Cuviosul Gheorghe de la Cernica

Cuviosul Gheorghe de la Cernica, prăznuit de Biserica Ortodoxă astăzi, 3 decembrie, s-a născut într-o familie de binecredincioşi ardeleni din Siliştea Sibiului, în anul 1730.

Sfântul Gheorghe de la Cernica. Icoană portabilă contemporană (c) Andrei Vlădăreanu

Dorind să slujească lui Hristos din tinereţile sale, îşi caută adăpost sufletului său în mânăstirile ardelene. Prigoana împotriva Ortodoxiei româneşti, care a avut loc în Transilvania în secolul al XVIII-lea, l-a împiedicat să rămână într-una din comunităţile monahale din acea zonă, mai ales pentru faptul că în acele timpuri aşezămintele monahale erau desfiinţate sau transformate pentru alte tipuri de activităţi. Astfel, tânărul Gheorghe a trecut Carpaţii în Ţara Românească, la vârsta de 19 ani şi a ajuns la Bucureşti. Ajungând aici, la mitropolie, şi dorind să-şi închine întreaga sa fiinţă unei intense trăiri monahale, viitorul stareţ cunoaşte întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec.

Însoţindu-l pe părintele său de suflet, mitropolitul Roşca, Cuviosul Gheorghe a plecat, în anul 1750, la Constantinopol. Peste puţin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos. Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea şi formarea pentru înalta viaţă duhovnicească. Făcând cunoştinţă cu modul de viaţă idioritmic şi cu cel de obşte, din alte mănăstiri atonite, el a început să-şi impună o aspră trăire monahală prin înfrânare şi posturi, prin privegheri de toată noaptea şi meditaţii îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinţii vatopedini, unde a primit curând haina monahală, fiind hirotonit mai apoi ierodiacon.

După trecerea la cele veşnice a părintelui său duhovnicesc, Cuviosul Gheorghe a auzit că vestitul stareţ Paisie Velicicovski, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos. De aceea s-a hotărât să intre şi el în mica obşte a acestuia, alături de monahii moldoveni şi slavi, pe care îi îndruma pe calea mântuirii acest smerit şi luminat trăitor al unei vieţi înalte. În anul 1752 a fi primit marea schimă monahală, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe seama schitului Sfântul Ilie. După încă zece ani de nevoinţe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu stareţul Paisie şi cu 64 de ucenici ai acestuia.

Mai întâi s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord, unde s-a nevoit doisprezece ani ca ieromonah (1763-1775). Ocupaţia austriacă instaurată, în 1775, în Bucovina, a constrâns pe cei 200 de călugări de la Dragomirna, printre care şi monahul Gheorghe să se mute alături de povăţuitorul lor duhovnicesc la Mănăstirea Secu.

Patru ani mai târziu în 1779, Stareţul Paisie a mai primit sub conducere administrativă şi duhovnicească mănăstirea Neamţ. El a venit aici însoţit de ucenicul său, Gheorghe, care a petrecut aproximativ doi ani şi în marea lavră nemţeană, care era formată pe atunci de vreo 700 de monahi

Cuviosul Gheorghe, fiind neliniştit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la Athos. Trecând însă prin Bucureşti, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al stareţului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă şi, după câteva zile, l-a înfăţişat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viaţă de obşte în eparhia sa, prin multe insistenţe l-a determinat să accepte să devină ocârmuitor al Schitului Cernica, părăsit de peste trei decenii. Acestea se petreceau în anul 1781, la 1 septembrie.

Mănăstirea Cernica. Foto: Irinel Cîrlanaru

Cuviosul Gheorghe, ajutat de cei doi ucenici bătrâni, Atanasie şi Gherasim, a curăţat locul de mărăcini, a alungat sălbăticiunile, sporind obştea călugărească cu noi membri, atraşi de farmecul duhovnicesc al personalităţii sale. După patru ani (1781- 1785), la Cernica se adunase în jurul său o obşte formată din 103 ucenici. Slujbele şi Sfânta Liturghie au început să se săvârşească zilnic, după rânduiala athonită.

În anul 1875 s-a îmbolnăvit foarte rău şi pentru că nu a mai crezut că va scăpa cu viaţă a întocmit un testament pentru obştea sa care a rămas şi peste veacuri, un excepţional document cu însemnătate istorică şi duhovnicească.

Nevoinţa monahală este apoi împărţită în şapte trepte sau porunci:

1) Potrivit primei trepte, întreaga viaţă a monahului trebuie să se desfăşoare sub semnul supunerii, „ca nicidecum fără blagoslovenia povăţuitorului obştirii (sic) să nu cutezaţi a face măcar cât de mic lucru, căci este scris că numai „cu blagoslovenie veţi gusta din pâinea vieţii cea plină de dar”.

