Gheronda Athanasie Grigoriatul, părintele smerit al păcii și răbdării (1874-1954) – 10 ianuarie

Părintele Athanasie Grigoriatul, pe numele său lumesc Andréas Protogerópoulos, s-a născut în anul 1874, în Pýrgos din Ileías, fiind unul din cei nouă copii ai părinților săi. Tatăl său, paraclisier la una din bisericile orașului, îi lua des pe copii la biserică. Micul Andréas, crescând încă din frageda pruncie în atmosfera sfântă a bisericii și studiind viețile sfinților, a început de timpuriu să tânjească după viețuirea monahală. În iulie 1891, împreună cu doi prieteni de-ai săi, a luat drumul Sfântului Munte. Ajunși în port, au închiriat o barcă, însă, din cauza vântului și a furtunii pornite pe mare, au întâmpinat mari greutăți în a ajunge la destinație. Proviziile li se terminaseră, iar prietenii săi, descurajați de piedicile întâlnite pe cale, vroiau să amâne călătoria și să se întoarcă înapoi acasă. Însă Andréas a insistat să continue călătoria, încurajându-i și îndemnându-i să aibă credință în Dumnezeu.

La Sfânta Mănăstire Grigoríou

Și iată că pe 15 august reușesc să ajungă la Mănăstirea Grigoríou, unde de altfel au și rămas. Andréas a devenit frate de mănăstire, intrând sub ascultarea starețului de atunci, gheronda Simeon, un om deosebit și plin de har. După doi ani a fost tuns monah, primind numele Atanasie. Întrucât încă nu avea barbă așa cum prevedea regulamentul mănăstirii, a fost trimis la conacul din Kariés, unde a stat timp de unsprezece ani. După ce s-a întors la mănăstire, a fost hirotonit preot, iar șase ani mai târziu, i s-a propus să devină stareț. Extrem de smerit, a refuzat această propunere, lucru care nu s-a repetat și zece ani mai târziu, când i s-a propus din nou să devină stareț și a fost nevoit să accepte.

Ca stareț, a fost un exemplu de urmat pentru toți monahii. S-a îngrijit, în primul rând, de buna rânduială a slujbelor. Obișnuia să zică: «Ceea ce facem pentru Dumnezeu, trebuie făcut în modul cel mai perfect și mai respectabil».

După treisprezece ani de stăreție, s-a decis să-și dea demisia (1937), întrucât a fost pus în neplăcuta situație de a se confrunta cu încălcarea unui principiu ce ținea de viața interioară a mănăstirii. În ciuda rugăminților insistente ale monahului vinovat, care și-a recunoscut greșeala, nu a putut fi înduplecat să-și continue misiunea de stareț, preferând să-și petreacă restul vieții ca simplu monah și să se pregătească mai bine pentru călătoria spre ceruri, așa cum obișnuia să zică.

Mărinimia sa duhovnicească

Părintele Atanasie a fost o figură extrem de respectabilă, care amintea de vechii părinți din pustiul Tebaidei. Cine îl vedea, rămânea imediat impresionat de expresia feței sale, care emana o pace și o liniște deosebită, de parcă ar fi fost o proiecție firească a chipului său. Uneori, în cadrul sinaxelor mănăstirești, unii părinți mai dificili îl întristau prin atitudinea lor ostilă. El, însă, nu se tulbura, ci, imediat ce se termina sinaxa, mergea în biserică și se apuca de cântat, ca să-și odihnească sufletul. Mai presus de orice, prețuia răbdarea și pacea sufletească. Avea darul tăcerii, pe care încerca să-l transmită și ucenicilor săi. Zicea deseori: «tăcerea îl poate scăpa pe monah de multe rele». De asemenea, avera darul de a alina sufletele de demonul întristării. Odată, un ieromonah de la Néa Skíti a căzut pradă unei mari ispite, care l-a făcut să nu mai îndrăznească să mai slujească. Ultima oară când slujise i-a fost tare greu să ducă slujba la capăt. Mergând să se spovedească la părintele Atanasie, se temea că îi va da un canon greu. Părintele, însă, dându-și seama că sufletul îi era apăsat de întristare, l-a mângâiat astfel: «Bravo, așa îi vreau pe părinții care se spovedesc la mine, smeriți ca sfinția ta și conștienți de nevrednicia lor. Te felicit. Canonul pe care ți-l dau este următorul: de mâine vei începe să slujești din nou».

Epitrahilul său, sub care nenumărate suflete au aflat mângâiere și pace și care astăzi răspândește o mireasmă deosebită, se păstrează în chilia unui monah. Cei care sunt chinuiți de demonul tristeții sau de alte tulburări, îndată ce sunt atinși pe cap cu acesta, se liniștesc ca prin minune.

