Părintele Haralambie Dionisiatul, „noul milostiv”

Dintre multele virtuți care împodobeau sufletul simplu și curat al Părintelui Egumen Haralambie Dionisiatul se distingea milostenia. Nu avea limite. Dădea totul. Nimeni nu pleca cu mâinile goale. Nici o altă virtute nu îl aseamănă atât de mult pe om cu Dumnezeu, ca milostenia, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar pe Părintele Haralambie, care avea virtutea milosteniei, l-au iertat toți cei care au fost miluiți de el și, firește, și el însuși a fost miluit de Dumnezeu. Veșnică fie pomenirea Pr. Haralambie cel milostiv!

Câteva întâmplări vor arăta măsura milosteniei sale, a celui care în vremea în care a trăit nu a avut un altul care să-i semene. Ar merita să fie numit „noul milostiv”, precum Sfântul Ioan cel Milostiv.

Atunci când s-a stabilit împreună cu obștea sa la chilia Burazéri, rușii care o deținuseră mai înainte i-au lăsat moștenire câteva lire. Părintele Haralambie, întrucât pe acestea nu le câștigase prin sudoarea sa, le-a luat și le-a împărțit pe la mănăstiri.

De multe ori, când vreun sărac îi cerea ajutor, dădea toți banii pe care îi avea în vistieria chiliei, urmarea fiind că mai apoi nu avea cu ce cumpăra alimente.

Părinții se ocupau cu cultivarea grădinei. Lăsau dincolo de gard lădițe cu legume, iar trecătorii puteau lua câte voiau.

Când era la Burazéri, mulți părinți din Kapsála îl aveau ca mângâiere. Tot ce aveau nevoie, mergeau acolo să ceară. Iar acesta dădea cu bucurie mai mult decât îi cereau. Când voiau un animal ca să transporte ceva, mergea el însuși să îi pună samarul. Când la Dumnezeiasca Liturghie veneau părinți, mergea după slujbă la poartă, ca nu cumva aceștia să apuce să plece, ca să îi oprească la masă în trapeză sau să le ofere ceva dulce. Odată i-a dat unui părinte un pepene atât de mare, încât acela nu putea să îl ridice.

A trecut odată pe la o mănăstire de maici din Epir. Le-a spus maicilor să îl lase puțin să se roage singur în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Apoi a lăsat un plic cu destul de mulți bani. Maicile au fost mișcate de aceasta, dar și uimite, fiindcă pe atunci aveau mare nevoie de acei bani.

Când a devenit Egumen la mănăstirea Dionisíu, împărțea binecuvântări tuturor. Vedeai în poartea Mănăstirii stivuite sticle, bidoane și damingene pe care le aduceau părinții din pustie și pe care, după porunca sa, le umpleau cu vin, rachiu sau ulei și le dădeau de binecuvântare asceților, împreună cu legume, pâine și alte alimente.

Mănăstirea Dionisíou are un metoc în Halkidikí cu o suprafață împădurită de mii de hectare de pământ. Când un Părinte, cunoscut de al său, i-a cerut o mică suprafață pentru sihăstria sa, Părintele Haralambie a vrut să îi dea jumătate.

Ca Egumen, liturghisea în fiecare zi. Banii pe care îi dădeau diferite persoane pentru Liturghii nu îi punea laolaltă cu banii Mănăstirii, ci îi dădea milostenie.

Când trecea vreun sărac cu scrisoare de ajutor, îi întreba pe fiecare dintre părinții întâi stătători cât să îi dea. Apoi întreba cât fac adunate sumele propuse de părinți și adăuga: „Și încă pe atât de la mine”.

Odată i-a dat canon unui tânăr să facă un număr de metanii. I s-au părut multe. „Lasă-le”, i-a spus Părintele Haralambie, „o să le fac eu”. Tânărul a căpătat râvnă de la acest cuvânt și, mai pe urmă, le-a făcut.

Diaconul Dionisie Firfirís a cerut să se spovedească Părintelui Haralambie, iar Părintele i-a spus: „Dacă vrei să vii la mine, trebuie mai întâi să închizi magazinul”. Bătrânul Dionisie l-a ascultat și a închis magazinul de obiecte bisericești pe care îl avea în Karyés.

Cineva i-a pomenit Părintelui Haralambie de un părinte cunoscut care spune că la Mănăstirea Ivíron candela Maicii Domnului nu se mișcă singură, ci este mișcată de călugări, și i-a răspuns: „Să-i spui să-și scoată rasa”.

Odată un cunoscut de al său i-a spus că Patriarhul îi cere să se roage pentru el. S-a arătat nedumerit, și-a făcut Cruce și a spus: „Și de unde mă știe pe mine?” Și, supărat, a adăugat: „Vai de monahul care are faimă și nu are har”.

Odată se găsea la reședința din Tesalonic. În acea zi acolo, în zonă, era piață de fructe și legume. A mers, împreună cu monahul care îl însoțea și, aplecat fiind spre milostenie, a cumpărat câte ceva de la fiecare vânzător, ca să-i ajute. În marea sa simplitate, când a trecut prin fața unuia care vindea produse cosmetice pentru femei, fără să știe ce sunt acestea, a cumpărat și de acolo ceva, deși celălalt monah îi spunea să nu ia, ca să nu pricinuiască sminteală.