2) A doua poruncă priveşte Taina Mărturisirii: „Până la unul, rânduieşte el, să mergeţi de trei ori pe săptămâna către cei aleşi de sobor evlavioşi (duhovnici), pentru a mărturisi pre toate cele ascunse cugete de greşale, suspinând dintru adânc şi cerând iertăciune. Atunci puteţi a crede cum că locuiţi în ostrovul spăşeniei şi cum că adeseori vă spălaţi cu apa iertării păcatului…, pentru că de la cei nelămuriţi în spovedanie departe stă şi mântuirea”.

3) A treia chibzuită poruncă se referă la ispitirea din partea diavolului: „Că de veţi simţi că vă supără şi în ce lucru diavolul cel ivit despre miază-zi şoptindu-vă prin crederea minţii că doar aţi fi voi mai buni la Dumnezeu decât alţii sau mai sfinţi şi cuvioşi, imediat, ca din săgeată, să alergaţi, rugând pe îndrumătorul (duhovnicul) ca să pomenească până ce veţi scăpa din robia cugetului mândriei”. Căci călugărul trebuie să se lupte împotriva nelegiuitelor eresuri. „Să aveţi străjuire, zice el, să vă păziţi capul credinţei, prin smerita înţelepciune, a nu fi zdrobit de cel mai necurat duh al blestematei huliri…”.

4) A patra treaptă sau poruncă priveşte Sfânta Împărtăşanie. „Şi iată, părinteşte vă îndemn, sfătuieşte Cuviosul Stareţ, ca să nu vă treacă nici o luna, nefiind împărtăşiţi cu Dumnezeieştile Taine, ci toţi de obşte să vă îndeletniciţi a vă cumineca de 12 ori pe an”.

5) În a cincea îndrumare (treaptă) „cu limbă de moarte”, încercatul duhovnic arată „cum să vă păziţi de focul cel vârât în spuză şi tăinuit cu pricepere întru nepricepere”. Sfaturile acestea au drept scop să ferească obştea de anumiţi oameni nedoriţi, care smintesc rânduiala mănăstirească. Cu aceleaşi expresii plastice, el previne pe fiii săi duhovniceşti: „Feriţi-vă dar, o! fiii mei, ca să nu vă înşelaţi grăbindu-vă a primi lupi cuvântători, întru smerita turmă, adică pe aceste cinci firi de oameni, ce sunt încurcaţi şi cu străine aşezări: pe călugărul venit de aiurea numai rasofor, pe cel mai trecut, mai presus de chipul vostru cu schimnicia, cât şi pe cel cu totul cilibiu (simplu) de neam, dimpreună cu cel foarte învăţat şi nesupus şi pe altul ce ar fi chiar peste fire lipsit de minte, ale cărora nepotrivite aşezări, nici (că) vă sunt de folos (dacă) ar rămânea cu voi”.

6) În treapta a şasea, Cuviosul Gheorghe dă înţelepte sfaturi iconomului mănăstirii, în mâna căruia se află administraţia bunurilor ei: „O, prea iubite fiul meu iconoame, că mai vârtos ţie şi deosebi, am lăsat părintească poruncă, pentru ca să şti(i) cum să rânduieşti toate trebile cele dinlăuntru şi dinafară. Că de vreme ce dregătoria aceasta în seama ta este încredinţată întru acest an, şi se cuvine dar să umbli şi foarte cu trezire, atâta întru sporirea locaşului, făcându-te chip, cât şi spre binele tău, păstrându-ţi sufletul…”.

7) Treapta a şaptea priveşte respectarea rânduielilor „părintelui Kir Paisie, care poate şi în zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acelui bărbat este întemeiată cu şapte stâlpi şi întărită pe cele şapte laude ale Maicii noastre Biserici”.

Dumnezeu l-a scos din acea boală grea şi a mai trăit apoi încă 22 de ani.

Mitropolitul Filaret al II-lea, văzându-i realizările duhovniceşti dar şi administrative de la Cernica, i-a încredinţat stareţului Gheorghe şi Mănăstirea Căldăruşani. Acesta le-a condus pe amândouă, din aprilie 1794, şi până la moartea sa, în decembrie 1806. A locuit în fiecare pe rând şi a aşezat egumeni care să le poarte atent de grijă. În ambele mănăstiri a rânduit viaţă monahală după tradiţia athonito-paisiană.

Sursa: Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu, Cuviosul Gheorghe de la Cernica în volumul „Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, pp. 500-510.