În relațiile sale cu ceilalți monahi, părintele Atanasie dădea dovadă de o noblețe rară. Avea un respect deosebit chiar și față de cei mai mici monahi ai mănăstirii, cărora li se adresa cu apelativele «părinte» și «gheronda». Niciodată nu-i striga numai pe numele lor mic. Iată ce povestește unul din monahii mai bătrâni, care era responsabil cu biserica: «Dacă avea nevoie de vreun sfeșnic, nu se servea singur, ci, cu multă smerenie, venea și cerea de la mine. Uimit, eu îl întrebam:

– Gheronda, de ce vii să ceri de la mine? Ești stareț, deci poți să iei singur tot ce vrei.

– Nu, copilul meu, nu trebuie să gândești astfel. În ascultarea ta, tu ești starețul, răspundea».

Sărăcia și lipsa de bună voie sunt inerente vieții monahale. Iar părintele Atanasie se conformase și acestor virtuți. Odată, când ajunsese la o vârstă înaintată, a primit vizita lui gheronda Visarion, cel care îl succedase la cârma mănăstirii. Acesta a observat că părintele nu pusese zahăr în cafeaua pe care tocmai o făcea. La întrebarea sa de ce nu pune zahăr, părintele i-a răspuns că nu are. Impresionat de lipsa de bună voie a părintelui – de vreme ce mănăstirea oferea posibilitatea fiecărui monah să aibă cafea și zahăr din belșug – starețul s-a îngrijit personal să i se aducă și lui zahăr. Acesta însă nu a primit zahărul, zicând: «Până acum nu am dus lipsă de nimic. Deci ce răspuns Îi voi da lui Dumnezeu în legătură cu sărăcia de bună voie pe care trebuie s-o aibă monahul?».

Când slujea, își scotea la iveală întreaga bogăție a credinței și evlaviei. Întotdeauna căuta prilejuri să slujească. Când timp era stareț, în afară de duminici și sărbători, când slujeau toți preoții mănăstirii, obișnuia să mai slujească încă de două ori în timpul săptămânii. După ce renunțase la funcția de stareț, în timpul împreună-slujirilor din cadrul Sfintei Liturghii (sylleítourga), stătea în partea stângă a Sfintei Mese. După Intrarea cu Sfintele Daruri, își pleca capul și nu-și mai ridica privirea de jos, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi fierbinți, care i se scurgeau pe toată fața. Cei care slujeau împreună cu el, văzându-l astfel, se cutremurau atât de tare, încât nu mai îndrăzneau să continue Sfânta Liturghie.

Părintele Atanasie avea darul clar-viziunii, așa cum reiese din următoarele întâmplări: Odată, un student la Medicină pe nume Panaghiótis Míhas, viitorul stareț Visarion, a venit la mănăstire cu dorința de a se călugări aici. La un moment dat a zărit un monah impunător, care își atintise privirea asupra sa. Nu știa că este chiar starețul, de vreme ce încă nu avusese ocazia să-l cunoască. Apropiindu-se de el, acela l-a întâmpinat cu atâta căldură, de parcă îl cunoștea de mult timp: «Panaghiótis, copilul meu, bine ai venit la mănăstirea noastră. Te așteptam de mult», i-a zis. Uimirea tânărului student a fost de nedescris. Altă dată, un gheronda din Kerasiá a trimis un monah la mănăstirea Grigoríou ca să aducă prescuri pentru Sfânta Liturghie. Pe drum, monahul acela se gândea cum să procedeze. Se gândea că trebuie să-l găsească mai întâi pe stareț, ca să-i spună motivul pentru care a venit, iar mai apoi să se adreseze monahului responsabil cu prescurile. Ajuns la mănăstire, a fost întâmpinat încă de la poartă de starețul Atanasie, care i-a întins prescurile, zicându-i: «Ia-le, copilul meu. Sunt prescurile pentru care te-a trimis gheronda».

