Gheronda Emilianós Simonopetritul – schiţă biografică

„Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta” (Psalmi 15:11)

Arhimandritul Emilianós, după numele lumesc, Aléxandros Vafeídis, a fost Egumen al Sfintei Mânăstiri Simonópetra între anii 1973-2000; el s-a născut în 1934 în Níkaia Pireós, din părinţi evlavioşi, proveniţi din Asia Mică. Bunica după tată, Eudoxia, era din Constantinopol; bunicul Alexandru, originar din Silivria Thraciei, urmase cursurile vestitei Şcoli de la Hálki. În anul 1906, ei s-au mutat în Símantra, în pământul binecuvântat al Cappadociei, unde au fost angajaţi ca profesori; în Grecia au ajuns în urma schimburilor de populaţii care au urmat catastrofei din Asia Mică. Deşi erau căsătoriţi, duceau o viaţă după rânduiala monahală, cu privegheri şi rugăciune. Şi bunica, şi mama, au devenit, la bătrâneţe, monahii, cea dintâi adormind cu numele de Eutaxía, iar cea de-a doua, cu numele Emiliana.

Gheronda Emilianós a moştenit de la bunicul său calităţile duhovniceşti şi trupeşti, iar de la bunică, trăiri duhovniceşti de neuitat. De mic copil a avut în sine dorinţa de a se dărui lui Dumnezeu, adâncindu-se în studiul Scripturii şi al Părinţilor, precum şi în neîntrerupta rugăciune a lui Iisus, având răspunsuri autentice şi insuflări dumnezeieşti în legătură cu viitorul curs al vieţii sale.

A făcut şcoala primară în Símantra Halkidikís, acolo unde se stabilise bunica, fiind un elev foarte bun, continuând apoi la Níkaia Pireós, unde locuiau părinţii, tot cu rezultate foarte bune. S-a înscris apoi la Facultatea de Drept a Universităţii din Atena, după doi ani mutându-se la Teologie, aşa după cum îi era aşezarea sufletească.

Pe durata studiilor universitare, înconjurat fiind de prieteni cu aceleaşi preocupări, a organizat multe activităţi, cateheze şi omilii, dezvoltându-şi aptitudinile sufleteşti, duhovniceşti şi de cârmuire. La încheierea studiilor, se gândea la preoţie, având în vedere o activitate misionară în afara Greciei, lucru obişnuit în acea epocă. Gheronda a considerat, însă, că e mai bine să-şi înceapă demersul în vederea unei astfel de acţiuni aşezându-se, mai întâi, la o mânăstire. Astfel, s-a adresat Mitropolitului Dionisie de Tríkkis şi Stagón, care avea faimă de iubitor de monahi.

Tunderea în monahism a lui Gheronda Emilianós

Astfel, în 1960 s-a înfăţişat Mitropolitului, la Tríkala, care l-a tuns în monahism la data de 9 decembrie 1960 cu numele Emilianós, fiind înscris în arhivele Mânăstirii Sfântului Visarion din Dousikο. În ziua de 11 decembrie a aceluiaşi an a fost hirotonit diacon, de către acelaşi mitropolit, în biserica Sfintei Paraschiva din Tríkala, urmând să slujească la mânăstirile Meteorei, care, în acea vreme, duceau lipsă de vieţuitori; în 1961 a fost hirotonit preot la Mânăstirea Vytoumá, de praznicul Adormirii Maicii Domnului.

După hirotonie, a rămas  vreme de patru luni la Mânăstirea Sfântului Visarion din Doúsiko, un loc retras şi pustiu, trăind în deplină singurătate şi liniştire, chemând pe Dumnezeu, „cel ce izbăveşte de puţinătatea sufletului”. Domnul, în pronia Sa, a auzit strigătele ascunse al robului Său, i s-a arătat şi i-a descoperit „cărările vieţii”, preschimbându-i existenţa în lumină.

Gheronda s-a îndreptat cu mult dor şi cu toate puterile spre viaţa monahală, aspirând, cu un curaj de nebiruit şi o nădejde înaripată,  la renaşterea şi reînnoirea ei.

