Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 3: Obârşia

Până aici am spus destule despre patria Sfântului. Iar cuvintele mele, fie că am arătat faptele aşa cum au fost ele, fie că le-am exagerat, ascultătorul înţelept să le judece cu iubire de adevăr.

Avem însă din multe izvoare dovezi nenumărate despre nobleţea şi virtutea părinţilor lui Sava. Părinţii lui, atât atunci când erau împreună, cât şi după ce s-au despărţit din dragoste pentru filosofia cea mai înaltă, au arătat nenumărate pilde de trăire virtuoasă. Thesalia, Macedonia şi alte ţinuturi îndepărtate au răsunat de faima virtuţilor lor: evlavia pentru cele dumnezeieşti, acrivia în toate, curăţia vieţii, ferirea de orice fel de răpire şi lăcomie, mila din adâncul sufletului pentru firea omenească, grija faţă de slugi, înfrânarea trupului. Dar mai ales erau împodobiţi cu cea mai strălucită decât toate, cu întreaga înţelepciune, cultivată de cei mai mulţi, pe care însă numai cei desăvârşiţi izbutesc să o dobândească.

Însă cea mai bună şi cea mai înaltă dintre toate pildele, care îi ridica deasupra celorlalţi, era simplitatea purtărilor lor, îngăduinţa[1] şi modestia faţă de toţi. În felul acesta erau în acelaşi timp şi foarte mari şi foarte smeriţi. Foarte mari, deoarece prin nobleţea purtării lor, prin faima lor şi prin alte virtuţi îi întreceau pe toţi.

Foarte smeriţi, deoarece, deşi ar fi putut să aibă o cugetare semeaţă şi să se socotească mai presus decât cei de un neam cu ei, cu toate acestea prin simplitatea cugetării lor, prin desăvârşita lor curăţie şi evlavie, spuneau că sunt robii cei mai de pe urmă şi cei mai vinovaţi. Erau nişte următori credincioşi ai lui Hristos, Care întotdeauna cinsteşte smerenia în cuvânt şi în faptă. Erau nişte desăvârşiţi următori ai marelui Pavel, care a primit apostolia „nu de la oameni, nici prin oameni”[2], pentru care a şi fost numit vasul alegerii[3] de către Stăpânul, a fost răpit la Cer şi s-a învrednicit să audă cuvinte de nespus şi să vadă taine mai presus de înţelegere[4]. Şi cu toate acestea, se numea pe sine cel mai de pe urmă dintre Apostoli şi nevrednic de numirea de Apostol[5].

Astfel de părinţi au fost vrednici de patria lor, de vreme ce au transmis în chip desăvârşit urmaşilor străvechea nobleţe, de valoarea celui mai curat aur, a neamului ei, care se împodobea cu iubirea de oameni şi cu simplitatea. Au devenit şi mai vrednici deoarece s-au arătat născători ai unui asemenea copil. Astfel, acest copil a fost o răsplată pentru râvna lor pentru virtute şi pentru multa lor bunătate. Purtau deja cununa slavei[6] prin naşterea bunului Ştefan[7]. Căci acest nume, care i se potrivea, l-au dat ei copilului în chip profetic.

Dar şi el trebuia să aibă neapărat calităţile neamului său, care să i se potrivească, de vreme ce avea să se dăruiască oamenilor ca un dar dăruit de Dumnezeu spre folosul de obşte. De aceea, nu se cunoaşte numai pomul după rod[8], ci şi rodul după pom. Nici nu va fi vreodată cu putinţă să culegem smochine din spini, nici struguri din mărăcini[9], ci roada bună va ieşi din pomul cel bun[10] şi ramurile vor creşte după cum este şi rădăcina[11], întocmai cum spun legile dumnezeieşti. Aşa s-a şi petrecut. În Sfântul Sava s-au îngemănat toate acestea, aşa cum vom vedea în continuarea cuvântului[12].

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 14-16.