Renumele său

Încă de pe vremea când era un simplu ieromonah, părintele Atanasie devenise extrem de cunoscut în tot Sfântul Munte. După ce a devenit stareț, vestea despre el s-a răspândit chiar și în afara peninsulei aghiorite. Mulți vizitau mănăstirea Grigoríou numai și numai ca să-l cunoască pe el. Unii veneau pentru sfaturile sale duhovnicești, alții ca să se spovedească la el. Oameni cu funcții importante în Biserica și statul elen nutreau o prețuire deosebită față de persoana sa. Arhiepiscopul Chrisóstomos Papadópoulos, deși nu îl cunoscuse personal, avea un mare respect pentru el. Oridecâteori avea ocazia, îi trimitea epistole, în care îi transmitea salutările sale călduroase și îi cerea să se roage pentru el. Regele Geórgios II, în timpul unei vizite în Sfântul Munte, a rămas trei zile la mănăstirea Grigoríou, unde a avut ocazia să-l cunoască și să se bucure de sfaturile sale duhovnicești. Se spune că nu numai că a discutat mult cu el, ci s-a și spovedit la el. Chiar și membrii Exarhiei Patriarhale au cerut să-l vadă atunci când au vizitat mănăstirea Grigoríou. După ce l-au copleșit cu laudele, au luat binecuvântarea sa și apoi au plecat.

În liniștea chiliei

Odată cu trecerea anilor, părintele Atanasie devenea tot mai profund și mai evlavios. Avea atâta evlavie, încât lăcrima la simpla rostire a numelui lui Hristos sau la simpla relatare a unui eveniment din viața Acestuia. Această sensibilitate și introvertire a sa crescuse la maxim. De aceea evita convorbirile cu vizitatorii, preferând să se încuie în liniștea chiliei sale. Ieșea numai ca să meargă la slujbe și la Trapeză (masă). Dacă îi permitea vremea, vizita două locuri dragi lui: o mică peșteră, înconjurată de măslini și cu vedere la Marea Egee, și un locușor la țărmul mării, unde își improvizase un scaun dintr-o scândură așezată pe două pietre. În aceste două locuri a petrecut mult timp rugându-se. Se predase atât de mult rugăciunii, încât își depășise cu mult limitele pravilei sale personale. Obișnuia să zică: «O să mă odihnesc mai încolo. De ce să nu mă rog mai mult acum cât pot?».

Dragostea sa pentru Maica Domnului era nemărginită. Ținea atât de mult la Imnul Acatist închinat Sfintei Fecioare, încât nu tundea nici un monah dacă nu știa imnul pe dinafară. Referitor la icoana Maicii Domnului a scris următorul text: «În timpul slujbelor de la mănăstirea noastră dragă, îmi place să-mi ațintesc ochii asupra iconostasului, unde se află icoana vie a Maicii Domnului. Privirea sa dulce, dar serioasă, te urmărește peste tot… numai glasul îi lipsește… O, cât de mult îmi place să privesc această sfântă icoană… E ca și cum aș vedea-o în fața ochilor pe Însăși Sfânta Fecioară».

Descoperiri dumnezeiești

Monahului care este dedicat în mod consecvent misiunii sale, nevoindu-se din greu pe calea ascezei și îndurând cu bucurie «arșița zilei și înghețul din timpul nopții», Dumnezeu îi trimite mângâieri și bucurii cerești, așa cum aflăm din viețile Sfinților Părinți. Există multe indicii care ne conving de faptul că și părintelui Atanasie Dumnezeu i-a trimis asemenea binecuvântări cerești. Unii părinți mărturisesc că gheronda Atanasie le-a împărtășit câteva din experiențele sale unice. Scufundat în rugăciune, auzea psalmodiile dulci ale îngerilor, care nu pot fi imitate de nimeni pe pământ. La un moment dat, la întrebările insistente ale unor părinți, a mărturisit că din când în când vedea diverse «taine», pe care însă nu le dezvăluia numănui.

Odată, pe când se ruga în biserică, s-a învrednicit s-o vadă pe sfânta Anastasia, protectoarea mănăstirii, pe care o cinstea nespus de mult, având înfățișarea unei călugărițe tinere, cu chipul plin de har și de gingășie sfântă. Altă dată, în timpul unei Privegheri, părinții l-au văzut sculându-se din strană și căzând cu fața la pământ, în semn de închinare. Toți au rămas uimiți, întrucât în acel moment nu se impunea că monahii să îngenuncheze sau să facă închinăciuni. Când s-a ridicat de jos, fața îi era schimbată. Nimeni nu a aflat ce văzuse părintele Atanasie. Abia cu puțin înainte să moară, la rugămințile starețului Visarion, le-a descoperit că o văzuse pe Maica Domnului, în toată slava și splendoarea ei.

