Diaconia după cartea Faptelor Apostolilor

Legat de treapta diaconilor, în cartea Faptelor trebuie semnalat un lucru deosebit de semnificativ: deşi ni se vorbeşte foarte clar despre ei, totuşi, Sfântul Luca nu foloseşte nici măcar o singură dată termenul διάκονος (deşi din textele Sfântului Pavel vedem că termenul era deja în uzul Bisericii – aşa, vezi Fil. 1, 1; 1 Tim. 3, 13). Această constatare lexicală ne conduce la o singură concluzie: treapta diaconilor exista în Biserică dintru început – cum vom vedea îndată în analiza textelor –, dar denumirea ei specifică nu era încă definitiv fixată. Acelaşi lucru vom vedea că e valabil şi în cazul celorlalte două trepte ale preoţiei.

Termenul grec διάκονος e foarte generos ca sensuri. În Noul Testament e folosit cu sensul derivat din verbul διακονείν, ca şi substantivul ce denumeşte acţiunea sa: διακονία. Acest substantiv, διακονία, e folosit pentru a desemna în principal lucrările Bisericii săvârşite prin slu­jitorii ei pentru mântuirea fiilor ei[1]:

– lucrarea îngerilor (Evr. 1, 14);

– lucrarea Bisericii în ansamblu pentru mântuirea credincioşilor prin împăcarea omului căzut cu Dumnezeu (2 Cor. 5, 18);

– lucrarea de zidire a trupului tainic al lui Hristos (Efes. 4, 11);

– lucrarea de propovăduire (F.A. 6, 4; 20, 24);

– lucrarea slujitorilor bisericeşti conform harului primit de fiecare (1 Cor. 12, 5; Rom. 12, 7).

Pornind de la sensurile termenului διακονία în sfera lucrării harice, treptat, substantivul διάκονος şi-a restrâns sfera noţiunii sale, limitându-se doar la slujitorii primei trepte preoţeşti[2]. „Cu trecerea vremii, nevoia unei terminologii creştine făcându-se din zi în zi tot mai simţită, pe măsură ce slujitorii din celelalte două trepte ale ierarhiei îşi însuşeau nume legate de latura principală a activităţii lor, termenul de diacon, a cărui noţiune de slujitor este legată de acţiunea de a ajuta, devine numele slujitorului bisericesc care lucrează ca ajutor al preotului sau al episcopului. Cu această însemnare este folosit, uneori, termenul de diacon în primele zile ale Bisericii creştine”[3]. Că lucrurile stau aşa, o mărturisesc epistolele Sfântului Pavel. Nu vom mai insista asupra lor, ci, pornind de la acest adevăr, vom analiza textele Faptelor în care sunt menţionaţi diaconii, chiar dacă ei nu sunt denumiţi cu acest nume.

Texte fundamentale: F.A. 6, 1-6; 8, 5-17, 26-40

Hirotonirea celor şapte diaconi dintre elenişti (F.A. 6, 1-6):
„(1) În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. (2) Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. (3) Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. (4) Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. (5) Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, (6) pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei.”

În cele mai multe catehisme şi manuale de dogmatică, textul e amintit ca istorisind „instituirea” treptei diaconilor. Afirmaţia, însă, e greşită, neputând fi susţinută exegetic. Tâlcuirea atentă a detaliilor pericopei, ca şi interpretarea situării evenimentului în cadrul cronologic al Faptelor, aduce mai multe detalii.

Versetul 1: Expresia „în zilele acelea” fixează temporal evenimentul hirotonirii celor şapte diaconi. Dacă ţinem seama de rezultatele minuţioaselor cercetări ale Părintelui Nicolae Nicolaescu, atunci pu­tem fixa cele relatate aici la cel mult un an înaintea martiriului Sfântului Ştefan, petrecut în anul 36[4]. Astfel că, de la Pogorârea Sfântului Duh şi până la hirotonirea celor şapte diaconi „în acele zile”, tre­buie să se fi scurs cam cinci ani. Or, dacă în ziua Cincizecimii s-au botezat deja „ca la trei mii de suflete” (F.A. 2, 41), iar la puţină vreme după aceea „numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii” (F.A. 4, 4), înseamnă că la data alegerii „celor şapte”, numărul creştinilor era destul de mare, cel puţin zece mii, incluzând şi femeile şi copiii.