Egumen al Marii Meteore şi asumarea de multiple responsabilităţi în Mitropolia Tríkkis

La sfârşitul anului 1961, Mitropolitul de Tríkkis, având şi el aceeaşi dorinţă de viaţă monahicească, l-a chemat de la Doúsiko şi l-a numit egumen al Sfintei Mânăstiri a Schimbării la Faţă a Marii Meteore. Deşi la început era singurul vieţuitor şi având totdeauna o sănătate sensibilă, întărindu-se pe sine cu multă răbdare, Gheronda Emilianós a cultivat neobosit asceza, trăirea mistică şi viaţa liturgică. Priveghează, se roagă neîncetat, studiază în amănunt şi neîncetat scrierile Părinţilor. Cu o sete neostoită a cercetat orice scriere referitoare la organizarea şi funcţionarea monahismului ortodox, in special a celui chinovial, pătrunzând tainele instituţiei monahale a Bisericii Ortodoxe de Răsărit şi tipicurile cunoscutelor mânăstiri din vechime.

Deşi viaţa sa asceză era în cu totul ascetică, la 1 ianuarie 1962, Mitropolitul l-a ridicat la treapta de arhimandrit şi l-a însărcinat cu slujirea cuvântului, cu mărturisirea şi cu povăţuirea tinerilor din eparhie, fiind numit întâistătător al catedralei din Tríkala. Liturghisitor desăvârşit, totdeauna agreabil şi afectuos, plin de pace şi de nobleţe, el a slujit, până în momentul îmbolnăvirii, aproape zilnic, trăind şi fiind însufleţit de Pâinea Vieţii: „pe Dumnezeu purtând înlăuntrul său şi cu fulgerări dumnezeieşti luminând”, el iese din peşterile lui ca o lumină aprinsă şi vădită credincioşilor, fermecând poporul lui Dumnezeu prin cuvintele purtătoare de Duh şi învăţându-l „în toată înţelepciunea şi cumpătarea duhovnicească”.

O mulţime de tineri au început să vină şi să se mărturisească, Gheronda dăruindu-le timp, luptă, lacrimi, rugăciune, „şi sufletul său punându-şi pentru ei”. Dacă la început era singur, a devenit „Părinte” al multor fii şi fiice întru Domnul, trăind şi simţind ca un apostol adevărat. Şi-a dedicat viaţa, în deplină cunoştinţă, „copiilor” săi, fără cea mai mică dorinţă de răsplată. Din această mulţime erau destui care se gândeau la viaţa monahală, astfel că, în scurt timp s-a constituit nucleul obştii Mânăstirii Meteorei; alţii au intrat în rândul clerului sau în viaţa de familie, toţi, însă, erau ca o familie care-şi avea inima la mânăstire.

În 1963 s-au închinoviat la Marea Meteoră primii doi monahi, iar la sfârşitul anului şcolar 1965-1966, mulţi absolvenţi de liceu au venit la mânăstire ca începători. Pe 6 august 1966, Mitropolitul Dionisie l-a îmbrăcat pe Egumenul Emilianós în schima mare. Viaţa duhovnicească de la Meteora şi acţiunile tânărului său ucenic dar şi harismatic Egumen au umplut inima Mitropolitului de reale speranţe.

Pentru a aşeza viaţa monahicească a Meteorei pe temelii trainice, Egumenul a cerut sfatul unor figuri duhovniceşti contemporane cu totul deosebite: Athanásios Hamakiótis, Dimítrios Gagastáthis, Amfilohie al Patmosului, Filothei Zervákos, Símon Arvanítis, Damaschinós Katrakoúlis. În aceeaşi perioadă ia naştere şi strânsa legătură cu ierarhii sârbi, studenţi pe atunci la Atena, ucenici al Cuviosului Iustin Popovici, stâlpul Bisericii Sârbe, pe care-l va întâlni, în 1976 în Serbia, ca Egumen al Mânăstirii Simonópetra. Tot în acea perioadă, Gheronda Emilianós a început pelerinajele la Sfântul Munte, adunând multă experienţă duhovnicească. Îi cunoaşte pe Părintele Paisie şi pe Efrem Katounakiotul. Cu Părintele Efrem avea să aibă o relaţie duhovnicească deosebită. Părintele Efrem zicea adesea: „Mi-am găsit povăţuitorul, un alt Gheron Iosíf, pe Gheronda Emilianós, gură de aur şi binecuvântat…”.