În patul durerii

În jurul anului 1949, a căzut la pat, fiind grav bolnav. Osteoartrita, care îl chinuia de câțiva ani buni, de data aceasta i-a agravat foarte mult starea de sănătate. Neliniștiți, părinții i-au propus să-l ducă la un spital din Tesalonic pentru a fi supus unei terapii. Însă el nu a acceptat, preferând să îndure cu răbdare durerile insuportabile. În general, când se îmbolnăvea, evita să meargă la doctori sau să ia medicamente. Pentru el, cel mai bun medicament era rugăciunea și Sfânta Împărtășanie. Când se îmbolnăvise de această boală grea, s-a întâmplat să fie Postul Mare. Deși părinții insistau să nu țină post, pentru că era extrem de slăbit, acesta nu a fost de acord. Singura lui cerință a fost să fie împărtășit cât mai des. În ajunul vinerii Imnului Acastist, părea destul de optimist. «În noaptea aceasta, mă voi ruga continuu Maicii Domnului», le-a zis părinților. «Mâine dimineață voi veni la Sfânta Liturghie ca să mă împărtășesc. După aceea pot să mor liniștit».

După ce s-a împărtășit, starea sa s-a ameliorat, fapt care i-a permis să-și continue ritmul obișnuit al vieții. Însă, în anul 1951, a căzut din nou la pat. A cerut să i se facă Sfântul Maslu, după care a împărțit părinților prezenți câte ceva din cele ce avea în chilia sa, drept binecuvântare. «Vă urez tuturor să aveți parte de Rai», le-a zis. «Acolo este locașul nostru veșnic, căci aici suntem trecători».

Însă încă nu sosise ceasul său. Domnul i-a mai dăruit doi ani de viață. În decembrie 1953, la vârsta de optzeci de ani, a fost țintuit din nou la pat. De Crăciun nu a putut merge la biserică. Părea că sfârșitul îi este aproape. Ultimele sale zile le-a trăit ca un cuvios. Nu mânca nimic, ci se hrănea numai cu Sfânta Împărtășanie. Mintea și inima îi era ancorate neîncetat în lucrarea rugăciunii. Din când în când, își ridica mâinile și binecuvânta, ca și când săvârșea Sfânta Liturghie. La două zile după Crăciun, i-a poruncit părintelui Artémios, îngrijitorul de bătrâni, să-i adune pe toți frații laolaltă. Vroia să-și ia rămas bun de la toți, fiindcă simțea că sfârșitul îi este aproape. În ziua următoare, după Sfânta Liturghie, se simțea puțin mai bine, drept pentru care s-a spălat și s-a aranjat singur. Hainele sale i le-a dat părintelui Artémios, spunându-i: «Nu mai am nevoie de astea. Ia-le și fă ce vrei ce ele».

Unul dintre monahii mai tineri, profitând de faptul că se simțea mai bine, s-a spovedit la el, împărtășindu-i câteva din problemele sale. La sfârșit, prinzând curaj, l-a întrebat:

– Gheronda, cum ai aflat că vei muri?

– Copilul meu, diseară mă duc. Asta e sigur. Cum am primit această înștiințare, nu mă întreba.

În după-amiaza acelei zile, l-a chemat la el pe stareț, căruia i-a zis: «Eu, înainte sau după Pavecerniță, voi pleca. Să ai grijă de frați și Maica Domnului nu te va părăsi niciodată. Acum du-te să aduci Preacuratele Daruri, ca să mă împărtășești». Apoi, adresându-se părintelui Andréas, cel care îi îmbrăca pe cei adormiți, i-a zis: «Părinte Andréas, nu-i nevoie să mă schimbi, căci m-am pregătit eu singur. Să mă coși așa cum sunt».

După ce s-a împărtășit, a început să se roage. Din când în când, își ridica privirea spre cer, șoptind parcă ceva. Își ridica și mâinile binecuvântându-i pe cei prezenți. Odată cu căderea serii, a început să aibă frisoane. După Pavecerniță, s-au adunat în jurul său toți frații, rugându-se. Chipul său strălucea. Nu-și mai putea înălța mâinile, ci și le-a pus pe piept încrucișate, apoi a închis ochii. Într-o atmosferă în care domnea o pace și liniște sfântă, și-a dat duhul atât de firesc, încât aproape nimeni nu a prins de veste.

Moartea sa nu numai că nu a șters amintirea sa din inimile ucenicilor săi, ci, dimpotrivă, a făcut-o mai vie. Mulți l-au văzut în vis, strălucind într-o lumină minunată sau aflându-se la loc de cinste. Alții l-au văzut slujind, îmbrăcat în veșminte strălucitoare într-o biserică preafrumoasă, sau l-au auzit dându-le răspuns la o problemă importantă. Fără îndoială, fericitul gheronda Atanasie a fost «un vas ales, împodobit cu tot felul de pietre prețioase».

Sursa: «Σύγχρονες Αγιορείτικες μορφές, Αθανάσιος Γρηγοριάτης» (Sfinți aghioriți contemporani – Atanasie Grigoriatul), Sfinta Mănăstire Paraklítou, Oropós (Attikí)