Precizarea cronologică e importantă, deoarece ne vorbeşte indirect de numărul mare al credincio­şilor. Din 2, 46 ştim că Biserica din Ierusalim avea o viaţă liturgică foarte intensă, cu Euharistie zilnică, urmată de agapă. Toate acestea se săvârşeau în numeroase case ale credincioşilor, transformate în case-biserici. În aceste case, o încăpere – de obicei cea „de sus” (F.A. 20, 8) – era afierosită cultului. Era cu neputinţă ca apostolii singuri să se îndeletnicească şi cu „slujirea cuvântului” (F.A. 6, 4), şi cu nevoile liturgice ale întregii comunităţi. Pur şi simplu, era irealizabil ca numai douăsprezece case-biserici în care s-ar fi putut săvârşi frângerea pâinii (Liturghia) să-i cuprindă pe toţi. Reiese clar din acest context că apostolii şi-au rânduit foarte de­vreme, potrivit şi cu cele primite de ei de la Hristos, ajutoare în acest scop. Acest ajutoare sunt preoţii şi diaconii.

Suntem, deci, cu totul îndreptăţiţi să credem că Sfinţii apostoli nu au aşteptat atâţia ani pentru ca, sub presiunea unor nemulţumiri, să decidă „instituirea” unei noi trepte preoţeşti. Nu. Această treaptă a diaconilor a existat dintru început, chiar dacă Sfântul Luca nu vorbeşte decât în capitolul al şaselea despre ea, iar existenţa ei este din rânduiala Mântuitorului, nu urmarea unor conjuncturi omeneşti. În F.A. 1, 2b, Sfântul Luca notează de altfel că Iisus, în perioada dintre Înviere şi Înălţare, „le-a poruncit prin Duhul Sfânt apostolilor pe care I-a ales”. Ce le-a poruncit nu ni se spune, însă putem fi siguri că sunt multe dintre lucrurile pe care apostolii, după Cincizecime, le-au rânduit în Biserică. Între acestea nimic nu ne împiedică să includem şi treapta preoţească a diaconilor.

Cele spuse aici sunt susţinute şi de contextul următor (subsecvent), context din care reiese foarte clar că cei şapte diaconi (din capitolul şase) au fost aleşi numai din anumite consideraţii pastorale, şi nu că ei sunt primii diaconi din istorie.

„Înmulţindu-se ucenicii” arată, tocmai în sprijinul celor spuse mai sus, sporirea numărului credincioşilor. Nu greşim dacă presupunem acest număr a fi cel puţin zece mii.

„Eleniştii” – sunt o categorie aparte în ţesătura socială a Palestinei din vremea Mântuitorului. Ei reprezintă evrei din diaspora, crescuţi în mediile de limbă şi cultură elină. Vorbeau greacă şi unii, mai evlavioşi, veniseră la Ierusalim spre a se stabili aici. Aveau în Ierusalim, potrivit Talmudului, 480 de sinagogi şi şcoli rabinice. Dintre acestea, Sfântul Luca aminteşte câteva categorii: „sinagoga ce se zicea a liberţilor, a cirenienilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia” (F.A. 6, 9). Evreii localnici nu-i priveau cu ochi buni, deoarece îi suspectau de a fi primit felurite influenţe eterodoxe în mediile greceşti din care proveneau, medii îmbibate de filosofie şi păgânism.

„Murmurau împotriva elinilor” – animozităţile dintre cele două categorii de creştini – unii pro­veniţi dintre iudeii localnici, alţii dintre elenişti – se datorau dispreţului şi rezervelor pe care primii le aveau încă înainte de convertire faţă de ceilalţi. De aceea, eleniştii erau nemulţumiţi, câtă vreme anumite persoane dintre ei, anume văduvele, erau nedreptăţite (dincolo de aspectul istoric al evenimentelor nu putem să nu observăm că omul îşi păstrează vii patimile şi după convertire şi Botez. Aceasta înseamnă că prin Botez el doar dobândeşte puteri harice noi, neavute înainte, spre a putea lupta cu „omul cel vechi”, al păcatului, din sine. În plus, ar fi momentul ca imaginea mult prea idilică vehiculată pe seama primei comunităţi creştine (imagine folosită în zilele noastre ca argument împotriva împărtăşirii dese, creştinii de acum nefiind la înălţimea celor de atunci) să devină mai realistă în lumina unei citiri şi tâlcuiri atente şi avizate a textelor Scripturii.).

„Pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea” – văduvele reprezentau, după unele date din Noul Testament şi literatura creştină veche, o categorie socială aparte în Biserică. Acest lucru îl arată, de exemplu, îndemnul Sfântului Pavel către fiul său duhovnicesc, Timotei: „Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui singur bărbat” (1 Tim. 5, 9). Fiind prin natura lucrurilor persoane expuse pericolelor de tot felul, lipsite de sprijin, pe de o parte, iar pe de altă parte, având suficiente disponibilităţi spre a fi folosite în diferite activităţi sociale ale Bisericii, văduvele au fost de timpuriu în atenţia păstorilor Bisericii. Tocmai văduvele, în cazul nostru, cele ale eleniştilor, erau neglijate de către iudeo-creştinii ierusalimiteni.

„La slujirea cea de fiecare zi” – precizarea e foarte importantă deoarece, coroborată cu alte ver­sete din Fapte, conţine informaţii preţioase legate de viaţa comunităţii primare. Din 2, 46 ştim că Eu­haristia era zilnică şi era unită cu agapa comună. Astfel că „slujirea cea de fiecare zi” includea, cu siguranţă, atât elementele liturgice propriu-zise, cât şi cele ale traiului comun, precum masa obştească. Sfântul Luca ne mai spune că: „nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute, şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (F.A. 4, 34-35). Aşadar, numărul creştinilor fiind mare şi în sporire, apostolilor le era imposibil să se ocupe de fiecare caz în parte. De aceea, cu siguranţă, cei rânduiţi de ei spre aceasta aveau atât o slujire liturgică, cât şi una socială. Din detaliile pericopei noastre putem observa că mai ales diaconii se ocupau de aspectele sociale, o dovadă fiind şi practica Bisericii vechi de a hirotoni diaconi cu responsabilităţi în activitatea socială[5].

Versetul 2: „Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.”

Versetul indică activitatea principală a Sfinţilor apostoli: „slujirea cuvântului” (cf. F.A. 6, 4), adică propovăduirea Evangheliei. În Biserică, lucrarea de propovăduire, de binevestire şi de lămurire a învăţăturilor de credinţă s-a bucurat dintotdeauna de o cinste şi o apreciere deosebită. Ea este cu putinţă de împlinit doar de puţini, înzestraţi mai ales cu „putere în cuvânt” (cf. F.A. 4, 33). Sfântul Pavel scrie corintenilor că „Hristos nu m-a trimis să botez, ci să binevestesc” (1 Cor. 1, 17), arătând că lucrarea de săvârşire propriu-zisă a Tainelor o poate face şi un preot neiscusit în cuvânt, dar cea de propovăduire îi revine lui prin excelenţă. Aceeaşi perspectivă o vedem şi în îndemnul dat fiului său duhovnicesc Timotei: „Preoţii care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (1 Tim. 5, 17). La fel, în cazul convertirii lui Cornelie, Sfântul Petru a binevestit, dar Botezul l‑au săvârşit preoţii care-l vor fi însoţit, după cum reiese din textul Faptelor (cf. F.A. 10, 48). Se observă clar, deci, cinstea şi întâietatea de care se bucura învăţătorul întru ale credinţei în Biserica primară, mai ales dacă avem în vedere şi stăruinţa primilor creştini în „învăţătura apostolilor” (F.A. 2, 42). Din aceste considerente, apostolii nu se implică ei înşişi în rezolvarea problemelor apărute în cazul văduvelor eleniştilor, deşi probabil, cum pare a sugera contextul, li s-a cerut aceasta. Eleniştii îşi vor fi pierdut încrederea în slujitorii bisericeşti iudeo-creştini şi au cerut ca înşişi apostolii să se ocupe de problema lor în mod direct. Rezolvarea chestiunii este o pildă de înţelepciune în păstorirea credincioşilor. Aceasta, deoarece Sfinţii apostoli nu s-au lăsat copleşiţi de nemulţumirile credincioşilor elenişti şi nu au făcut nici un compromis de la îndatoririle lor de propovăduire. I-au lămurit pe aceştia că „nu este plăcut ca noi, lăsând deoparte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese” (v. 2b). Adjectivul άρεστον (= care place, plăcut) se referă la Persoana lui Hristos Care i-a trimis pe apostoli la propovăduire, nu pentru o simplă slujire diaconească „la mese”, pe care o puteau împlini şi alţii. Traducerea sinodală „nu este drept”, ca şi cea diortosită recent în „potrivit”, sunt la fel de nejustificate şi schimbă amândouă sensul originalului. Apostolii iau hotărârile raportându-se în primul rând pe verticală, căutând ce e plăcut Domnului, apoi îi lămuresc şi pe credincioşi căutând soluţii potrivit pentru a nu cădea, din dorinţa de a plăcea oamenilor, din credincioşia şi iubirea faţă de Hristos. Despre aceste aspecte vom mai vorbi, însă.