Povestește Părintele Haralambie: „În primele două-trei seri când am venit și am rămas în schitul lui Gheron Iosif ca mirean, diavolul, atâta turbare avea, încât nu mă lăsa să dorm și să mă rog. Mergeam să mă culc și, iată diavolul sărea cu totul pe mine. Uneori ca un câine, alteori ca om, sau ca leu. Eu, de frică, mă ridicam și făceam rugăciune. Rămâneam cu desăvârșire treaz, iar ziua nu puteam să-mi îndeplinesc îndatoririle, să mă rog. Când m-a întrebat Gheronda cum petrec, i-am spus ce se întâmpla; m-a sfătuit, atunci când dorm și vine diavolul dintr-o parte, să mă întorc pe cealaltă. «Să-ți faci semnul Crucii, să te întorci pe partea cealaltă și va pleca, nu da importanță. Vei învăța să te lupți cu el și mai apoi n-o să-l mai iei deloc în seamă». Chiar așa s-a și întâmplat”.

„Fiindcă am avut de multe ori de suferit de pe urma voii mele și am văzut că Gheronda avea dreptate, mai apoi m-am învățat minte. De atunci nici nu mă mai gândeam ce o să fac. Orice va spune Gheronda. Nu mă gândeam la nimic. „Fă Părinte asta”, îmi spunea. „Să fie binecuvântat!” „Mergi, Părinte, acolo!” „Să fie binecuvântat”! Ca ucenic nu aveam gură. Doar urechi. Îmi spunea Gheronda ceva și îndată alergam să-i împlinesc porunca. De atunci am primit mult har. Când am început să nu mă mai împotrivesc în cuvânt lui Gheronda, ba chiar și fraților, harul mă cerceta des. Mă umpleam de har făcând ascultare”.

În fiecare luni, miercuri și vineri, deși lucra ca de obicei foarte mult, spovedea, făcea priveghere noaptea și multe metanii, nu mânca nimic. Când i se usca gura, bea doar puțină apă.

Odată, doi monahi au vizitat mănăstirea Dionisiu. Au cerut să îl vadă pe Părintele Egumen Haralambie, cunoscut lor, și li s-a spus că este în birou. Au bătut la ușă spunând „Pentru rugăciunile Părinților noștri…”. Preacuviosul Egumen a deschis puțin ușa, a scos doar capul afară să vadă cine este și cu simplitate și naturalețe le-a spus: „Vreau să mai fac douăzeci și cinci de metanii, ca să îmi termin canonul”. A închis ușa, și-a terminat metaniile, iar apoi, simplu și cu căldură, i-a invitat să intre în biroul stăreției. Părinții au fost uimiți de acrivia sa în asceză și de simplitataea sfântului Gheronda.

Odată, Părintele Haralambie scotea cu un călugăr din obștea sa pământ din cel roșiatic, iar cineva a trecut [pe acolo] călare. Calul, însă, s-a speriat și l-a aruncat pe acela la pământ, care a început să îl ocărască pe Părintele Haralambie cu cele mai urâte cuvinte. Gheronda, în timp ce auzea ocările, nu a spus nimic și a rămas liniștit.

 Spunea: „Mica neatenție o aduce pe cea mare și apoi căderea. Mica silire, pe cea mare, iar aceasta mai târziu sfințenia”.

„Noi, duhovnicii, vom merge în iad pentru multele iconomii pe care le facem”.

Îi iubea mai cu seamă pe monahii care făceau multe șiraguri de rugăciune cu metania. Unul făcea la o priveghere de șase ore câte 120 de metanii de câte trei sute de boabe.

Era atât de curat și lipsit de sminteală, încât spunea: „Să mă pui să dorm între o droaie de femei, nimic nu simt”. În întreaga sa viață, o singură dată a avut scurgeri în somn.

Spunea Părintele Haralambie că nu avea știință de păcatele trupești. Abia mai apoi, ca duhovnic, a aflat că se fac păcate trupești. Atât de multă curăție avea.

Auzea la spovedanie păcate grele și cu simplitate și uimire spunea: „E adevărat? Fac oamenii toate acestea?”.

Un monah din Mănăstire se mânia adesea pe Egumen. A mers Părintele Haralambie într-o dimineață la el, i-a bătut la ușă, dar acesta, din încăpățânare, nu i-a răspuns. Atunci, rugător și smerit, Părintele Haralambie i-a spus: „Părinte… deschide să ne luăm iertăciune, voi liturghisi” și a vrut să-i pună metanie.

Spunea: „Cine vrea să meargă la pustie, trebuie să aibă lacrimi. Dacă nu are, să nu meargă singur”.

Mai spunea: „Mintea în timpul slujbei să fie la rugăciune, nu la cele ce se aud”.

Părintele Haralambie avea o constituție robustă și se ruga stând în picioare cu orele. La Sfânta Liturghie plângea în continuu, iar chipul i se schimba, devenea îngeresc, așa încât nu-l recunoșteai. Când termina Liturghia, chipul îi redevenea firesc.

Să avem parte de rugăciunile lui !

Sursa: Από την Ασκητική και Ησυχαστική Αγιορείτικη Παράδοση (Din tradiția aghiorită, ascetică și isihastă), Sfântul Munte 2011, p. 655-662