţi copii au murit acolo! Mulţi… De acolo am şi fost puse în libertate.

O, Doamne, Dumnezeul meu! Câte nu am mai făcut! Câte treburi n-am făcut în viaţă! Am şi tors, am şi ţesut, am crescut şi copilaşi! Şi eram măicuţe!

Ei, închisoarea pe nimeni nu cruţă! Se spunea: «Cine nu a fost în închisoare, va fi, iar cine a fost, nu va uita». Acum, iată, ar mai trebui să trecem vămile… Domnul să ne ajute! împărăteasa Cerească! Mult am mai sporovăit aici!

***

Când ne-am luat rămas-bun şi ne-a condus, maica s-a oprit, şi-a desfăcut basmaua şi a scos de sub gulerul dulamei o cruciuliţă mică de lemn.

– Eu o păstrez! Nu ştiu cum, dar nu am pierdut-o. Cruciuliţa este un merit din închisoare… Iată, o simplă bucăţică de lemn. Şi vă spun aşa, simplu… De vă spun rău, nu mă judecaţi! Voi toţi, şaptezeci de ani aţi fost în robie, înţelegeţi asta, nu? Iar noi tot în robie am trăit, sub stăpânirea sovietică. Aceeaşi robie! Iar mai departe nu ştiu ce va fi… Am auzit de la un om, nu îi spun numele, că a spus: «împărăţia lui Ham a luat sfârşit!»”

* Istoria a fost înregistrată de părintele Tihon Şevkunov la magnetofon şi tipărită cu doar câteva mici corecturi.

Sursa: Arhimandrit Tihon Şevkunov, Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri, Editura Egumenița, Galaţi 2012, pp. 224-241.