Versetele 3-4: „Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului.”

Aceste versete prezintă hotărârea înţeleaptă luată de Sfinţii apostoli privind modalitatea împăcării celor nemulţumiţi.

„Căutaţi şapte bărbaţi dintre voi” – precizarea „dintre voi” îi are în vedere pe elenişti, căci aceştia erau cei ce „murmurau” (v. 1). Numele celor aleşi sunt toate greceşti, ceea ce arată că toţi cei şapte diaconi proveneau dintre elenişti (şi nu doar ultimul, Nicolae, cum greşit se spune, deşi Iustin Moisescu a demonstrat definitiv şi imbatabil că cei şapte: a) nu sunt primii diaconi hirotoniţi de apostoli şi b) că sunt toţi pentru comunitatea elenistă, op. cit., p. 23 sq).

„Şapte bărbaţi” – numărul de şapte a fost interpretat de unii, mai ales apuseni, pe linia simbolisticii cifrei şapte pentru evrei (cf. Fac. 21, 28; Ieş. 37, 23; Is. 11, 2). Sfântul Ioan Gură de Aur însă arată că numărul a fost dictat de împărţirea Ierusalimului de odinioară în şapte sectoare[6]. Faptul că nicăieri în altă parte nu se vorbeşte în textele vechi despre limitarea numărului diaconilor la şapte arată că apostolii n-au intenţionat „să rânduiască un corp de şapte slujitori care să se păstreze în această formă”[7]. Astfel, formula de „cei şapte” pe care o întâlnim în Fapte (F.A. 21, 8) nu se referă la întregul corpusului diaconesc, ci la diaconii elenişti cunoscuţi ca atare. Aceasta sprijină încă o dată teza provenienţei lor din rândul eleniştilor, a căror hirotonie ne-o relatează Sfântul Luca, deoarece a fost un eveniment mai răsunător în Biserica Ierusalimului. În plus, relatarea hirotonirii lor e cerută de firul relatării pentru a introduce în chip firesc în cursul istorisirii pe Saul, prezent la uciderea Sfântului Ştefan, înfăţişaţi ambii în capitolul următor, şapte.

„Cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune” – reprezintă condiţii ale primirii hirotoniei.

Versetul 4: „Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului.” – Sfinţii apostoli arată credincioşilor motivul pentru care ei nu se vor ocupa direct şi zilnic, cum ar fi pretins unii probabil, de problemele eleniştilor. E afirmată încă o dată esenţa lucrării apostolice de a propovădui Evanghelia şi a duce o viaţă de intensă rugăciune care să susţină această propovăduire deoarece, potrivit Sfântului Pavel, ea „nu stă în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii” (1 Cor. 2, 4).

Versetul 5: „şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi” – La alegerea diaconilor a participat întreaga obşte, hirotonia însă a fost făcută, cum reiese din versetul 6, de către Sfinţii apostoli. Avem şi aici o exemplificare a modului în care se exercita conducerea Bisericii primare şi care era modalitatea în care funcţiona autoritatea în Biserică, adică sinodal, obştesc.