În 1968, în urma tunderii întru monahi a unor ucenici, se constituie comunitatea de la Meteora, pe principiile vieţii de obşte. Având harisma înaintevederii, Gheronda Emilianós îl numeşte moştenitor al său pe Emanuíl Ráptis, pe atunci licean, în prezent Egumenul Elisei al Sfintei Mânăstiri Simonópetras. În anul 1972, după o îndelungată perioadă de încercare şi după multe dificultăţi, se constituie, la Mânăstirea Sfinţilor Teodori din Meteora, nucleul unei obşti de maici, având conducătoare pe Gheróndisa Nicodima. Obştea de maici fiind abia la început, Gheronda Emilianós, cu înţelepciune, i-a întocmit o rânduială internă – testamentul său duhovnicesc şi singurul său text scris –, dăruită maicilor în 5 mai 1975, atunci când ele s-au stabilit definitiv la actualul metoc din Ormýlia.

Alegerea ca Egumen al Sfintei Mânăstiri Simonópetra

După mutarea la Domnul a Mitropolitului Dionisie în ianuarie 1970, nevoia de mai multă linişte şi necesitatea unei aşezări monahale mai potrivite, departe de zgomot şi de turism, precum şi lipsa de locuitori a Mânăstirii Simonópetras, au făcut ca, în 1973, obştea monahilor de la Meteora să se mute în Sfântul Munte. Pentru că Arhimandritul Harálambos, Egumenul de la Simonópetra, murise, iar atribuţiile sale nu fuseseră încă preluate de altcineva, pe 25 noiembrie 1973, vechea obşte a Mânăstirii Simonópetras îl alege Egumen, conform canoanelor aghiorite, pe Gheronda Emilianós, care este înscăunat pe 17 decembrie. Instalarea obştii de la Meteora în Sfântul Munte a fost primită cu multe speranţe, exemplul fiind urmat şi de alte comunităţi din afara Sfântului Munte, înmulţindu-se, astfel, numărul monahilor aghioriţi.

Gheronda Emilianós, în paralel cu viaţa liturgică, de priveghere şi Sfinte Slujbe, a reorganizat şi viaţa internă a noii comunităţi monastice. Cu înţelepciune şi discernământ, şi-a asumat tradiţia aghioritică, cu tipicul ei propriu, lăsând, însă, şi o amprentă personală în linia Sfinţilor Părinţi, pe care îi iubea foarte mult şi pe care, cu sete nestinsă şi cu efort, i-a adus din nou în atenţie, întocmind tipicul Sfintei Mânăstiri Simonópetras. [În cele duhovniceşti,] Gheronda acordă o deosebită atenţie respectului şi dragostei faţă de monahii bătrâni, entuziasmului tineresc, dăruirii şi zelului tinerilor monahi, făcând obştea să înflorească. Sub conducerea şi păstorirea sa, a fost refăcut prestigiul şi a fost scoasă în evidenţă tradiţia îndelungată a acestei Sfinte Mânăstiri.

Reorganizarea şi întărirea metoacelor din Grecia şi din străinătate ale Mânăstirii Simonópetra

După instalarea obştii în Sfântul Munte, arătând o grijă de părinte, în 1974 Gheronda s-a preocupat de instalarea obştii de maici din Meteora la Ormýlia, în vechiul metoc al Vatopaidi-ului din Halkidikí, pe care l-a cumpărat cu încuviinţarea episcopului locului şi cu ajutorul Sfintei Chinótite a Sfântului Munte, activând de atunci ca metoc al Mânăstirii Simonópetra.

Multe încercări şi dureri a trebuit să rabde pentru a vedea reînnoit acest metoc, al cărui ctitor s-a făcut, cele mai multe dintre lucruri trebuind să fie reluate de la zero. Pentru a asigura liniştea Metocului, acesta a trebuit să fie repus în drepturi asupra proprietăţilor lui; în 1980 a început renovarea clădirilor, inclusiv cu ajutorul credincioşilor din lume: în decurs de 15 ani, Ormýlia a devenit o mare chinovie. O mare bucurie a fost aşezarea pietrei de temelie a Catholiconului metocului, în 14 Septembrie 1980, de către Mitropolitul Sinesie al Cassandrei, în a cărui personalitate venerabilă se îmbinau discernământul şi înţelepciunea. În 25 Octombrie 1991, metocul a devenit Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice.

