Sfintele canoane despre monahism – 4. Răspunderea pastorală şi drepturile episcopilor asupra monahilor

Problema răspunderilor pastorale şi drepturilor episcopului asupra mănăstirilor nu trebuie să fie privită în termenii autorităţii lumeşti, ci ca o întâietate de ordin duhovnicesc şi teologic. În eparhia sa, episcopul este icoana vie a lui Hristos şi centrul văzut al Bisericii locale. El este tatăl tuturor şi, de aceea, „trebuie să poarte grijă trebuitoare mănăstirilor” (4, IV).

Supunerea mănăstirii faţă de episcop o păzeşte de orice formă de egocentrism bisericesc, izolare şi autarhie. Prin episcop, mănăstirea este legată cu întreaga episcopie şi cu Biserica Universală. Însă, din cauza neputinţelor omeneşti, sensul drepturilor episcopului asupra mănăstirilor poate fi uşor răstălmăcit. De aceea, Sfintele Canoane stabilesc aceste drepturi pe care le putem rezuma după cum urmează:

a) monahii trebuie să se găsească sub cârmuirea episcopului locului, „după predania Sfinţilor Părinţi, şi să nu se retragă cu trufie de sub oblăduirea lui” (8, IV). De asemenea, nici nu se pot separa de episcop, dacă acesta cade în erezie, înainte ca el să fie judecat şi condamnat de către Sinod (13;9 C-pol);

b) pentru tunderea în călugărie de către ieromonahi este necesară aprobarea episcopului, după cum tâlcuiesc Balsamon şi Cuviosul Nicodim;

c) monahul nu poate construi mănăstiri sau clădiri fără ştirea episcopului (4, IV);

d) ctitorul mănăstirii nu poate să aşeze alt egumen fără ştirea episcopului (1; 9 C-pol);

e) monahul care îşi părăseşte mănăstirea pentru a-şi zidi propria mănăstire, dacă nu are mijloacele necesare, va fi oprit de episcop (17, VII);

f) monahul care se face pustnic are nevoie de aprobarea episcopului şi de o petrecere de trei ani în mănăstire;

g) cel care călugăreşte în absenţa egumenului şi fără ştiinţa acestuia se va caterisi (2; 9 Cpol);

h) mutarea monahului din mănăstirea sa poate fi făcută numai cu învoirea episcopului (4; 9 C-pol);

i) preocuparea cu griji lumeşti, case, clădiri etc., nu-i este îngăduită monahului „fără numai dacă ar fi rânduiţi de către episcopul cetăţii pentru vreo trebuinţă strâmtorătoare” (4, IV);

j) pentru ca monahii să viziteze casele văduvelor sau ale fecioarelor (mănăstiri de femei) este necesară aprobarea episcopului şi însoţirea acestuia de către alt monah (38, Cartag.);

k) monahul care are avere proprie după călugărire va fi lipsit de aceasta de către egumen sau de către episcop, care o va împărţi săracilor (6; 9 C-pol).

Din Canoanele prezentate mai sus reiese că episcopul nu intervine în viaţa internă a mănăstirii şi în păstorirea monahilor, care sunt încredinţate egumenului. Episcopul doar supraveghează ca viaţa mănăstirii să se desfăşoare potrivit Tradiţiei şi Sfintelor Canoane.

Intervenţia episcopului este cerută de către Sfintele Canoane în cazul faptelor săvârşite de către monahi în afara mănăstirii şi care scandalizează Biserica (vizitarea fecioarelor, preocuparea cu griji lumeşti, ş.a.). Balsamon, tâlcuind Canonul l al Sinodului de la Constantinopol, arată că problema drepturilor episcopului faţă de mănăstiri era o preocupare în Bizanţ. Însemnarea lui Balsamon luminează şi mai mult problema: „Consider că prin acest Canon nu s-a dat episcopului putere asupra mănăstirii, aşa cum are în biserica sa, ci doar drepturile episcopale le are, adică judecarea greşelilor sufleteşti, supravegherea conducătorilor, pomenirea la slujbe şi confirmarea egumenului ales de obşte. Aşadar, mănăstirile se conduc singure, fără amestecul din afară al nimănui”. Dacă legăturile mănăstirii cu episcopul se vor situa strict între limitele acestor Canoane, atunci disensiunile între ei se vor reduce la minimum, iar mănăstirile vor putea să-şi împlinească nestingherite rosturile lor, fără ca monahii să devină pricină de scandal şi să se îndepărteze de scopul vieţii lor, adică dobândirea virtuţii.

Sursa: Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, traducere de ieromonahul Agapie, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003.