Versetul 6: „Pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei.” – Felul în care vorbeşte versetul arată foarte clar că este vorba despre hirotonia sacramentală în prima treaptă preoţească. „Punerea mâinilor” era un obi­cei larg uzitat la evrei. Aşa, Moise îl „hirotoneşte” în locul său pe Iosua (Num. 27, 18), transmiţându-i astfel „duhul înţelepciunii” (Deut. 34, 9). De aceea, vom mai întâlni în Fapte această punere a mâinilor, care însă e doar o formă de binecuvântare, ca în cazul primei călătorii apostolice a lui Saul şi a lui Barnaba (F.A. 13, 3). Important e de notat şi de reţinut rădăcina autentic biblică şi vechitestamentară iudaică a actului liturgic de hirotonie. El arată într‑un mod foarte expresiv că materia, respectiv trupul omenesc, este un element de transmitere şi de mijlocire a harului.

Hirotonia este însoţită de rugăciune, adică de o epicleză, de o chemare a lui Dumnezeu Care, de fapt, prin intermediul mâinilor apostolilor, săvârşeşte hirotonia. Hirotonia nu este, deci, un act magic, un „mecanism” sau, în cel mai bun caz, un simplu ritual, ci e expresia liturgică a împreună- lucrării lui Dumnezeu cu apostolii pentru statornicirea ierarhiei bisericeşti. În această sinergie conlucrează voinţa lui Dumnezeu de a rândui şi păstra în Biserică cete preoţeşti, voinţa poporului de a avea astfel de slujitori pe care şi-i alege, voinţa celor aleşi de a primi slujirea şi voinţa apostolilor (ulterior a urmaşilor lor, episcopii) de a împlini în mod concret-liturgic hirotonirea. Reiese că aceste patru voinţe sunt toate în conlucrare, o dată cu sfinţirea celor şapte. Amănuntul este semnificativ pentru că evidenţiază libertatea pe care o au toţi cei implicaţi în actul hirotoniei. Chiar şi atunci când ea se pune în termenii ascultării de voia dumnezeiască sau de hotărârea obştii, etc., tot pe temeiul libertăţii personale se realizează conlucrarea.

Faptul că ucenicii „i-au pus înaintea apostolilor” arată că alegerea a făcut-o obştea, apostolii să­vârşind hirotonia.

***

În afara acestei pericope fundamentale, despre diaconi se mai face pomenire în cartea Faptelor de câteva ori. E vorba de activitatea scurtă, dar puternică a Sfântului Ştefan (F.A. 6, 8-15) încununată de martiriu (c. 7), ca şi de cea a lui Filip care a evanghelizat şi botezat în Samaria (F.A. 8, 5-13), precum şi pe eunucul etiopian (F.A. 8, 26-40). Ultima menţiune clară despre diaconi o aflăm în capitolul 21 când, întorcându-se din a treia mare călătorie apostolească, Sfântul Pavel poposeşte în Cezareea în „casa lui Filip binevestitorul, care era din cei şapte” (F.A. 21, 8).

Sintetizând cele spuse pe larg despre diaconi, putem nota:

– contextul social-bisericesc, precum şi viaţa liturgică intensă a primei comunităţi creştine din Ierusalim, aşa cum reiese aceasta din Fapte, ne obligă să acceptăm hirotonirea dia­conilor încă înainte de prima lor menţionare scriptică din F.A. 6, 1-6;

– relatarea Sfântului Luca vizează în fapt alegerea şi hirotonirea excepţională a unui număr de şapte diaconi din rândul eleniştilor şi nu a primilor diaconi din Biserică, soluţie aleasă de Sfinţii apostoli pentru a îndepărta unele pricini de nemulţumire ale acestora;

– alegerea o face poporul în funcţie de nişte criterii precizate de apostoli care îi şi hiroto­nesc pe cei aleşi astfel;

– diaconii aveau şi o slujire liturgică, şi una socială, după cum reiese din contextul dublu, euharistic-liturgic şi social-comunitar al „slujirii de fiecare zi”. În plus, ei propovăduiau cuvântul şi chiar botezau pe cei convertiţi, fără a săvârşi însă alte Sfinte Taine;

– hirotonia e un act liturgic în care conlucrează voinţa lui Dumnezeu, voinţa celui ce hirotoneşte (apostol sau ulterior episcop), voinţa poporului şi a celui hirotonit. Hirotonia este, deci, un act de sinergie a întregii Biserici.