Urmând exemplul Părinţilor, care au ajutat pe cei aflaţi în nevoie şi în boală, Gheronda Emilianós a înfiinţat în 1982, în apropierea Metocului Buneivestiri de la Ormýlia, Centrul de asistenţă socială şi duhovnicească „Panagía Filanthropiní”, moştenire a vrednicului de pomenire căpitan Ioan Hagipatéras, funcţionând sub epitropia şi cu ajutorul obştii de maici de la Ormýlia, ca un prinos adus credincioşilor din regiune.

Gheronda Emilianós a arătat faţă de metoacele Mânăstirii, o grijă la fel de mare ca şi cea pentru Mânăstire; este vorba de Metocul Înălţării din Atena, cel al Sfântului Haralambie din Salonic, cel al Sfântului Nicodim din Pentálofos Goumeníssis, Metocul Schimbării la Faţă, cel al Sfântului Acoperământ şi cel al Sfântului Antonie din Franţa. Către toate a arătat grijă, dragoste şi sprijin, deoarece mare era numărul celor care aveau nevoie de ele.

O deosebită preocupare şi grijă a arătat faţă de străinii de credinţă care se aflau în căutare; pe mulţi dintre ei i-a catehizat, botezat ori tuns întru monahism. Printre ei, amintim pe Arhimandritul Placide Deséille şi pe Părintele Ilie Ragot, împreună cu obştile lor: în perioada 1979-1984, cu rânduiala şi sprijinul său, au luat naştere cele trei metocuri din Franţa: cel de monahi, al Sfântului Antonie, şi cele de maici, al Sfântului Acoperământ şi al Schimbării la Faţă, pepiniere ale monahismului ortodox în Apus.

Începând cu 1980, se deplasează adesea la metocurile din Franţa, pentru a îndrepta şi întări noile comunităţi. În acea perioadă îl cunoaşte pe Gheronda Sofronie de la Essex, cu care va avea o relaţie duhovnicească foarte strânsă; în 1988, participă la canonizarea Cuviosului Siluan, iar în 1993, cu puţin înainte de adormirea lui Gheronda Sofronie, cei doi au o ultimă întrevedere. Ca Egumen al Mânăstirii Simonópetras, Gheronda Emilianós a participat la Adunările rânduite ale Sfântului Munte, fiind de câteva ori reprezentantul oficial aghiorit pe lângă Patriarhia Ecumenică sau pe lângă Statul Grec.

Ca Părinte duhovnicesc al Mânăstirii Simonópetras şi al obştii de la metocul din Ormýlia, a dedicat foarte mult timp acestei slujiri, îndulcindu-se de viaţa monahală şi preţuind foarte mult însingurarea şi liniştea. Dragostea lui pentru poporul lui Dumnezeu şi pentru Biserică l-au determinat să răspundă invitaţiilor făcute de unii ierarhi pentru a ţine cuvântări şi pentru a participa la diverse congrese teologice în Grecia, Cipru şi în alte părţi.

Pururi văzător al Domnului înaintea sa, Gheronda Emilianós a întâmpinat orice necaz foarte firesc, cu desăvârşită pace şi cu bucurie, primind toate ca pe binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu această aşezare a abordat şi marele incendiu din august 1990 care a pârjolit Sfântul Munte şi a vătămat grav Mânăstirea Simonópetra.

Începând cu 1980, se deplasează adesea la metocurile din Franţa, pentru a îndrepta şi întări noile comunităţi. În acea perioadă îl cunoaşte pe Gheronda Sofronie de la Essex, cu care va avea o relaţie duhovnicească foarte strânsă; în 1988, participă la canonizarea Cuviosului Siluan, iar în 1993, cu puţin înainte de adormirea lui Gheronda Sofronie, cei doi au o ultimă întrevedere. Ca Egumen al Mânăstirii Simonópetras, Gheronda Emilianós a participat la Adunările rânduite ale Sfântului Munte, fiind de câteva ori reprezentantul oficial aghiorit pe lângă Patriarhia Ecumenică sau pe lângă Statul Grec.

Ca Părinte duhovnicesc al Mânăstirii Simonópetras şi al obştii de la metocul din Ormýlia, a dedicat foarte mult timp acestei slujiri, îndulcindu-se de viaţa monahală şi preţuind foarte mult însingurarea şi liniştea. Dragostea lui pentru poporul lui Dumnezeu şi pentru Biserică l-au determinat să răspundă invitaţiilor făcute de unii ierarhi pentru a ţine cuvântări şi pentru a participa la diverse congrese teologice în Grecia, Cipru şi în alte părţi.

Pururi văzător al Domnului înaintea sa, Gheronda Emilianós a întâmpinat orice necaz foarte firesc, cu desăvârşită pace şi cu bucurie, primind toate ca pe binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu această aşezare a abordat şi marele incendiu din august 1990 care a pârjolit Sfântul Munte şi a vătămat grav Mânăstirea Simonópetra.

Retragerea lui Gheronda Emilianós la metocul de la Ormýlia

Începând cu anul 1995, înrăutăţirea continuă a stării de sănătate a Părintelui Emilianós l-a îndepărtat treptat de la îndatoririle de egumen, de Mânăstirea pe care-o iubea şi de Sfântul Munte. În anul 2000 a predat egumenia Sfintei Mânăstiri Simonópetra arhimandritului Elisei, actualul egumen şi continuatorul lucrării începute de Gheronda Emilianós, retrăgându-se la Metocul din Ormýlia, plinind cu multă răbdare, în trupul său, „lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Coloseni 1:24).

Din bogăţia predaniilor duhovniceşti, unele au văzut lumina tiparului încă din vremea când era egumen, deşi el însuşi, având drept scop unic zidirea fiilor săi duhovniceşti, a evitat, din smerenie, publicarea lor.

Cuvântul lui Gheronda Emilianós este caracterizat de abordarea subiectelor prin prisma experienţei proprii, de analiza profundă a sensurilor şi de cursivitatea exprimării. Catehezele sale constituie o moştenire preţioasă şi un izvor viu pentru monahii săi; păstrător deplin al „vinului neîndoit”, Gheronda este cinstit de cele două obşti monahale ca un tezaur de mare preţ, care s-a descoperit în Biserica lui Hristos drept slujire a dragostei.

Înregistrarea tuturor catehezelor şi omiliilor a fost preluată de obştea de maici de la Metocul Ormýlia, din anul 1995 începând să fie publicate în colecţia „Cateheze şi cuvântări”. În cadrul acestei serii au apărut 4 volume: Pecetea autentică (1995), Viaţa în Duh (1998), Să ne bucurăm întru Domnul (1999), Dumnezeiasca dragoste – nădejdea şi vederea lui Dumnezeu (2001). În paralel cu ediţia grecească, Catehezele au fost traduse în franceză, engleză, română, rusă şi sârbă.

Editarea întregii opere duhovniceşti a Părintelui Emilianós este un semn de dragoste fiiască şi de recunoştinţă din partea copiilor săi duhovniceşti, urmând să cuprindă mai multe volume şi acoperind o tematică diversă: omilii şi predici, erminii ale scrierilor Părinţilor neptici (Avva Isaia, Isihie Presviterul, Grigorie Sinaitul, Maxim Mărturisitorul, Thalasie, Theognost), erminii ale canoanelor monahale (Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Augustin, Sfântul Macarie, Sfântul Pahomie), ale voturilor monahiceşti şi vieţii practice (monahism, canonul monahal, viaţa monahului, relaţia bătrân-ucenic), erminii la Vieţile Sfinţilor (Cuviosul Nil Calavrezul, Cuviosul Romil), erminii ale Sfintei Scripturi, ale imnelor liturgice şi ale altor texte teologice (Psalmi, Profeţi etc.).

Sursa: Ieromonah Serapion Simonopetritul, Pemptousia, nr. 14, 2004